Motorhead Live in Bucharest

Via Demaio (sursa mea obisnuita pentru informatiile de gen) aflu ca la BestFest (2 - 5 iulie 2008) va veni Lemmy. Adica Motorhead. Adica una dintre trupele pe care, teoretic, nu ai voie sa le ratezi. Habar n-am ce alte formatii vocal-instrumentale vin la festivalul asta, nici nu ma intereseaza, eu vreau Motorhead si apoi Manowar. Pentru cei ca mine asta era un vis imposibil in Romania.

Mai multe detalii aici, pe site-ul oficial.

Dupa Iron Maiden, anul viitor urmeaza Motorhead si Manowar. Daca prind la Bucuresti si un Wasp sau eventual un King Diamond la a doua vizita, ma declar extaziat. Asa sunt potential foarte fericit. Asta daca scap viu de la Motorhead (probabil) si cu destul auz pentru Manowar (putin probabil)...

Asa ca daca la vara vedeti un Cinabru zambind si surd, am fost la Motorhead si Manowar.

Ce nu am inteles eu este daca se pot lua bilete doar pentru o zi a festivalului, sau tre’ sa iei abonament. Ca atunci am o mare problema. Sa dau bani pentru cine stie ce maimutoi sariti din ambalajul de Chupa Chups pe scena, ceea ce e putin probabil sa se intample. Am si io sensibilitatile mele. De aia nici nu ma duc la Marky Ramone.

Foto : www.black-sabbath.com

Augusten Burroughs – Alergand ca apucatii

Un Holden Caulfield gay si schizoid. Acesta este eroul principal al romanului si scriitorul Augusten Burroughs (cartea este autobiografica). Nu ca personajul lui Salinger ar fi fost in graficul de normalitate al omului-masa, dar Augusten merge mult, mult mai departe. Se pare ca s-au stins de mult timp romanele moraliste si romantice, cu tanarul care porneste in viata si cucereste sistemul, neuitand sa presare la fiecare pagina consideratii si sfaturi despre existenta si iubire. Moarte eroilor falsi, welcome Augusten.

Augusten este un pusti, prin in capcana unei familii alcatuite dintr-o mama poeta-ratata, fumatoare de More, lesbiana in descoperire, si un tata alcoolic si distant. Plus un frate cu sindrom Asperger. Mama este isterica, are periodic crize de dementa, tatal se refugiaza in birou si bea ca sa uite de tot, iar micul Auguste are putine certitudini : stie ca este un precoce homosexual, stie ca vrea sa fie mereu elegant, ca scos din cutie, si stie ca undeva, candva, in viitor, vrea sa fie ceva in lumea cosmeticii. Vrea sa aiba linia sa de produse de par, sau sa fie “hair stylist”, ceva de gen. Ceva parfumat, si elegant, si desprins din reclame. Malitiosii ar spune cu siguranta ca vrea sa fie stereotip de gay.

Iar cand parintii se despart, mama se descotoroseste de micul Augustin, atunci in varsta de 12 ani, si il trimite sa stea la psihiatrul ei, controversatul si egal dementul Dr Finch, stapanul unei case pline, o casa veche si darapanata, intr-o mizerie cumplita. Dr Finch este cea mai buna dovada a mitului conform caruia psihiatrii sunt mult mai nebuni decat pacientii. Este tolerant, foarte deschis, are numeroase neveste “spirituale” si un Masturbatorium pentru relaxare, ghiceste viitorul in materiile fecale (ale sale sau ale altora, ca s-o spunem delicat), are mai multi copii adoptati. Care se distreaza cat e ziua de lunga si aleg ca metoda de divinatie nu fecalele, ci Biblia. Cititul random din Biblie.

