Gilbert Adair : Inscenarea lui Roger Murgatroyd

Nu am fost niciodata un amator de literatura politista, poate cu exceptia cartilor lui Vlad Musatescu. Desi e discutabil cat de bine le poti incadra in limitele canonice ale genului. De regula, o carte politista are in centru minim un omor (rareori un jaf insotit de omor), o victima sau mai multe rapuse cu sfanta treime a policier-ului - cutit, otrava, pistol - un cerc de suspecti mai mult sau mai putin credibili, un detectiv cu pipa si mustata ori, dimpotriva, cu parul permanent si fusta. Si pana la sfarsit incerci sa ghicesti cine i-a facut felul nefericitului gasit in biblioteca vilei impresionante, cu o gaura cat o moneda in dreptul inimii. Pe urma, rationand si combinand, detectivul nostru se prinde cine e de vina si il demasca, in fata martorilor inmarmuriti de atata perspicacitate. Si, daca e un detectiv imaginar tare bun si sustinut de un autor prolific, devine "brand" - Sherlock Holmes, Hercule Poirot, comisarul Maigret. Poate de aceea am avut si mari ezitari sa incep Inscenarea lui Roger Murgatroyd. De Gilbert Adair. Pentru ca era o carte politista. Pana la urma, spre surprinderea mea, am ajuns sa o citesc, sa o sfarsesc si chiar sa ma amuze.

Inscenarea lui Roger Murgatroyd este un mister politist construit in jurul temei "camerei inchise". In preajma Craciunului, in conservatorul si sumbrul conac al colonelului Roger ffolkes (da, cu litera mica si in carte), la camera de la mansarda, unul dintre musafiri, pe nume Raymond Gentry (nume care pana la sfarsitul cartii va deveni epitomul dezgustului) este gasit mort, intr-un halat foarte dandy, complimentat de o urma de impuscatura in dreptul inimii. Mansarda, aproape mereu goala, are o singura fereastra zabrelita. Usa este inchisa pe dinauntru, cu cheia in broasca. O masa, un fotoliu, scaune, un pat, mobila descleiata si scartainda, gata in orice clipa sa plece in Paradisul Rumegusului. Nici o urma, nimeni nu a auzit nimic, cu exceptia unei certe inversunate intre Gentry si o femeie, undeva spre orele mici ale diminetii. Inzapeziti si ingroziti ca presa de scandal va devora cu delicii omorul de Craciun, gazdele si invitatii lor (intre care o tomnatica autoare de romane politiste) isi dau seama ca trebuie sa gaseasca pe cineva care sa dezlege misterul. Iar omul ales este un fost detectiv de la Scotland Yard, Trubshawe, fumator de pipa (fireste), acum pensionar, mereu la datorie.

Iar cand Trubshawe vine in frumosul conac ffolkes, de la primul interogatoriu ceea ce parea o crima misterioasa devine cu totul altceva. Raymond Gentry venise ca un musafir neasteptat, adus de frumoasa Selina, fiica respectabilului colonel. A treia roata la caruta, alaturi de iubitul oficial al acesteia, americanul Donald Duckworth (exista un comic al numelor, omniprezent), imbracat fistichiu, lipsit de cele mai elementare norme de conduita, alcoolic de cariera, fumator de tigari puturoase, gata sa jigneasca pe oricine si sa-si bata joc de morga si mai ales de discutiile serioase si intelepte. Intr-un cerc de doamne si domni, fiecare cu povestea lui, preferand sa moara decat sa comita o indiscretie sau, horribile dictu, o mica impolitete, Gentry este legendarul elefant in magazinul de portelanuri. Cunoscand de la Selena o buna parte din barfele si secretele celor prezenti, Gentry reuseste intr-o singura zi sa ii jigneasca de moarte chiar si pe cei mai blanzi, aruncandu-le in fata, aluziv sau direct, tot ce poate fi mai rau. Un personaj sadic si crud, se distreaza infuriindu-i pe toti, incalcand cele mai simple norme, distrugandu-le toata sarbatoarea Craciunului. Si cand toata lumea ar fi gata sa lase cateva secole de traditii si morala la o parte, si sa-l sfasie cu mainile goale, Gentry nu se opreste. Este diavolul care stie totul despre toti, si se distreaza facandu-le praf respectabilitatea. Ideea lui Adair de a introduce un dandy obscen, vulgar si superficial, crud si detestabil, intr-o micro-societate victoriana si inghetata este "clou"-ul din Inscenarea lui Roger Murgatroyd. Si ceea ce face dintr-un roman politist clasic o carte cu umor.

