John Fante - The Brotherhood of the Grape

John Fante ar fi ramas un autor obscur, un "original" pierdut printre americanii anilor 30-40, fara un fan pe nume Charles Bukowski. Daca n-ar fi fost Bukowski, n-ar fi avut parte de gloria postuma. Si sigur Intreaba praful nu ajungea un film, deloc rau, desi mult sub carte. Bukowski, care il decretase "zeul lui" , facuse imposibilul pentru ca Fante sa fie redescoperit si reeditat.

Se aseamana mult, asa este, Bukowski a avut ce sa invete de la Arturo Bandini/John Fante, cu tetralogia sa (Drumul spre Los Angeles, O sa vina si primavara, Bandini, Intreaba praful, Dreams From Bunker Hill). Si nu numai. Bukowski avea dreptate sa fie entuziasmat. Fante a fost un scriitor de calibru greu, cu un stil economic, viu si minimalist, reducand arhitectura estetica a paginilor sale la esenta epica. Practic sunt capitole din care ai putea sa scoti linistit nuvele ample. Scriind doar despre ceea ce stia foarte bine, rezumandu-se la spatiul imaginar si vivid al imigrantilor italieni care incearca sa devina buni americani, amestecand fictiunea cu puternice halci autobiografice, intr-un exercitiu de sinceritate fata de cititor si de impunere a admiratiei pentru critic, Fante are viata in cartile sale. A prins-o, a rescris-o in cadenta sa, cu o simpla melodicitate, si a redat-o celorlalti filtrata prin prisma sa. Forta extraordinara a dialogurilor (Fante este mai mult decat orice un impresionist auditiv), personajele aproape simbolice, situatiile simple si veridice. Nimic mai mult.

The Brotherhood of the Grape nu face parte din seria canonica, dar in buna masura e un roman legat de ea, ca o necesara completare. Multe elemente sunt comune : scriitorul de succes, catolicismul, familia italiano-americana distrusa in timp de saracie, gelozii, frustrari si tradari, spectrul cumplit al ratarii, tatal violent si dispretuitor, mama isterica si dedicata, fratii, rudele, munca grea, senzatia de non-apartenenta la minunata lume noua, cu tot cu statuia libertatii. Daca in primele sale romane Fante era inca flamand, inca furios, inca gata sa-si infiga coltii in literatura, de data asta e un roman tarziu, matur, mult mai echilibrat. Si foarte bun.

Cand Henry Molise, un scriitor de succes, trecut de cinci decenii si nemaiasteptand nimic de la viata, revine in orasul natal, o face pentru ca familia trece printr-o criza. Dupa decenii nesfarsite de casnicie, parintii sai Nicholas si Maria vor sa divorteze. Se urasc de mai bine de cinzeci de ani, se detesta organic, incapabili din cauza varstei sa se mai suporte, dar divortul i-ar ucide. Chemat ca un inger pazitor de fratii din oraselul prafuit, Henry se intoarce in timp la conditia de fiu al lui Nick Molise. Nimic din demnitatea succesului si a varstei nu rezista in fata dezlantuirii lui Nick. Pentru ca eroul principal din Brotherhood of the Grape este acest batran insuportabil, dezgustator si detestabil.

Nick Molise nu este un personaj pozitiv. Violent si infidel, dispretuindu-si familia care l-a tinut in saracie, America adoptiva care il priveste mereu ca pe un imigrant, dependent de toscanele tari ca moartea si de vinurile italienesti, pasionat doar de munca sa si dependent de jocurile de noroc, in special de poker. Isi iubeste pietrele, le taie si le aranjeaza in zidarie mistic, oficiind un ritual pe care nimeni nu il poate intelege. Comunica rar cu baietii sai, si atunci plimbandu-i prin orasel si aratandu-le "capodoperele" sale, mult mai importante decat orice altceva. Altfel ii uraste si ii vede mereu ca pe niste neispraviti, niste pierde-vara, nedemni de munca de pietrar. Singura care conteaza. Nu este un om pe care sa il admiri, este un Svevo Bandini apropiindu-se de senectute, amar si otravit de propria viata, incapabil sa accepte ca a imbatranit si ca sfarsitul e o realitate.

Iar cand Henry incearca sa il readuca in familie, il respinge initial cu violenta. Apoi ii propune un targ. Sigur, este fiul care a reusit, fiul care a facut ceva, fiul care i-a scapat din mana si acum e scriitor plin de bani, de parca asta ar conta. Tot ce conteaza este piatra. Si ii propune un targ : va face orice vrea Henry daca acesta il ajuta la ultima sa lucrare. Undeva in munti, langa o pensiune plina de batranei cartofori si alcoolici, vor construi o afumatoare. O casuta din piatra unde fumul si magia traditiilor prefac slaninile si carnurile de vanat in delicii pentru cunoscatori. Ultima lupta. Pestele mare, fara nimic din drama senina a batranului care lupta cu marea. Un Moby Dick de stanca. Ezitand, Henry se lasa convins (marea infrangere) si il insoteste pe ciudatul batran in munti, pentru acea ultima constructie. Si aici, din acest punct in care Henry redevine copilul Molise, se produce si turnura. Treptat, lucrand alaturi de el, Henry isi redescopera, isi reinventeaza tatal asa cum nu l-a vazut niciodata. Strainul isi descopera secretul si ii arata fascinatia pietrei, munca in doi, un octogenar incapatanat si dependent de zidaria sa. Din batranul insuportabil, Nick Molise devine un zeu, un prieten, un maestru si un tata. Dupa 50 de ani, Henry ajunge sa isi iubeasca tatal. Pana cand intregul esafodaj se prabuseste. Ultimul proiect este o afumatoare stramba, prabusita, cu nici un unghi drept si nici macar o piatra aleasa cum trebuie. Prea legat de munca sa, pentru Nick vine si sfarsitul. Isi pierde forta de a lupta.