Este o adevarata Curte a Miracolelor, ceva intre micro-comunitate hippy, azil de nebuni si groapa de gunoi. Augusten, oripilat si scarbit initial, va descoperi insa o libertate de neimaginat inainte, se va imprieteni cu ciudatele fiice ale doctorului – de Rose si mai ales de Natalie va fi cel mai apropiat – pentru a incepe, la 13 ani, o relatie cu unul dintre fiii psihiatrului, seducatorul Bookman. Cu vreo doua decenii mai copt si infinit mai experimentat. Fostul baietel in blazer bleumarin incepe sa fumeze cu pofta, mai ia si cate un Valium, face sex, umbla aproape in zdrente, este murdar, reuseste sa scape de scoala printr-o falsa tentativa de sinucidere. Libertate absoluta, distractie si distrugere. Este un mic anarhist gay, combinat cu un puternic plictis si o dorinta cumplita de a se auto-distruge.

Nu stiu cat de homofob sunt, dar Burroughs reuseste sa prezinte lumea gay intr-o noua viziune. Destul de naturalista totusi. Avem scena unei felatii, cu Augusten descoperindu-i pentru prima data gustul – si nu foarte incantat – o scena mai lunga de sex anal si multe alte aluzii, dar Burroughs are intuitia si stilul de a nu dezgusta si oripila. Bret Easton Ellis, spre exemplu, iti da fiori si o usoara senzatie de voma, celalalt Burroughs nu e foarte departe, insa Augusten stie sa prezinte totul cu umor suficient de gri pentru a fi comic. Foarte comic si chiar penibil. Sexul, desi intre un pusti si un barbat matur, este dincolo de bolnav/scarbos/anormal al naibii de amuzant in versiunea Burroughs. O abordare interesanta pentru un volum autobiografic. Iar cel putin prima scena este extraordinara si merita citita. Just for laughs.

Excelente sunt momentele si intamplarile din casa Dr Finch. De un umor scandalos, de un comic revoltator, un toilet-humour pe alocuri, si adesea absurd pentru orice om normal. Haos curat, comedie continua si grosiera. Practic toate regulile, toate conventiile, toate principiile civilizatiei sunt incalcate cu frenezie, se traieste dupa reguli la minut, fiecare face doar ce ii trece prin cap. Din postura de guru, Finch ofera tuturor libertatea si ii trateaza ca pe adulti. Certurile, isteriile, fumatul, drogurile usoare, legaturile durabile sau intamplatoare, toate sunt privite ca o manifestare fireasca a personalitatii, ce nu trebuie ingradita in nici un fel. De fapt, pe masura ce trec anii, iar mama absenta si obsedata de o nereusita cariera de poetesa se indeparteaza din ce in ce mai repede, Augusten intelege ca tocmai libertatea nemasurata este sufocanta. Nimic nu ii mai este interzis. Si ca atare nimic nu mai este tentant. Iar singura sa optiune, pentru a deveni ceva – de ce nu, pana la urma, scriitor – este tocmai fuga din acest Paradis.

In concluzie : un nou scriitor pe placul meu, chiar mai mult decat atat. Cu aceasta prima carte a devenit unul dintre preferatii mei, si il recomand cu placere. Chiar daca este genul de roman care ii va revolta cu siguranta pe multi. Stilistic, Burroughs nu este adeptul frazelor lungi si complicate ori sforaitoare. Este alert, rapid, este amuzant si stie cum sa construiasca personaje credibile si sarite de pe fix, are un comic al situatiei de inalta clasa. Alergand ca apucatii poate fi privit ca un bildungsroman traznit, poate fi o carte de umor nefireasca, poate fi o confesiune a unui mic si timid adolescent gay, departe de faima ulterioara a prozatorului. Poate fi interpretata in mai multe feluri. Sau poate fi citita ca un tot si gustata pe indelete. Eventual recitita. Daca place, pentru ca poate si revolta, presupun. Sunt mai mult decat curios sa citesc si alte carti semnate Augusten Burroughs. Sa vedem ce mai apare. Sunt cu tutunul pe sfarsite, asa ca si rabdarea se scurteaza.