Trubshawe isi da seama ca toti cei prezenti (pentru ca asasinul este sigur unul dintre ei) ar fi avut motive pentru a-l lichida pe Gentry. Mai mult, nu e aproape nimeni care sa nu-si dorit sa faca asta, si toti il invidiaza pe misteriosul asasin care a fost mai grabit. Raymond Gentry a fost mai mult decat un musafir nedorit, a fost raul prin excelenta pentru cei din casa ffolkes. Si cand ucigasul loveste din nou, Trubshawe isi da seama ca nu mai are foarte mult timp.

Inscenarea lui Roger Murgatroyd a fost o carte mai interesanta decat m-as fi asteptat de la un roman politist. Personajele sunt construite bine, chiar daca autorul aduce uneori un amuzant tribut cliseelor genului, cele care isi spun povestea dezvaluie biografii interesante, Trubshawe e un detectiv deloc plictisitor, stilul este placut si alert. Mai mult, Gilbert Adair are si o doza serioasa de umor, destul de britanic si destul de sec uneori. Si pana la sfarsit chiar ajungi sa fii extrem de curios cine a facut umanitatii un bine, eliminandu-l pe insuportabilul Raymond Gentry. Mai ales daca (e si cazul meu) nu ai experienta cand vine vorba de policier. Si mai ales cum, intr-o camera inchisa ?

Cumpara Gilbert Adair : Inscenarea lui Roger Murgatroyd de pe site-ul editurii Trei.

Ashton Smooth Sailing

Tutun : virginia, black cavendish, burley
Aspect tutun : loose cut
Aroma : vanilie, patiserie
Tarie : scazuta
WAF : mediu
Prezentare : cutie de 50 de grame

Cutie de 50 de grame, cu eticheta de un albastru palid, Smooth Sailing e primul tutun aromatic pe care l-am incercat de la Ashton, cunoscandu-i pentru mixturi de calibru greu, precum Sovereign, Old London Pebble Cut, Artisan's Blend sau Consummate Gentleman. Mai fumasem o mostra de Smooth Sailing la una dintre intalniri, si atunci mi se paruse un amestec interesant, chiar surprinzator de bun. Poate si unde in ultimul timp am cam inceput sa tradez latakiile in favoarea aromaticelor si mai ales a virginiilor, fie ele cu un strop de perique sau burley.

La deschiderea cutiei aroma este puternica si foarte placuta, daca iti plac tutunurile aromatice : esenta de vanilie, patiserie, dulce, fara a fi deranjanta. Se aprinde destul de usor, daca il aerisesti un pic, pentru ca vine destul de umed in cutie. Casingul aromatic este puternic in primul sfert al pipei - acrisor, fructat, de la promisa nuca de cocos nu am simtit nimic, dar este si o idee vanilata. Apoi trece in fundal si lasa loc gustului de cavendish (principal in arhitectura Smooth Sailing) cu mici semne de virginie, completand foarte bine ansamblul. O aroma placuta, usoara, mirosul in camera este placut si deloc greu. Daca este grabit, Smooth Sailing poate sa intepe si sa devina dintr-un aromatic usor, bine lucrat, un tutun care arde fierbinte si isi schimba gustul in rau. Fumat lent, fara a-l forta, e un tutun bun, bine lucrat, potrivit pentru incepatori sau pentru o schimbare de gust si tonalitate in mixturi. Nu merge ca fumata de toata ziua, dar din cand in cand este binevenit in meniu. La final ramane cenusa deschisa la culoare, destul de fina.