O poveste simpla, pana la urma, o continuare peste timp a legendei Bandini sub alt nume. Romanul a fost publicat in 1977 si s-a bucurat de succes. Fante, batran si foarte bolnav, isi pierde vederea in 1978 (din cauza diabetului) si totusi mai are forta sa dicteze ultima parte din saga Bandini, Dreams From Bunker Hill. Brotherhood of the Grape e un penultim roman de o dureroasa frumusete, fie pentru scena in care batranul pietrar renunta sa mai calce pe nervii tuturor si pleaca sa se odihneasca un pic. Si carcasa celui care a fost Nick Molise este carata de familie si prieteni ca o relicva de pret, intr-o inmormantare dupa toate regulile vietii intr-un orasel prafuit si mort.

Eroii copilariei

Leapsa preluata de la Blog de carti

Titlurile generatiei mele nu au intrat in bibliografia obligatorie. Nu l-am putut citi pe Jules Verne nici atunci, nu pot nici acum, chiar daca il reediteaza Adevarul cu mare tam-tam. I-am detestat visceral pe Ciresari, falsi, edulcorati si eroic-ridicoli, cititi fortat pentru scoala, m-a ingrozit Cuore, plictisit Singur pe lume si am renuntat sa citesc mai mult de primul volum din La Medeleni. A fost dincolo de puterile mele sa il gust pe Dumas cu muschetarii lui, cati ori fi fost. Nici sf-urile nu-mi spuneau nimic, desi cautam prin talcioc numerele din vechea serie de Povestiri Stiintifico-Fantastice (supliment la Stiinta si Tehnica) din care nu cred sa fi citit mai mult de cinci.

Asa cum se intampla de regula, nu mai am o buna parte din cartile copilariei, disparute, ferfenitite si imprumutate de-a lungul a doua decenii. Citeam Pif-uri, basme si cartile de mai jos. Citeam cartulii si reviste cu pionieri si partizani, dar fara Tanara Garda. Stransesem si cateva numere din 1001 de nopti, dar si o colectie bunicica de Povesti nemuritoare. Si tin minte ca imi placea si continuarea aventurilor lui Robinson Crusoe, carte scrisa de un ceh. Sau polonez. Sunt sigur ca de altele am uitat.

Lista eroilor copilariei, in ordine intamplatoare

Doctorul Aumadoare : ai o carte cu un medic veterinar un pic zaharisit si tare de treaba, care intelege graiul animalelor - maimuta Cici, cainele Avva, cucuveaua Bumba, purcelusul Groh-Groh, papagalul Carudo, Tragempinge si restul - si are o matusa tare rea, Varvara. Ilustratii de V. Cijikov la fiecare doua pagini. Ai si pirati, corabii, aventuri pe mare, flasnetar, capitanul Robinson, temutul Barmaleus. Ai cartea perfecta pentru copii. Carabuchi, marabuchi, bu !

Al Conan Doi : si ostrogotii, plus Tanti Ralita. Cu un adaus in persoana lui Misu Falconetti. Cele patru aventuri din seria Al Conan Doi, basca cartile mici gen Expeditia Nisetrul 2 sunt printre cele mai faine publicate vreodata la noi. Iar Vlad Musatescu e unul dintre autorii cu adevarat subapreciati. Macar la Adevarul l-au reeditat aproape integral.

Habarnam : nu am vrut sa fiu Stie-Tot. Nici Surubel sau Piulita. Cred ca nimeni care l-a citit atunci pe Habarnam nu a vrut sa fie altcineva decat Habarnam, imbracat pestrit, batandu-se tot timpul cu toata lumea, pictand pe frunze de copac, fugind de bucata desprins de soare, si cantand la trombon. Habarnam era un soi de "blatnoi" (copirait Vasile Ernu) atat de opus moralei socialiste incat nu puteai decat sa il iei drept model, intr-un soi de disidenta avant la litru. Si nimeni nu a crezut in transformarea lui miraculoasa de final, cand devine atat de cuminte si serios incat se piaptana cu grija. Si intrebarea esentiala : cine a avut continuarea aventurilor lui Habarnam ?

Armurierul Prospero : din Trei grasani, una din acele carti geniale si marxiste pentru copii, cu revolutii, burghezie imbuibata si cruda, proletari si inventatori simpatizanti, acrobati si circari, micuta Suoc si papusa cu chipul ei. Trei grasani tin poporul muncitor in teroare, cu ajutorul armatei, pana cand se starneste revolta proletara sub conducerea armurierului Prospero si a acrobatului Tibul. Sigur, era o carte tezista, foarte politizata si propagandistica la extrem. Dar am recitit-o de curand si mi-a placut la fel de mult. Au fost si carti proletcultiste geniale.

Morcoveata : cand citesti cartea la maturitate iti dai seama ca e trista, iar Poil-de-Carotte e un personaj tragic, victima psihoticei familii Lepic si mai ales a mamei. Daca mai completezi tabloul de ansamblu si cu notatiile din jurnalul lui Renard vezi totul altfel. Dar atunci aventurile lui Morcoveata - cu scena capitala "Nu oricine poate fi orfan" - nu pot decat sa te distreze. Cand mananca otava, cand e despaducheat in familie, cand se lupta cu un furuncul, cand merge la vanatoare sau la inot, Morcoveata e un outsider. La fel cand se insoara pentru scurta vreme, inainte ca doamna Lepic sa pronunte divortul cu jordia. Fiecare a fost Morcoveata, macar de trei ori.