Peter Beagle – Ultima licorna

Citisem Un loc placut si numai al lor si imi placuse. Cautand, am aflat ca se mai tradusese la noi inca un roman de Beagle, Ultima licorna, prezentat peste tot ca cel mai bun din creatia sa. Normal ca ingerasul meu norocos m-a ajutat sa nu il mai gasesc la Polirom, si a durat ceva pana sa fac rost de o editie mai veche, aparuta la Univers in … 1977. Carti curat subversive apareau pe atunci. Si bune. Si ieftina, luata cu trei lei in final.

Ultima licorna este un basm. Un basm scris de un autor contemporan. Dar dupa toate regulile artei. Beagle a reusit aici un nivel similar cu Michael Ende (Povestea fara sfarsit), Calvino in trilogia sa, si, de ce nu, Dino Buzzati in anumite povestiri, un fantastic nu doar convingator si marcat de medievism, dar pur si simplu frumos. Ba chiar au fost momente in care se simte o aroma de Borges. Si asa am aflat ca licorna este de fapt femela unicornului, mai curand o fecioara-unicorn, aproape imposibil de vazut de catre oameni, mai ales daca nu o doreste. Candva, licornele puteau fi gasite peste tot, acum a mai ramas una singura, ultima licorna, eroina principala a cartii. Ultimul supravietuitor. Ultima femela de unicorn din lumea oamenilor.

Tot mai singura si mai frumoasa, in padurea sa, licorna isi da seama ca nu a mai intalnit de mult timp nici un unicorn, nici o alta licorna. Ca in Peter Pan, cand zana e pe moarte pentru ca nu mai sunt destui copii care sa creada in ea, licorna intelege si ca oamenii nu o mai vad pentru ca nu mai stiu sa o vada, in locul ei ochii lor acoperiti de cataracta ratiunii vad doar o frumoasa iapa alba. Asa ca se decide sa plece in cautarea celorlalte licorne.

Licornele, spune Beagle – si o spune asa cum ar trebui sa fie – sunt fiinte singuratice, care simt prezenta celor asemenea lor, dar nu pot comunica intre ele. Cel putin nu fara sa se vada. Licorna simte ca este singura ramasa, fara sa stie ce s-a intamplat cu celelalte. Si afla doar ca acestea ar fi fost alungate de Taurul Stacojiu, undeva foarte departe. Si ca pentru a ajunge acolo trebuie sa il gaseasca pe sumbrul rege Haggard, stapanul absolut din Hagsgate. Capturata de Baba Fortuna, pentru menajeria circului ei ambulant, licorna va fi inchisa alaturi de alte fapturi fantastice – un manticor, un dragon, un satir, Cerberul, sarpele cel mare care va lupta la Ragnarok. Numai ca fiecare este de fapt doar o creatie a Babei Fortuna, o iluzie, o vrajitorie, un fals pe care oamenii vor sa il vada pentru ca au nevoie de fantastic, au nevoie sa se teama si sa nu inteleaga, au nevoie de spectacolul lumii vechi. Singurele adevarate sunt licorna si infricosatoarea harpie. Singurele care nu sunt doar niste animale jigarite, batrane, inconjurate de minciuna ieftina.

Reusind sa scape, licorna pleaca in cautarea Taurului Stacojiu, inamicul licornelor si unicornilor de pretutindeni, alaturi de noii sai “prieteni” – atat cat o licorna poate avea prieteni – magicianul neispravit Schmendrick si imbatranita frumoasa Molly Grue. Cei trei vor ajunge la castelul regelui Haggard, vor afla adevarul despre licornele disparute si Taurul Stacojiu, iar eroina va trebui sa faca o alegere aproape imposibila. De fapt, perioada petrecuta in castelul din Hagsgate constituie o mare parte a aventurilor, pentru ca dupa o perioada picaresca timpul curge altfel aici. Pana atunci calatorisera, trecusera prin aventuri, vorbisera despre ele si despre ce trebuiau sa faca. Aici, in castel, aerul si timpul sunt diferite. Apasatoare, reci, dense, distrugand si umanizand. Finalul este destul de trist, dar pana la urma firesc intr-o lume reala, a oamenilor, unde licornele mai sunt doar mituri, din imaginariu.