Concluzie : se pare ca Ashton stiu sa faca si un aromatic bun, nu doar "englezesti". Ar fi o alternativa foarte buna la aromaticele de pe piata romaneasca, daca l-ar importa cineva. Nu inteapa, e destul de usor, gustul este placut si amesteca aromele de fructe cu cea de tutun. Bun pentru incepatori, mai ales.

Stephen King : Jocul lui Gerald

Citisem Jocul lui Gerald cu ceva ani in urma, la prima editie Nemira, si sincer sa fiu imi aminteam destul de vag totul. Stiam ca e mai curand un thriller, cu prea putin supranatural (cel putin aparent) implicat, povestea unui cosmar de 28 de ore trait de o femeie legata de un pat masiv, prinsa intr-un joc impus si transformat intr-o loterie fara prea multe numere castigatoare. Imi placuse, dar capricioasa memorie mi-a sters tocmai esentialul : cum a reusit Jessie Burlingame sa scape ? Si mai ales de ce imi revine obsesiv in amintire sintagma "cowboy spatial" ? Si daca tot sunt intr-o noua perioada de redescoperire entuziasta a lui Stephen King, unul dintre preferatii mei de ani buni, decis ca de aceasta data sa citesc absolut tot – tinta finala este Stephen King integral – am reluat si Jocul lui Gerald. Descoperind un thriller aparte in bibliografia Stephen King, un nou exemplu de situatie imposibila care l-ar tine in priza pe orice autor, o enigma din seria “poti tu sa-ti scapi personajul astfel incat sa devina credibil ? ”. Eroul din Misery trebuia sa isi invie personajul siropos din morti, pentru ultima carte a seriei. Aici eroina trebuie sa scape cu viata dintr-un joc in doi care s-a transformat intr-o capcana.

Eroina din Jocul lui Gerald este Jessie Burlingame, o femeie trecuta bine de prima tinerete, pastrand urmele unei frumuseti timide, cu numeroase secrete si regrete. Unul dintre ele atat de intunecat - petrecut pe vremea in care Dolores Claiborne rezolva pentru totdeauna amenintarea reprezentata de sotul ei – incat a marcat-o pentru totdeauna. Cedand din nou substitutului de tata care este sotul ei, Gerald, un prosper, gras si respectabil avocat, cu reale probleme erotice, Jessie se lasa legata cu catuse de patul masiv din elegantul dormitor al casei de vacanta de pe malul lacului Kashwakamak. Imposibil nume. Un lac din Maine (de unde altundeva), aflat la mile bune de orice alt om. .  Dar nu si de orice alta fiinta. Si cand jocul merge prea departe, din nou, pentru ca este singura posibilitate a domnului Gerald Burlingame de a obtine mult dorita erectie, Jessie cedeaza si, printr-un singur gest, se trezeste prinsa in cursa. Este legata de patul cantarind cu multe kilograme pentru greutatea ei, goala cu exceptia unor chilotei dantelati, aproape rastignita intr-o pozitie imposibila. La picioarele patului, doborat de un aparent infarct, zace Gerald. Mort. Este noapte, telefonul ar putea sa se gaseasca in alta galaxie, un pahar cu apa este mai dorit decat Paradisul si la doar cativa centrimetri de mana dreapta, nimeni nu stie ca cei doi sunt aici, iar in fata lui Jessie se gasesc cel putin 48 de ore de agonie si poate chiar mai multe pana la moarte. Jocul lui Gerald, unul din acele condimente pentru cuplurile ajunse la plictiseala si saturatie, dupa multi-multi ani de convietuire, a devenit ultimul joc al lui Jessie.