Minciunica : din Orasul piticotilor mincinosi, pentru cine a prins cartea asta, de Dumitru Toma. Zana rea a unui orasel plin de piticei cumsecade, eroina cu nume delicios era inchisa intr-un butoi cetluit cu lanturi, tocmai ca sa nu-i mai invete pe pitici cum sa le minciuneasca. Iar cand reuseste sa scape, Minciunica ii zapaceste de cap pe cei mai slabi, ca domnu' Umflatu si intra in razboi deschis cu doctorul Barba-n Dungi. Barba-n Dungi, vanatorul de broaste. Si la final un bal la care adevarul iese la iveala. Nu stiu de ce nu se reediteaza cartile astea de la Ion Creanga si scoatem Hannah Montana si compania.

Bertoldo : si Bertoldino, fiul sau, alaturi de Cacasino, nepotul. Tarani sireti si intelepti, Bertoldo avand si o nevasta, Malcolfa (parca). Aventuri picaresti pentru copii.

Varahil : din "Numiti-ma Varahil", de Corneliu Buzinschi. Nu o mai am si am citit-o acum aproape 20 de ani, ar avea si o continuare. Daca o are cineva si e dispus sa mi-o vanda, astept detalii pe mail. Fie pentru numele de Varahil si merita.

Joe Limonada : n-am vazut filmul. Am recitit de cateva ori cartea. Era un western-comedie, cu un pistolar justitiar si seducator, mare amator de limonada si gata sa-i lichideze pe toti cei rai, mereu zambitor si scapand din fiecare capcana. Si, fireste, cu mare succes la dame. Un soi de Rudolf Valentino al Vestului Salbatic imaginar, altoit cu Charles Bronson.

Haiavatha - aparuta tot la Ion Creanga prin 1985, "Haiavatha" era o versiune pentru copii, in proza (cred) a poemului marca Longfellow, cu ilustratii splendide. Normal ca la varsta aia imi placeau indienii. Placeau e putin spus. Ma fascinau. In buna masura din cauza lui Haiavatha. A fost una dintre cele mai frumoase carti aparute in anii '80 la editura asta.

Cine vrea sa o preia. Mi-a adus aminte de multe carti faine de acum 20 si de ani.

Dunhill Nightcap

Marca : Nightcap
Producator : Dunhill
Tutun : Virginia, Latakia, Perique
Aspect tutun : ribbon
Aroma : latakie, puternica
Tarie : ridicata
WAF : foarte scazut
Prezentare : cutie metalica de 50 g

Aceeasi prezentare eleganta obisnuita la Dunhill : cutie rotunda, tutunul destul de umed si cu miros puternic protejat de un capac din carton, eticheta cunoscuta printre fumatorii de pipa cu scufia de noapte, pipa de lut (cred), o lumanare aprinsa in sfesnicul demodat. Are un aer atat de vintage si de seducator incat te astepti ca si tutunul sa fie foarte parfumat si usor. Dimpotriva.

Nightcap este o mixtura aparte, cu o doza generoasa de latakia, suficient perique adaugat cat sa incante fara sa piste, o baza de virginie care se insinueaza frumos in fumata. Mirosul, la deschiderea cutiei, este puternic, foarte neplacut pentru nefumatori (dupa protestele sotiei). Taietura marunta, ribbon, amestec de maro si negru, relativ umed, se umple usor o pipa si se lasa un pic la aerisit. Nightcap se aprinde imediat, arderea este constanta si egala pana la final, iar aroma... Aroma este dura, seaca, barbateasca, un amestec pe care un incepator obisnuit cu aromatice usurele s-ar putea sa-l priceapa mai greu. Latakia este esenta in Nightcap, virginia ramane timida in fundal, facandu-si simtita prezenta ca un ostean credincios si discret, doza de perique este bine aleasa cat sa te intepe placut si usor picant. Pana spre final gustul este egal si bun, cu o intensificare a latakiei dupa jumatate.

Doza de nicotina este mare, poate chiar prea mare in anumite momente ale zilei, si e chiar un tutun de "nani nani" (desi stiu cel putin un pipar care il putea fuma la primele ore ale diminetii). Il pastrez de regula pentru seara, chiar inainte de un somn bun, desi n-am scufia de pitic de pe cutie. Din pacate. De fiecare data este la fel de bun, dar si la fel de tare. La final ramane un scrum foarte fin, inchis la culoare. Nu inteapa limba, nu incinge pipa chiar daca il fortezi. Calitate Dunhill.

Nu e in nici un caz un tutun social, de fumat printre civili. Doar daca ai musafiri nepoftiti si iti doresti sa plece foarte repede si tusind. Sotia nu l-a putut suporta, a insistat de fiecare data sa aerisesc foarte bine camera dupa fumata sau sa ma duc pe afara, sa ma plimb prin curte, sa ma relaxez, sa meditez la rolul meu in univers. Orice, dar sa nu il fumez in casa.

Am fumat prima data Nightcap cu ceva timp in urma, datorita lui Mrg, piparul care m-a initiat in universul fascinant al mixturilor cu latakie. Obiectiv vorbind, atunci mi-a placut chiar mai mult decat acum, desi la prima fumata m-a ingalbenit si m-a facut sa tremur un pic. Un pic mai mult. Prima data cand un tutun se dovedea mult prea tare pentru mine. Abia acum, cu o cutie intreaga, am inceput sa il inteleg si sa il apreciez. Desi din gama Dunhill prefer 965, Early Morning sau excelentul Navy Rolls. Am inteles ca reteta veche, inainte de cea facuta de Orlik, era net superioara, dar n-am apucat sa o incerc.