Mi-a placut, dar nu mai mult decat Un loc placut si numai al lor. Poate si pentru ca nu eram tocmai in dispozitia pentru un basm, altfel bine scris. Merita citite amandoua, pentru comparatie. Oricum, imi imaginez ca in anii ’70 – cartea a aparut in 1968 – a facut ceva valva, din moment ce rezista foarte bine si azi. Din avantajele unui basm – nu imbatraneste niciodata. O carte frumoasa, in sens clasic.

Nota : din lipsa de aparat foto, am pus coperta editiei Polirom. Cine stie, poate se mai gaseste pe undeva. Sau se reediteaza.

Amphora Full Aroma

Marca : Amphora Full Aroma
Producator : Imperial Tobacco
Tutun : Virginia, Burley, Kentucky, Oriental
Aspect tutun : ribbon
Aroma : portocala, fructe de padure, usoara, note de vanilie,
Tarie : slaba
WAF : ridicat
Prezentare : plic 50 g

Un tutun de care n-am auzit pana acum nimic negativ. Dimpotriva, toata lumea il recomanda ca un tutun ieftin si bun, poate nu extraordinar, dar clar unul accesibil pentru toti. Si cand toata lumea iti spune asta, intr-o campanie neorganizata de advertaizing, capeti curaj si cumperi primul plic de Amphora Full Aroma. O, misterul si emotia traite cand ceri un tutun nou la tobacco-shop… o buna parte din placerea pregatirii unei pipe.

Pachetul de 50 de grame arata surprinzator de bine, chiar elegant, de un rosu visiniu usor de recunoscut. Odata deschis, mirosul este surprinzator de proaspat : miros de tutun amestecat cu arome florale, fructate si parca o idee de vanilie. Dar doar o idee. Producatorii spun ca sunt si arome de portocala si fructe de padure, s-ar putea sa nu le fi simtit eu. Taietura imi pare ribbon, tutun trebuie un pic uscat pentru a fi numai bun de fumat, aromele se pastreaza si mai tarziu.

O idee prea afanat si stringy, dar se aseaza usor in pipa, se aprinde la fel si incepe fumata. Initial aroma este dulceaga, florala, cu mici note vanilate ce dispar insa rapid. Amestec de Virgina, Burley, Kentucky si Oriental – dupa cum scrie pe pachet – mi s-a parut ca predomina Virginia, pana dincolo de jumatate, cand gustul devine mai amar si mai dens, mai greu, cu arome stinse de Burley. Se fumeaza uscat, surprinzator de lent pentru un aromatic, nu are nevoie de reaprinderi dese, nu inteapa la limba si nu infierbanta pipa. Fireste, daca nu e fortat. La final ramane scrum fin, cenusiu, dar intr-o pipa mai generoasa fumata va dura rezonabil de mult.

Pentru un aromatic, avand un nivel de nicotina mediu, Amphora Full Aroma este surprinzator, in sens bun. Arde bine si destul de lent, nu este un tutun foarte scump, Aromele nu sunt prea intense si prea artificiale, gustul de tutun se simte si este foarte bun, iar dulceata fructata mi se pare potrivita si pentru un pipar aflat la inceput. Recomandat. Unii prefera tutunurile din gama Amphora, fara sa-si mai doreasca altceva. Pentru restul e o experienta la care personal voi mai reveni din cand in cand. Un tutun aromatic de calitate.