Din acest punct incepi sa crezi ca este o carte care se va termina rapid. Intr-un fel sau altul Jessie va reusi sa se elibereze, va intra pe usa un salvator misterios, un bun samaritean dispus sa nu priveasca prea lung la doamna goala si incatusata sau la cadavrul obez de pe podea, complet nud si dizgratios. Deux ex machina. Sau pur si simplu Jessie va sfarsi intr-o cumplita agonie, uscata de sete si foame, dorindu-si sa aiba la randul ei sansa unui infarct milos. Primul personaj secundar care intra este insa un caine vagabond, care candva a fost frumosul Print, acum un animal salbaticit si flamand, mai ales flamand. Si care vede in Gerald un bufet suedez intins in toata splendoarea sa pe podelele bine lustruite. Si se infrupta. Mananc nesatul si lacom, insensibil la urletele si amenintarile femeii, pana cand instinctul ii spune ca vine ceva rau, ca in aer se simte un miros care nu este din lumea asta. Si ca in casa de langa lac va veni un vizitator nocturn, mai cumplit chiar decat cosmarul prin care trece Jessie. Un cowboy spatial. Cu o geanta plina de suveniruri macabre. Iar Jessie, micuta Jessie, incepe sa isi aduca aminte.

Pentru ca esenta Jocului nu este lupta pentru supravietuire. Miza epica a fost dificila. In definitiv ai o femeie care si-a ucis sotul din greseala, dupa ce a acceptat sa fie din nou o jucarie incatusata. Stie ca nu va mai dura mult pana incep carceii, setea cumplita, pana cand cowboyul spatial va deveni sau nu real, pana cand Print se va intoarce, de data asta poate pentru o portie de carne vie. Stie ca mai este mult pana dimineata, ca este mai singura decat oricine si ca nu exista nici o salvare. Si aici vine turnura, rasucirea, surubul narativ care prinde totul si transforma Jocul lui Gerald intr-un thriller psihologic. Singura, terifiata, Jessie incepe sa vorbeasca, la fel ca multi altii, cu sine. In singuratate. Si descopera in ea nu doar vocea lui Jessie nevasta cea cuminte, dar si pe prietena cea rebela, pe terapeuta, pe femininista. Dar, mai ales, o descopera pe Jessie cea de la zece ani, din ziua eclipsei, ziua in care “dovlecelului” i s-a intamplat ceva. Acel ceva, pata scarboasa din memoria unei proaspete vaduve, secretul pe care este bine sa il ascunzi, scheletul putred dintr-un dulap Chipendale care abia se mai tine la incheieturile descleiate. Cu multi ani in urma, pe malul lacului, cand totul se transformase intr-un negativ straniu al lumii, micutei Jessie cineva i-a facut ceva. Acel ceva. Care a facut-o toata viata sa se teama si sa accepte. Tocmai aceasta simfonie a vocilor este trucul, misterul regelui prin care King reuseste sa construiasca si aici o arhitectura care te prinde. Ai un singur personaj real (fara a mai pune la socoteala si famelicul caine) si intri in mintea lui cu un scalpel, gata sa vezi ce se afla acolo. Ii simti suferinta, ii simti setea si foamea, durerile din tot corpul si privirile care se indreapta mereu demente spre coltul camerei, acolo unde se gaseste o silueta intunecata.

Jocul lui Gerald este, pana la urma, un lung monolog de cosmar. O rememorare. Jessie stie ca este foarte posibil sa moara acolo, in pat, prinsa in catuse, iar cei care o vor descoperi se vor distra pe cinste vazand cum se distrau sotii Burlingame. O poveste picanta pentru ziarele de scandal. Si privind la cowboy-ul spatial si la posibilitatea unei morti – a sa – Jessie intelege ca pentru a se elibera trebuie sa se regaseasca. Tema regasirii, a cautarii puterii in sine, omniprezenta la King, e aplicata aici victimei unui joculet sadomasochist. Cu un final pe care il uitasem, dar care mi-a placut. Recomand, ca pe orice alt Stephen King.