Concluzie : obiectiv vorbind e un tutun foarte bun, chiar daca acum nu ma mai impresioneaza ca la primele fumate. Il consider unul dintre tutunurile obligatorii pentru "cultura" unui fumator de pipa, desi este prea sec si "praf de pusca" pentru un incepator. Parerea mea.

Mac Baren - Golden Ambrosia

Tutun : Virginia, Burley
Aspect tutun : broken flake
Aroma : fructata, putina vanilie
Tarie : scazuta
WAF : mediu
Prezentare : cutie de 100 de grame

Mostra primita la ultima intalnire a PCB

Cu tutunurile Mac Baren sunt intr-o relatie de tip love-hate. Nu sunt tutunuri rele, chiar deloc, se gasesc si la noi, au numeroase sortimente (cu accentul pus pe aromatice). Gustul este bun sau foarte bun, si ard bine. Dar cu doua exceptii notabile - HH Vintage Syrian si Navy Flake - toate tabacurile Mac Baren mi-au intepat limba, de la "usor neplacuta" la "the pain, the pain, the horrible pain". Si asta indiferent cum le-am uscat, indiferent de pipa sau de momentul zile, de umiditate sau de presiunea atmosferica. Asa ca sunt destul de reticent sa incerc un tabac Mac Baren. La ultima reuniune PCB am fumat o pipa de Golden Ambrosia si am luat si o mostra pentru acasa.

Cutia de 100 de grame e plina cu amestecul de Virginia si Burley, nu atat de umed pe cat ma asteptam, iar mirosul este unul clasic pentru tabacurile aromatice : fructat, cu un adaos vanilat, dulce si spre prajitura. Taietura e interesanta, in locul celei ready rubbed la care ma asteptasem e mai curand un broken flake marunt. De fiecare data s-a aprins un pic mai greu, a ars destul de inconstant pana la jumatate, dupa care combustia a fost foarte buna. Gustul este egal si se amaraste dupa jumatatea pipei : fructe, un pic de vanilie, dulceag si placut. Dar apare aceeasi veche problema - indiferent de ritm inteapa la limba, si cand este forjat inteapa destul de rau, asa ca trebuie pipat lent si usor. Din fericire cu o bere rece si amaruie s-a completat bine, iar fumat cu filtru de balsa a devenit un tutun mai usor de tinut in frau.

Mirosul in camera este placut, sotia a fost surprinsa ca mai renunt la mixturile cu aroma delicioasa de "pisica moarta" (orice are latakie) dar s-a si disipat curand. Pipa se poate infierbanta daca este grabita, iar la final ramane un scrum inchis la culoare si cu bucatele marunte de tutun. Nu are prea multa nicotina, asa ca ar merge fumat in orice moment, plus ca se comporta bine in societate.

Concluzie : e un aromatic interesant, dar tot inteapa un pic. E bun, dar nu excelent sau memorabil, merge ca schimbare de ritm si ca sa treci in catastif un nou tutun bifat de la Mac Baren. Recomand in continuare de la ei Navy Flake, pana acum mi s-a parut cel mai bun din gama Mac Baren. S-ar putea totusi ca amatorii de aromatice sa il gaseasca mai bun decat mi s-a parut mie.

Panait Istrati : Chira Chiralina

Pe Panait Istrati l-am descoperit devreme si am inceput sa-l gust si inteleg foarte tarziu. Am dat de numele lui pe undeva prin clasele primare, intr-un pachet de carti primite ca premiu. Toata lumea primea un premiu sau o mentiune atunci. Era Ciulinii Baraganului, in acelasi volum cu tragicul Capitan Mavromati. Carti care n-ar trebui citite de copii, desi erau, din cate tin minte, in colectia Biblioteca pentru toti copiii, de la Ion Creanga. O versiune light de BPT, unde au aparut si Hoffmann, si Tolkien, si Gorki, dar si ceva literatura proletcultista pentru copii. Cu pionieri triumfalisti. Ciulinii Baraganului mi s-a parut o carte cumplit de trista, insuportabila, si multi ani m-am tinut deoparte de Istrati. M-a intors pe dos mai rau decat Cuore, atunci cartea care m-a marcat negativ. Si pe care n-as recomanda-o nici unui copil.

L-am redescoperit pe Istrati multi, multi ani mai tarziu. Cu seria de autor publicata de Minerva, pe la inceputul anilor 80, cu prefete semnate de Alexandru Talex (cine stie, stie). Cruciada Romanismului a apropiat un mare autor de un mare admirator. Panait Istrati mi s-a parut atunci un autor aparte, fascinant, cu fraze de o frumusete ciudata, evocand in spatiu balcanic in care se traiau si sufereau armeni, turci, romani, tigani si, mai ales, greci. Iar Chira Chiralina, ampla nuvela cu un nume nostalgic de melodios, e una dintre piesele sale de rezistenta.