Ian McEwan – Gradina de ciment

Gradina de ciment este o mica bijuterie. Genul de carte care ii revolta pe multi, ii socheaza si chiar ii poate dezgusta, dar altora le place enorm. Unii au numit-o nuvela, altii mini-roman, dar aceasta Gradina, aparuta in 1978, este in primul rand o scriere stranie, dar de o frumusete aparte. Cand cei patru frati – Jack, Julie, Sue si Tom – isi pierd tatal si raman doar cu fragila mama, intr-o casa veche si stranie inconjurata de ultimul proiect al tatalui, alei de ciment ce acopereau o nenorocoasa gradina, m-am gandit ca este o alta mini-saga de familie. Ceva plicticos si tezist. M-am inselat.

Intre cei patru frati relatiile sunt neobisnuite, la fel ca intreaga familie. Daca Tom, cel mic, isi va dori nu peste mult timp sa redevina bebelus si apoi fetita, Jack, Julie si Sue sunt legati de tensiunea unui dorit si nerostit incest, o tensiune erotica adolescentina palpabila, prezentata insa de McEwan cu un firesc inimitabil. Nimic murdar, bolnav, totul are inocenta unui mini-trib primitiv, dincolo de civilizatie si norme, tabuuri si interdictii. Claustrati in casa, limitand pe cat posibil iesirile in afara spatiului sigur, cei patru – exceptand-o pe mama pe moarte – cei patru frati sunt in afara lumii reale. Poate ca astfel de lucruri s-ar intampla si intr-o familie existenta, o familie comuna, de ce nu, dar la McEwan pare ca numai asa ar fi putut sa se intample. Altfel, in lumea adevarata, ar fi fost un subiect gras pentru massmedia.

Jack, onanistul murdar obsedat de Julie, care ar fi trebuit sa devina barbatul casei, dar prefera sa zaca si sa viseze ; Julie, frumoasa adolescenta care va prelua fraiele casei si care va aduce si outsider-ul, strainul, ruptura ; Sue, micuta Sue, care vrea sa uite de jocul de-a doctorii si se simte tot mai straina ; Tom, cel care regreseaza spre viata de bebelus si isi doreste mai mult ca orice sa fie fetita. Iar dupa moartea previzibila a mamei, cadavru inca vorbitor in ultimele zile, cei patru sunt nevoiti sa gaseasca o solutie salvatoare pentru a mentine acelasi status quo. Daca “ceilalti” ar afla, fratii ar fi despartiti, casa distrusa, stilul vechi de viata ar lua sfarsit. Si cum nici unul nu-si doreste asa ceva, se gaseste o solutie, iar cimentul ramas de la ultimul proiect al tatalui, de la gradina de ciment, va gasi o utilizare insolita. Un sarcofag din ciment, ascuns in pivnita casei, unde mama devenita secret si povara este ascunsa. Si singurele dovezi raman mirosul dulceag, tot mai persistent de la o zi la alta, absenta parintilor si secretul care ii uneste pe cei patru mai mult ca inainte. Pana cand printr-o fisura sociala in familia atipica apare un strain.

Gradina de ciment este construita intr-un stil surprinzator de minimalist si alert, dar tesatura narativa ramane densa, cu personaje conturate din cateva tuse si detalii groase, principiale, credibile intr-un spatiu mcewian. Este o poveste ce amesteca fascinatia sexuala adolescentina, secretul, incestul, moarte si descompunerea intr-un tot poate socant, poate revoltator, cu siguranta original. Cu un final-ruptura si una dintre cele mai frumoase si scurte, aproape telegrafice, scena erotica descoperita pana acum.

Sunt autori care parca au dat ce aveau mai bun cu o carte sau cu o povestire. Uneori chiar cu prima. Dupa care, desi deveniti scriitori arhicunoscuti si de succes, cu milioane de exemplare vandute si toata polologhia mediatica de rigoare, nu au mai regasit acel suflu narativ, acele imagini originale, acea forta de animal a scrisului. Ceva, odata cu succesul, s-a schimbat ireparabil. Nu au devenit neaparat slabi, dimpotriva, dar nu au mai pastrat intensitatea. Tournier mi se pare un astfel de caz. Grass la fel. Ian McEwan ar fi un al treilea. Nici una dintre cartile sale – din cele traduse la noi – nu mi-a mai placut la fel de mult. Iar Ispasire a fost, pentru mine, ilizibila.