Theodorus Niemeyer - Clan Aromatic

Tutun : amestec de 14 tutunuri diferite
Aspect tutun : ribbon, marunta si "pufoasa"
Aroma : usor vanilie, condimente nelamurite
Tarie : medie
WAF : scazut
Prezentare : plic de 50 de grame

Cand am primit o mostra consistenta de la Molia, pe care il stiam un fumator inveterat de Clan, la inceput nu pot spune ca l-am priceput prea bine. Primele trei pipe mi s-au parut greu de fumat, iar Clan un tutun inecacios, ceva intre un aromatic ieftin si o mixtura ce imita "naturalul". Oricum, nu genul meu, si am fumat pe vremuri destule amestecturi cumplit de proaste (sa mentionez doar cura mea de cinci pachete Borkum Riff). Abia de la a patra pipa, fumat destul de lent si relativ neatent, Clan a inceput sa imi para acceptabil, si chiar sa imi placa.

Vine destul de uscat in plic, si se usuca surprinzator de repede, parca l-ai tine pe calorifer. Taietura este, potrivit Tobacco Reviews, coarse cut, ribbon-uri foarte subtiri si prinse intre ele ca o tesatura, foarte moi si usor de pliat, de un galben palid. Mirosul initial, mai pregnant cand portia de Clan e mai umeda, este de vanilie, cu note condimentate si difuze, neclare. Au fost momente cand mi-a adus aminte de Germain 7, tutun care mi-a placut pe vremuri si care avea mai curand aroma de stand de condimente decat tutun. Se indeasa usor in pipa, tocmai din cauza taieturii, dar fiind atat de "pufos" te poate pacali, si daca nu este presat suficient te trezesti ca e prea aerat si dureaza vreo 15 - 20 de minute pentru o pipa de dimensiuni medii.

Se aprinde usor, arde la fel de bine, si nu am avut vreodata probleme cu pipa incinsa sau cu intepaturi de limba, si deja am fumat aproape jumatate de pachet. Casingul usor de vanilie dispare rapid, si ramane un gust neclar de tutunuri, parca virginie, parca burley, parca "ceva ce nu pot defini", ceva picanterie ce ar trebui sa vina de la perique. Producatorii sustin ca acest Clan Aromatic ar fi o mixtura de 14 tutunuri diferite - virginia, burley, kentucky, cavendish, perique - dar imi vine greu sa cred, sincer sa fiu. Ori sunt resturi de la mixturi mai pretentioase, ori e reclama si atata tot. In esenta, gustul Clan-ului Aromatic este distinct, ajungi sa-l recunosti, dar nu este memorabil, nu este genul de tutun pe care ajungi sa-l recomanzi tuturor. Merge foarte bine cand vrei sa fumezi ceva nu prea pretentios, care sa suporte si forjarea, si lipsa de atentie. La final ramane putin cenusa inchis la culoare. Amestecat cu un pic de latakie sau cu pure perique (multumesc, Lifelover) a fost chiar interesant.

Concluzie : Clan este un tutun ieftin (in afara, nu la noi), se fumeaza usor si arde bine. Este o mixtura de calitate medie, dar in amestec sau in serile cand nu prea conteaza ce tutun pipezi, numai nicotina sa fie, se poate dovedi o placuta surpriza. Nu stiu cand si daca as mai lua un plic, dar nu-l voi evita. Macar din cand in cand. Bun pentru incepatori, pentru ca n-ai probleme de ardere, dar nici gustul nu este colosal.