Chira Chiralina. Eroina magica, disparuta undeva intr-un harem inaccesibil si evocata de fratele ei, Stavru (fost Dragomir), un soi de negustor plin de vicii (pederastia fiind in acea lume cel mai grav), murdar si josnic, ascunzand ca multi alti eroi ai lui Istrati un destin funest, ce povesteste despre Chira cu acea senzualitate care ascunde de regula fascinatia pentru incest. Superba fiica a unei mame la fel de frumoase, traindu-si viata in petreceri si rasfat, intr-o frumoasa casa unde seara de seara vin bogati seducatori, negustori turci, greci, crestini, armeni, incarcati cu daruri bogate si dornici sa le priveasca pe cele doua, Chira s-a nascut pentru placerile trupului. In fiecare seara micul Dragomir isi urmareste mama si sora cum se gasesc, se parfumeaza, aduc mancarurile, tutunurile orientale, dulciurile si bauturile, isi primesc oaspetii, danseaza, canta, daruiesc sarutari, intr-un cadru din 1001 de nopti. Seara de seara petrecerile nu contenesc. Dar - interesant - din evocarile lui Stavru lipseste tocmai momentul in care sora si mama cedeaza pretendentilor. Pare ca pretendentii sunt nevoiti sa se multumeasca doar cu prezenta, frumusetea si sarutarile celor doua aproape prostituate sacre. Cele doua frumoase sunt mai curand un soi de gheishe balcanice, indragostite de viata, muzica si petrecere, siluete splendide miscandu-se intr-un erotism oriental sufocant, greu, rapitor pentru un copil, sfasiat intre pasiunea pentru sora si groaza de un tata brutal si murdar.

Tata care vine de cateva ori pe luna, insotit de fiul sau, pentru a-si lovi bestial sotia si fiica. In mijlocul petrecerii cei doi intra brutal si distrug totul, iar zile in sir cele doua curtezane balcanice isi ingrijesc ranile si viseaza la urmatoarea seara de placeri. Nici un regret, nici o teama, nici o dorinta de a scapa de soarta lor. Un fatalism caracteristic eroilor balcanici. Soarta, ursita, ceea ce este scris, blestemul de care nu te poti elibera, ce iti aduce moartea, ruina, drama. Totul in universul lui Istrati sta sub apasarea sufocanta a kismet-ului, a predestinarii de care nu poti scapa. Totul, de la nastere la moarte este "scris", si nici Stavru nu poate scapa, nici sora sa Chiralina, nici mama. Si dupa ce tatal vine pe neasteptate in mijlocul unei petreceri si o schilodeste pe mama, luandu-i si copiii, visul se termina. Mama dispare undeva in Levant, cel mai probabil luandu-si viata, incapabila sa suporte pierderea frumusetii. Chira Chiralina ajunge intr-un harem de neatins. Iar Stavru isi incepe, cu o sfanta naivitate, cautarea surorii venerate si decaderea intr-un Fanar venal, murdar, plin de intrigi si tentatii, unde lipsa de viclenie iti poate aduce moartea. Un erou tragic, fara nimic frumos, fara nimic pur, macinat pentru tot restul vietii de amintirea unei fantasme si de viciile sale. Un erou care este inselat, tradat, jefuit, care se lasa pacalit si calcat in picioare, care devine iubitul si protejatul unui bogat al vremii, un caine turbat care incepe la vremea potrivita sa minta, sa fure, sa tradeze, sa corupa. Totul in speranta ca undeva, candva, o va putea regasi pe Chira.

Poveste a unei obsesii sufocante, maladive, incestuoase, Chira Chiralina este si nuvela ampla ce introduce un alt gen de frumusete intr-o literatura destul de stas, de repetitiva, plina de frumuseti si profile feminine lipsite de originalitate si inedit. Aducand universul colorat si fascinant, caleidoscop, al Levantului, Istrati reuseste sa creeze o femeie cu totul distincta. O fantasma. Genul de faptura pe care ai vrea sa o intalnesti si sa o iubesti, sa fii in preajma ei, chiar daca te-ar ucide.

Vlad Musatescu povesteste in "Aventuri aproximative" cum l-a cunoscut mult dupa razboi pe Petre Bellu, autor astazi uitat, in anii interbelici scriitor de mare succes, cu doua romane senzationaliste - Apararea are cuvantul si Cazul doamnei Predescu. Atunci insa Bellu a fost destul timp omul bun la toate pentru Istrati, combinatie de secretar particular si prieten. Platea, cumpara si apela la Istrati pentru sfaturi. Tot Istrati l-a si lansat, de fapt. Si acelasi Bellu povesteste cum Istrati fie se lupta cu "oftica", fie iubea, fie scria saptamani in sir, intr-o ruptura totala de lume, printr-o camera de hotel bucurestean. Destin trist de nuvelist tragic. Ca eroii elogiati de Gorki - autor cu care Istrati a fost adesea comparat - Adrian Zografi / Panait Istrati este un hoinar, un vagabond, iubitor de carti si tutun, rezistand cu greu un timp alaturi de o mama iubitoare si sacralizata, pana intr-o zi. Zi in care, supunandu-se destinului si sangelui sau, pleaca. Obicei care il va duce pana la urma la ratata tentativa de suicid si glorie.

Multe i s-au reprosat lui Panait Istrati in timpul vietii. Perioada sa "comunista", din care s-a trezit rapid dupa celebra vizita in URSS, care i-a inspirat o carte scandaloasa in epoca. Pendularea sa intre dreapta si stanga, talentul de a infuria si o tabara, si pe cealalta. Statutul de "individ periculos", care punea Siguranta pe urmele sale si il facuse obiect de dosar. Adeziunea de neinteles la ridicola Cruciada a Romanismului, poate simpla naivitate, poate dorinta de a influenta dupa gustul sau o grupare ce se rupsese de Miscarea Legionara si ajunsese... niciunde. Nu putini i-au reprosat lipsa de talent, pretinsa vulgaritate, subiectele si personajele, succesul in Franta. A fost pe rand sau deodata comunist, fascist, nazist, agent al Sigurantei si Cominternului, homosexual, depravat, etc, etc. Sutele de articole publicate prin ziare si reviste din tara i-au adus mai mult adversari decat prieteni. Pe urma trecerea pret de decenii la index. Prea putini si-au dat seama ca dincolo de orice Panait Istrati era un mare scriitor. Asta a fost, si asta a ramas.