Michel Tournier – Vineri si limburile Pacificului

Din cate imi aduc aminte, Robinson Crusoe a fost una dintre primele carti serioase citite. Aveam o editie veche, zdrentuita, tiparita prin 1943 la Cartea Romaneasca, in traducerea lui Radu D. Rosetti, cu coperta impodobita de imaginea unui Crusoe barbos, imbracat in blanuri ca un explorator la Pol, cu o caciula si o barba impresionant de stufoase, o umbrela, o pusca si un caine. Ceva intre Moise, hermit tarotic si Omul Padurilor in varianta cu praf de pusca. Graficienii vremii aveau un talent aparte – accentuau prea mult ideea centrala. Cartea m-a fascinat, am citit-o si recitit-o pana ajunsesem sa stiu pagini intregi pe de rost. Cred ca a fost un lucru bun.

De aceea am fost sceptic dupa ce am aflat de Vineri si limburile Pacificului, romanul de debut al lui Michel Tournier, publicat in 1967 si aparut la noi pentru prima oara in 1978, in colectia Globus.. Pana la Vineri… Tournier ma dezamagise in mare masura cu Gaspar, Melhior & Baltazar si Fecioara si capcaunul. Subiecte dense, exceptionale, abordate intr-o maniera superficiala si dezolanta. Cel putin pentru gusturile mele. Asa ca am inceput Vineri… cu oarece prudenta. Si ma bucur ca m-am inselat. Aceasta rescriere modernista a lui Robinson Crusoe este o carte exceptionala. Ceea ce nu inseamna insa ca e desavarsita. Surprinzator este ca un asemenea titlu aparea pentru prima data in Romania in 1978. Care va fi fost ecoul atunci, nu stiu.

Reinterpretare inspirata a povestii naufragiatului Robinson Crusoe – Crusoe Unu – romanul lui Tournier il prezinta pe Crusoe Doi ca un quaker fanatic, care nu poate trai in afara ordinii bine definite a societatii vremii sale. Un om perfect integrat in sistemul din care face parte, va fi aruncat pe insula botezata mai tarziu Speranza, pentru a se confrunta cu adevaratul sau cosmar : lumea a incetat sa mai existe. Pentru ca Tournier pune accent tocmai pe acest element, mai mult insinuat in prima versiune a povestii : omul obisnuit, gentilomul in declin prevestind omul-masa, aruncat in afara lumii sale si nevoit sa reconstruiasca societatea.

Devenit primul om, Robinson Crusoe trebuie sa reinventeze universul. Practic el a iesit din istorie, sentiment care se va accentua si il motiveaza la final sa ia o surprinzatoare decizie. Tot ceea ce se intampla in afara insulei sale nu mai conteaza, nu mai este stiut. Nu mai exista. Ca ultim sau prim membru al unui trib exotic, Robinson ar putea sa se afle pe alta planeta. E acelasi lucru. Intrand in rolul lui Adam, dupa ce se lupta cu disperarea de a fi singur – daca nu il pune la socoteala pe cainele Tenn – Robinson realizeaza ca esential pentru a redeveni un “om” modern nu sunt nici mancarea, nici arma, nici compania celorlalti, nici macar Divinitatea. Nici macar Eva. Pentru a fi om are nevoie de reguli, trebuie sa reconstruiasca societatea cu pedepse si recompense, o terapie ABA a fiintarii sociale. Si chiar daca, singur fiind, totul are un caracter suprarealist, nu va ezita sa scrie si Constitutia insulei, care reglementa inclusiv locul pentru firestile nevoi.