Sonstige - Honore Flake

Tutun : Virginia, Maryland Carolina, Burley, Latakia
Aspect tutun : flake
Aroma : tutun natural, dulce
Tarie : ridicata
WAF : mediu
Prezentare : cutie metalica de 50 g

Un tutun pe care am tot vrut sa-l incerc, mai ales dupa ce citisem pe forum recenziile semnate Humidor si Augustinus. Mai ales ca pretul este mai mult decat tentant pentru 50 de grame de flake. Din descrierea producatorului, este o veche reteta de familie, de pe la sfarsitul secolului XIX, un amestec de virginie, burley, Maryland Carolina si un strop de latakie siriana. Chiar strop, pentru ca sincer nu am simtit-o nici in cutie, nici in tutunul aprins. Honore se prezinta la intalnire sub forma unei panglici de flake, inghesuita in cutie, un tutun inchis la culoare, cu mici firisoare aurii, potrivit de umed. Mirosul la deschiderea cutiei este de tutun natural, nu atat de puternic cat sa fie deranjant, cu usoare note de ceai si iarba, promitand o experienta cel putin interesanta. Si cum in ultimele luni am tot incercat diverse flake-uri, si multe s-au dovedit excelente, speram ca si Honore sa fie macar un tutun mediu. Nu s-a intamplat asta. Honore este un flake de calitate ridicata, foarte bun, mai ales cand iti plac mixturile englezesti.

Se aprinde un pic mai greu, asa cum se intampla de regula cu flake-urile, dupa ce rupi din tot o portie suficienta. Gustul de baza este cel de virginii, bine prelucrate si cu un adaos de gust de nuca de la burley, si ramane constanta pana la final. Tutun natural, cu note usor dulcege, arde rece si fara sa intepe catusi de putin limba, iar la final ramane un scrum foarte fin, inchis la culoare. O experienta memorabila si recomandata.

Concluzie : Honore este un flake remarcabil, mai ales tinand cont de pretul scazut. Mixtura naturala, arde excelent, gustul este delicios, iar dozajul de nicotina suficient pentru un tutun de seara. Recomandat oricui vrea un flake foarte bun, in care predomina virginia. A intrat deja in topul preferintelor mele.

Stephen King : Dintr-un Buick 8

N-am inteles niciodata fascinatia unora pentru masini. N-as putea sa enumar mai mult de cinci marci, poate sapte, si din astea una este veterana Dacie, pentru ca au avut-o si ai mei pe vremuri. Nu recunosc modelele, nu mi se pare nimic interesant la ele, sa ma duci la o reprezentanta celebra e ca si cand m-ai duce la meci. Nu inteleg. Si nu regret.

Singurele masini interesante sunt cele posedate, intr-un fel sau altul, si doua dintre ele le-am gasit la Stephen King. Prima care imi vine acum in minte este celebra Christine, dintr-un roman care va fi mereu special pentru mereu, poate si unde a fost unul dintre primele King-uri. A doua ar fi un Buick 8, mai exact un 1954 Buick Roadmaster (nu stiu, transcriu). Dintr-un Buick 8. Carte pe care am inceput-o fara prea mari asteptari, si care in final s-a dovedit o surpriza placuta si un bun roman necunoscut de King.

Spre deosebire de Christine - vreau, nu vreau, revin mereu la Arnie Cuningham si Roland LeBay - acest Buick 8 apare intr-o benzinarie prafuita din Pennsylvania, intr-o zi de vara, condus de un straniu personaj, imbracat intr-un trenci negru, purtand o palarie mare, cu obrazul alb, ochi negri si mari, o suvita de par ivindu-se pe frunte. Si un accent ciudat. Un tribut adus imaginilor cliseistice de spioni din Razboiul Rece. Sau mai curand extraterestrilor din filmele clasice ale anilor '50, cand nu se stia prea bine daca sunt inventie sovietica sau creaturi agresive, puse pe cucerire si insamantarea pamantencelor. Iar cand soferul-spion-extraterestru posibil dispare, masina ajunge in proprietatea micutei sectii de politie din oras. Un alt dosar nerezolvat de disparitie si un Buick 8 inchis intr-un garaj darapanat. O masina frumoasa, lucioasa, cu o grila ca un crocodil. Numai ca in timpul anchetei noii proprietari isi dau seama ca e doar un decor, o butaforie, o masina de vodevil. Volanul nu se invarte, instrumentele de bord sunt doar lipite, nu exista nici macar o firimitura in interior. Nu exista amprente de nici un fel, nu exista nici macar un fir de praf pe cauciucuri, o pietricica, nimic. Sapte becuri cromate in loc de opt, un sistem de esapament din ceva asemanator sticlei. Si, asemeni lui Christine, Buick-ulse poate repara singur atunci cand este lovit, ranit, zgariat. Mai mult, in ciuda temperaturii sufocante de afara, in garaj temperatura este surprinzator de scazuta. Iar cand scade sub 50 de grade Fahrenheit... incepe si furtuna.