Dunhill - My Mixture 965

Tutun : Cavendish, Latakia, Oriental
Aspect tutun : ribbon
Aroma : latakie, puternica
Tarie : medie
WAF : scazut
Prezentare : cutie de 50 de grame

Aceeasi prezentare de top cu care m-am obisnuit la Dunhill : cutie de 50 de grame plina cu tutun ribbon in trei nuante - negru, galben deschis si cafeniu - putin umed, invelit cu grija in hartie si cu un capac de carton. Nu s-a intamplat sa nu-mi placa ceva de la Dunhill, chiar daca un Nightcap, de exemplu, m-a cam ametit la inceputurile experientelor cu latakia. My Mixture 965 este mult mai usor, dar in egala masura o mixtura englezeasca plina de personalitate.

Cand deschizi cutia mirosul este de latakie, intens si placut, dar cu ceva dulceag in fundal, odihnitor, relaxant. Latakie, dar nu cat sa iti reteze avantul. Merge aerisit putin inainte de a fi pus in pipa, desi l-am fumat si direct din cutie fara mai mult de trei reaprinderi la o pipa medie. Dupa toastare porneste usor si rapid, iar prima aroma este cea intensa de latakie, dar nu prea puternica, echilibrata mai ales de la jumatate de cavendish (nu sunt neaparat un fan cavendish, dar aici completeaza foarte bine) si un strop, doar un strop de oriental, ca o nota picanta. Termenul definitoriu pentru My Mixture 965 este "matasos". Un fum alb si rece, destul de consistent, un gust constant pana aproape de sfarsit si caracteristic pentru o mixtura englezeasca, o aroma care se insinueaza si ramane in memorie. Deloc monoton, cu o doza de nicotina decenta. Nu inteapa limba si nu infierbanta pipa, oricat am incercat sa o fortez. Mirosul in camera, nu foarte placut pentru "civili", se risipeste destul de repede. Prefer sa-l fumez din cele doua Federico Rivera, pipe medii spre mici, si un plin este suficient.

Concluzie : un tabac excelent, pe care il fumez in diminetile de weekend, eventual alaturi de o cafea dulceaga si zdravana. Delicios, potrivit de tare pentru a te pune in miscare pentru tot restul zilei, aromat si foarte "english". Merge pentru orice moment al zilei, si l-as recomanda celor care vor sa descopere latakia fara a fi intimidati de tarie. Pana acum vad ca Dunhill nu m-a dezamagit cu nici un sortiment.

Stephen King : Mobilul

Pe 1 octombrie, intr-un an neprecizat, toate mobilele din lume (aparent) primesc un semnal. Semnalul. Inceputul unei lumi noi. Este suficient sa deschizi mobilul si sa vorbesti, pret de cateva secunde. Te transformi intr-o monstru, un zombie extrem de agresiv (similar celor din 28 Days Later si continuarea prea putin inspirata), care ucide fara sa ezite pe oricine ii iese in cale.

Intreaga civilizatie se prabuseste in cateva secunde, orasele sunt pline de cadavre si telnebuni in plina criza. Musti, lovesti, te hranesti cu celalalt. Singurii (putini) care scapa sunt cei care nu aveau mobile sau care nu le-au folosit. Daca ai avut nesansa sa ii suni pe cei dragi cand a inceput cosmarul, pentru a te asigura ca sunt bine, ai pierdut. Si ei, daca au raspuns. Inadaptatii care nu au urmat moda sunt, pentru moment, norocosii. Eroul principal, Clay Riddell, un desenator de comixuri, e unul dintre norocosii care se trezesc in minunata lume noua. Haos. Impreuna cu alti doi supravietuitori - Alice si Tom - reuseste sa scape dintr-un Boston distrus de explozii si telnebunii. Inspirata traducere, buna sintagma pentru noua specie care a inlocuit umanitate. Clay vrea sa-si regaseasca sotia si fiul, pierduti undeva in nord. Alice vrea doar sa supravietuiasca si sa fie aparata. Tom are nevoie de cineva alaturi de el. Sfarsitul lumii naste prietenii neasteptate. Si pe masura ce se intalnesc in exod cu mici grupe de supravietuitori, cei trei isi dau seama ca ceva se schimba in comportamentul telnebunilor. Lumea contemporana s-a daramat ca un sufleu vechi, in momentul in care nu s-a mai putut comunica. Si de-a lungul drumurilor sunt sute, mii, zeci de mii de mobile strivite.

Stephen King a avut mereu talentul de a prelua si reinterpreta un subiect vechi intr-o cheie noua. In Salem's Lot a reusit sa redea un suflu proaspat mitului vampirului, desi de la Dracula si Bela Lugosi nu parea ca se mai poate. In Povestea lui Lisey a readus spatiul magic si imaginar al refugiului din copilarie, in Misery fanul dement, in Christine dragostea obsesiva pentru masinarie, in Firestarter si Carie s-a jucat cu telekinezia si misterele sale, in IT a accentuat fireasca groaza de clovni cu Pennywise (poate cel mai bun roman semnat S.K.), in Sometimes They Come Back ne-a adus aminte de colegii draguti care ne placeau atat de mult, in Pet Sematary te-a facut sa iti fie teama de motanul tau, in Cujo de catelul din vecini.