In afara de munca, meditatie – prilej pentru lungi scrieri moralizatoare, Tournier reusind perfect sa exprime stilul pretentios al epocii – si rugaciune, Robinson isi ingaduie placerea interzisa a fumatului, dintr-o lunga pipa olandeza de portelan, insa tocmai fumatul ii va aduce mai apoi sfarsitul lumii sale. Fumat care este tot mai rar - Robinson stie sa se bucure de o pipa - pe masura ce tutunul se imputineaza, si capata dimensiunea unui act religios, sacru. Doar ca spre deosebire de primul Robinson, cel postmodern este chinuit de angoase si temeri, crize de isterie si viziuni, ajunge sa vada insula ca pe o mama protectoare si primordiala, refugiindu-se la propriu in uterul acesteia. Un Robinson chinuit de regulile sale si pedepsele impuse, de isteria singuratatii si nevoia de a dezvalui si altuia lumea creata de el. Geneza are nevoie de un martor.

Martor care va deveni naivul Vineri, salbaticul considerat de Robinson altceva decat un om, net inferior, din cauza culorii pielii si a lipsei de educatie, Vineri care va deveni sclavul lui Robinson, puternicul lui stapan care are o arma ce raspandeste foc, stie multe despre lumea din afara insulei – ceea ce pentru Vineri inseamna povesti frumoase – are reguli si pedepse pe care nu le intelege, dar din teama si respect le urmeaza sau suporta. Dupa o perioada de ascultare si frica, Vineri va incepe sa nu-si mai asculte stapanul, sa distruga o buna parte din munca si creatiile acestuia, doar pentru placerea de a se distra, va incepe sa gandeasca singur, iar decorul de butaforie occidentala al societatii de pe Speranza ameninta sa se prabuseasca.

Furios, pedepsindu-si mereu sclavul, revoltat de salbaticia si inocenta sa rauvoitoare, Robinson devine stapanul in declin, exponentul unei lumi civilizate, cu reguli pietrificate, ancestrale, adesea fara sens, imaginea unui rege alungat de supusii sai. Iar Vineri este esenta unei noi generatii, unui alt trib, altei natiuni, primitive si salbatice, puternice si fara alte reguli decat cele instinctuale, gata sa distruga tot ceea ce au lasat predecesorii pentru a construi altceva. Intre quaker-ul sumbru, obsedat de crizele sale si de amintirea tot mai stearsa a civilizatiei si salbaticul negru, dornic sa rada, sa manance si sa se distreze, ciocnirea este de proportii. La scala minuscula, teoria lui Huntington se confirma. Mai ales dupa ce Vineri descopera butoiasul cu tutun si pipa, fumand linistit in pestera/depozit, delectandu-se cu fructul oprit, unul dintre pacatele capitale pentru Robinson. Pacat care va duce de altfel la un deznodamant pe cat de amuzant, pe atat de tragic. Si o schimbare totala in viata lui Robinson. Si un final mult diferit de cel al cartii originale.

Este un Michel Tournier de zile mari. Un scriitor care a stiu sa preia un mit, un personaj-cult si sa il transforme intr-un erou postmodern, tragic, cu mai multe umbre decat lumini. Dar in acelasi timp a stiut sa transpuna o teorie de dimensiuni colosale si sa o foloseasca pe o insula pierduta in Pacific, fara ca ideea sa isi piarda din sens si semnificatii. Dintre cele citite, cea mai buna carte semnata Tournier.

Nota : imi amintesc si de o continuare a cartii lui Defoe, mai mult o carte pentru copii, desi de cateva sute de pagini. Titlul era ceva de gen “Noile aventuri ale lui Robinson Crusoe” sau ceva asemanator. Autorul era ceh sau polonez, e pe undeva prin biblioteca. Dumnezeu mai stie pe unde.

Nota : multumesc Tomatei cu scufita pentru corectura. Vineri si viata salbatica, aparuta recent la Humanitas, este o rescriere "pentru copii" a primului roman. Si io care credeam ca e doar o reeditare, cu titlu schimbat. Asta e, am gresit.