Explozii orbitoare de lumina albastra, purpurie, verde, incandescente, sunete si imagini de o fractiune de secunda, vuiet de furtuna indepartata atunci cand afara este cald si frumos, frig si de fiecare data teroare ca masina va exploda, totul izvorand din Buick-ul care se comporta ca o masinarie misterioasa, ca un motor pus in functiune din senin sau dupa reguli haotice. Si periodic, din portbagaj ies fiinte diforme, de la cele minuscule la cele mari, ca niste lilieci umanoizi, duhnind ingrozitor a putreziciune, respirand si incercand sa reziste un timp in lumea noua, inainte de a muri. Si putrezi. Obiectele si fiintele puse in Buick, in perioadele de acalmie, dispar. La fel si oamenii care au ghinionul sau curajul de a ramane in garaj dupa inceputul furtunii. Si incet-incet, falsa masina aparuta de niciunde devine secretul cel mai important al sectiei provinciale. Masina este o poarta spre alta lume, o poarta prin care poti sa treci sau poti sa vii o singura data. Si care emana o putere misterioasa, o putere rea, ca o malura diforma. Si fiecare nou venit considerat demn de incredere ajunge sa afle povestea Buick-ului. Pentru ca intregul roman este, pana aproape de sfarsit, o lunga rememorare in fata neofitului a acestui secret. Iar neofitul poate sa accepte, poate sa taca, poate sa incerce sa uite. Sau poate, manat de razbunare si teama, sa incerce sa distruga masina si sa priveasca astfel pentru o clipa in lumea cealalta, ca printr-o fereastra uitata deschisa.

Ned Wilcox, al carui tata a fost ucis cu putina vreme in urma intr-un accident aparent banal, este neofitul care descopera de la veterani ca dincolo de patrule, rapoarte, incidente obisnuite si amenzi rutiere, viata din Troop D este dominata de acest secret. Acolo, intr-un garaj in permanenta supravegheat, este ceva care arata ca o masina din anii '50. Si acest ceva a fost urmarit, a adus in lumea aceasta de mai multe ori ceva, a luat oameni, animale si insecte, a declansat furtuni de lumina. Si nu a fost niciodata inteles. Se spera doar ca intr-o zi va ramane fara putere si se va distruge de la sine.

Dintr-un Buick 8 a fost un King surprinzator. E un tribut adus filmelor cu extraterestri de anii '50, cand te trezeai in frumoasele suburbii cu fiinte ucigase si diforme, folosind stravechea tema a dimensiunilor paralele - m-a dus cu gandul si la Povestea lui Lisey, cu acel spatiu magic si intunecat in care puteai ajunge, sau la Macroversul din Orasul Bantuit, cel cu Testoasa. Se reia dintr-un alt unghi tema masinii blestemate, de aceasta data poarta de intrare intr-o alta dimensiune, tema recurenta si poate cel mai bine tratata in The Mist (nuvela si filmul, ambele foarte bune). Ideea principala - preluata de la Lovecraft - e ca exista limite ale erorii pe care este mai bine sa nu le cunoastem, pentru ca nu stim cat de departe este capabila mintea omeneasca sa mearga in cosmar. Dar intr-un plan mult mai stiintific, exista lumi, reguli, creaturi si existente de care este mai bine sa nu stim absolut nimic, pentru a nu farama fragilul echilibru al spatiului nostru. Buick-ul este o poarta si o posibilitate intr-o astfel de lume.