Cumva, de fiecare data ia o tema deja obosita si o transforma in altceva. De efect. Genial este cum adesea porneste de la ceva uzual, de la ceva de zi cu zi, de la ceva aparent banal sau, dimpotriva, util si chiar iubit. Si transforma acel ceva intr-un cosmar. De data asta e vorba de mobile. Cunosc oameni dependenti de mobil, cu doua-trei-patru prin buzunare. Vorbesc numai de tehnologii, abonamente, reduceri, etc, etc. Fara mobil ar muri in cateva minute, ca puii de vrabie cazuti din cuib. In Mobilul ar fi murit instant. Plus ca nu ar fi rezistat sa nu sune.

De la o zi la alta telnebunii devin mai putin violenti, se ataca intre ei rar, dispar noaptea si calatoresc doar ziua, se organizeaza in "carduri" si isi continua calatoria, chemati de un semnal misterios si inaudibil pentru "normali". Organizandu-se in grupe, se indreapta cu totii intr-o singura directie, incep sa foloseasca unelte primitive, incep chiar sa ii ignore pe oamenii pe care ii vazusera nu demult ca prada. O stranie inteligenta de grup pare sa ii dirijeze, ca si cand toata memoria identitara, care ii integra in specia veche, s-a sters. Ca un hard formatat, pe care cineva nestiut reinstaleaza un program. Asemeni albinelor sau furnicilor, toti acesti zombies nascuti de mobile isi formeaza o constiinta comuna, un singur scop necunoscut si functioneaza ca o societate. Mai mult, telnebunii sunt pasionati si de muzica. Muzica veche in general, dar felul in care o produc si o emit este stupefiant. Dar, de ce sa nu o spun/scriu, terifiant de interesant. Iar cand cei trei, cu aliati de moment, reusesc sa distruga un astfel de "card", sute de telnebuni surprinsi intr-o nocturna auditie, represaliile conduse de un diform barbat de culoare, Sfartecatul, plin de rani cumplite si actionand ca un lider, sunt cumplite. Un razboi intre normali si telnebuni dupa toate regulile. Doar ca telnebunii comunica prin telepatie si au un scop final de care Clay se teme, desi doar il intuieste. Telnebunii au normele lor, au formele de comunicare, apar mesaje misterioase ca niste graffiti ce marcheaza calatori, normalii primesc viziuni stranii.

Incep visele, incep premonitiile, incep intalnirile cu ceilalti normali care acum ii privesc drept renegati, pana cand Clay reuseste sa isi gaseasca fiul (transformat si el in telnebun) si putinii supravietuitori care avusesera curaj sa lupte trebuie sa aleaga intre ultima lupta si transformarea finala. Cand esti pus in fata majoritatii absolute si ti se ofera sansa de a te integra, de a nu mai fi altfel, de a apartine unui loc, tentatia este colosala. Ca in Invasion of the Body Snatchers. Clay poate sa aleaga sa devina si el un telnebun, e aproape o convertire religioasa, si poate fi alaturi de fiul sau, distrus de misteriosul semnal si transformat intr-un animal speriat. Finalul a fost aproape ca cel din Cimitirul Animalelor. La fel de bun. Doua posibilitati, fiecare cu lumea sa.

Ideea de zombie apocalypse nu e noua, cu siguranta. Daca esti fanul filmelor horror (sinceri sa fim, ca suntem intre noi, majoritatea de categorie B) ai vazut sigur circa 74,3 productii de gen, mai bune sau mai rele, in afara clasicelor gen Night of the Living Dead (si remake-ul este foarte bun, la fel si restul seriei Romero) sau Return of the Living Dead (seria mea de suflet) ori excelentul 28 Days Later. Clasicele genului. Doar cateva exemple. Spaima ciumei se pare ca a marcat gandirea noastra creativa. Ciuma ii transforma pe cei dragi intr-un pericol, in monstri care trebuiau distrusi, in Ceilalti. Filmele au prezentat cate un viitor posibil in care omenirea este aproape distrusa de morti-vii care ies noapte din morminte, contaminati cu substante chimice misterioase sau chemati de ritualuri necromantice, ori infectati de un microb scapat din laboratoare secrete. Stephen King schimba un singur detaliu, dar esential. Deschizi mobilul si creierul tau se sterge.

Am avut primul mobil undeva prin 2005. Nu pentru ca as fi vrut, era mobil de serviciu si cam obligatoriu. Ca optionalele in facultate. Cand nu am mai avut, nu i-am dus lipsa. Nici acum nu am mobil. Si nici nu mai vreau sa am. Daca nu vreau sa fiu gasit, ce rost are ? Si in romanul asta de Stephen King as fi scapat de Semnal si aveam sanse - mici - de supravietuire. In continuare cred, sustin si semnez ca Orasul BantuIT este cel mai bun roman S.K. Dar si Mobilul a fost bun.

Burzum : Belus

Am inceput sa ascult Burzum prin '97, cu Filosofem. Am avut si tricou cu coperta albumului. E mult spus fan, dar mi-a placut inca de la primele piese. Si dincolo de toate controversele si tampeniile din viata lui, dincolo de biserici arse si asasinarea lui Euronymus (desi asta ar intra la serviciu facut societatii), rasism si declaratii adesea tembele, muzica mi-a ramas. Intunecata, personala, surprinzator de melodica si primitiva in egala masura, mult mai interesanta decat Satan/Kill/Evil/Black Metal Ist Krieg. Mult prea putin comerciala, fara concerte live, fara colaborari cu COF sau DB (bleah), desi numai de publicitate nu s-a putut plange. Si imi place inca. Inclusiv cele doua albume ambientale din inchisoare, mi-ar fi placut inca unul, pentru o trilogie. Belus a fost unul dintre putinele albume indelung asteptate. In alt registru, cred ca am asteptat la fel doar Queen / Made in Heaven, in 1995 si noul Maiden, dupa revenirea lui Bruce.

Belus este albumul de revenire, primul de la Hlidskjalf (1999) si primul din libertate. Dupa foarte mult timp. Inainte sa "fac rost" de el, ma temeam ca va fi un album prost, prea experimental (dupa povestea cu metalul - muzica de negri) si deloc legat de Burzumurile vechi. Surprinzator sau nu, dupa patru zile si vreo 12 auditii pot spune ca e un album bun. Nu cel mai bun, nu la fel de bun la Hvis Lyset Tar Oss (When the Light Takes Us, nice) sau Filosofem, insa mult peste ce ma temeam sa fie.

Belus are multe din trademark-urile Burzum : texte in norvegiana, criptice si cu referiri la zei, mitologii, traditii (mi-am dat seama din traducerea franceza de pe site-ul oficial) si poveste ce duce spre zona conceptualului ; piese lungi, una ajungand la peste 11 minute ; pasaje repetitive destul de lungi ; sentimentul de atmosferic, de pierdere in muzica ; productia nu foarte ingrijita, dar nici "primitive raw black evil fucking metal", undeva la mijloc ; Burzum a inregistrat toate instrumentele. Genul de album pe care il asculti singur, noapte, in intuneric, si il lasi sa te duca undeva foarte departe. Daca Burzum si-a pastrat idealul muzica mea - muzica de ritual i-a iesit si de data asta.

Schimbarile de stil dupa mai bine de un deceniu sunt interesante. Este un album mult mai melodic si mai lucrat. Se simte ca s-a lucrat ceva la el si ca Varg Vikernes a imbatranit. In sens bun. Daca inainte se foloseau aceleasi trei riffuri pentru 6-7-10 minute (e adevarat, functiona) acum este surprinzator de divers si Burzum se joaca mult, experimenteaza, construieste pe un schelet diverse schimbari de tempo si ton. Rezultatul e in fiecare piesa ceva intre black atmosferic (fara clapa, din fericire) si un black raw, rapid, bine lucrat. Nu mi s-a intamplat sa ma plictisesc sau sa sar la noua piesa, e bine sa il lasi pur si simplu sa curga si sa spuna povestea, chiar fara text. Greu sa spun care ar fi piesa preferata, momentan ezit intre Glemselens Elv si Belus Doed (in care cunoscatorii vor recunoaste, la inceput, un riff mai vechi). Si nu e singurul loc unde am regasit bucati mai vechi, rearanjate, ca un puzzle pentru cine a ascultat vechile albume. Este exact ceea ce a promis Burzum : un album personal si in stilul sau.

Daca ceva m-a dezamagit - vocea. Vocea nu mai are nimic din vechiul Burzum, acele zbierete/urlete care se potriveau in chip ciudat cu intregul. Nu stiu daca s-ar fi potrivit cu Belus, dar vroiam tot stilul vechi, eventual cel de pe Filosofem sau, si mai bine, Det Som Engang Var. Dupa cateva ascultari am inceput sa ma obisnuiesc si cu noul stil. Merge.

Concluzie : un album bun, chiar daca nu cel mai bun. Burzum in 2010. Marcheaza o revenire matura si in forta, asa ca un eventual nou album ar trebui sa fie peste Belus si aproape de primele. Sper. Mi-a placut si il recomand, plus ca il pun in playlistul frecvent. Nu stiu cat de mult l-ar gusta cineva care nu a mai ascultat Burzum, insa. Sau caruia nu i-au placut primele.

S-a lansat Agentiadecarte.ro

Pe 1 martie 2010, cu ajutorul unei echipe din care fac parte poeta Andra Rotaru, graficianul Mihai Zgondoiu şi webmasterul Adriana Cocic, s-a lansat proiectul web “Agenţia de Carte” – prima agenţie de ştiri şi comentarii on-line dedicată industriei editoriale din România, evenimentelor de carte şi scriitorilor români.

Un proiect pus în pagina realităţii şi a virtualului de Asociaţia EURO CULTURART din Bucureşti.

Agenţia de Carte îşi doreşte să creeze o puternică şi activă comunitate de autori de carţi care să îşi promoveze evenimentele lor editoriale.

Agenţia de Carte reprezintă prima producţie editorială românească pe web care adună în acelaşi loc informaţii la zi din industria editorială şi din spaţiul cultural autohton. Cu o structură editorială ingenioasă, rubrici permanente dedicate cărţilor, editurilor, autorilor şi cu actualizări în timp real, Agenţia de Carte îşi propune să genereze un nou tip funcţional de comunitate media. Comunitatea de Carte, în care autorii, editorii şi cititorii sunt actori şi creatori ai fluxului informaţional, putând propune, interacţiona şi promova informaţii şi opinii specializate. Orice eveniment artistic, cultural, ştiinţific şi infoeducaţional care va propune o carte sau un autor de carte îşi va găsi locul în rubricile Agenţiei de Carte. Informaţiile la zi pe care editorii şi autorii le vor trimite, precum şi un desfăşurător al evenimentelor în pregatire ne vor ajuta sa generăm actualizări editoriale de impact.

Echipa editorială:
Dan Mircea Cipariu, publisher (cipariu@yahoo.com)
Andra Rotaru, editor coordonator (rotaru.andra@gmail.com)

Mai mult pe agentiadecarte.ro