Dio - We Rock

Mircea Cartarescu : Frumoasele straine

Habar nu aveam ca urmatorul Cartarescu avea sa cuprinda trei povestiri aparute in Sapte seri. Ma rog, nici nu cred ca am rasfoit vreodata Sapte seri. Ma asteptasem fie la ceva ramas din universul halucinant al Orbitorului, fie la o continuare, fie si in alta cheie muzicala, a deja celebrului "De ce iubim femeile". In treacat fie spus, volum care nu m-a atras catusi de putin. In Frumoasele straine Mircea Cartarescu incearca un alt registru, cel al literaturii confesive si amuzante, "road movies", dupa descrierea editurii. Un experiment. Cat de reusit... asta e deja o alta poveste.  Sincer sa fiu, la prima lectura m-a dezamagit, pornisem cu alte asteptari. Numai ca la recitire, luand Frumoasele straine doar ca ceea ce este, relaxat, nu mi-a parut rau.

Din pacate debutul nu este in forta, asa cum sperasem. Prima nuvela, Antrax, este si cea mai slaba si lipsita de umor. Trist pentru un volum in care ar trebui sa regasim, dupa descrierea de pe coperta a patra, umor, satiric si grotesc. O poveste care pedaleaza in gol pe vechea psihoza a scrisorilor cu antrax, cateva portrete fortate de anchetatori si un portret epistolar al unui artist nouveau-style, imbinand eructatiile glandulare cu arta postmoderna peste poate. Nimic special. A doua, Frumoasele straine sau Cum am fost un autor de duzina, carnea macra a volumului, e o consistenta dare de seama a scriitorului roman ales sa participe, alaturi de alti 11 - Dirty Dozen - la experienta vestului vienez prin Belles Etrangeres. De aici motorul incepe sa functioneze asa cum trebuie.

E o radiografie atat a psihologiei scriitorului de succes - pentru ca alaturi de M.C. ii regasim aici pe altii, nume cunoscute, priviti dincolo de coperta a patra, cu glumele lor, cu tabieturile lor, cu obsesiile lor - cat si a sentimentului romanesc in strainatate. Dincolo de sansa ca Occidentul sa te descopere ca scriitor, esti un fel de vedeta in turneu. Esti plimbat de organizatori pe la serate si recitari, la emisiuni de radio si intalniri cu fotografi sariti, descoperi gastronomia locala si ochii mari ai celor din public, te simti un rasfatat al sortii si te feliciti ca undeva, candva, ti-a spus dracu' sa te faci scriitor. Italia, Austria, Franta, toate te asteapta ca pe un fiu ratacitor, esti impreuna cu alti scriitori pe care ii admiri, ai ajuns pana aici, ai cucerit lumile existente si alergi spre cele posibile. Esti o vedeta. Publicul mai are putin pana sa te adore, femeile te doresc, vor sa iti devore paginile, volumele, opera, pe tine. Si atunci, in tumultul vienez sau in farmecul italian, in fata publicului, intelegi.

Toti te privesc ciudat, ca pe o fiinta exotica, aidoma girafei lui Preda. Si pe tine, si pe ceilalti. Pentru ei tu esti un scriitor de care n-au auzit, venit dintr-o tara care ar putea sa existe, cu Ceaucescu, Comaneci si Dracula. Unde nu se stie daca ai veceuri si telefoane, alfabet si moneda. Nu altfel trebuie sa se fi simtit salbaticii, reali sau nu, plimbati cu un secol si ceva in urma de circurile ambulante si prezentati ca "omul-maimuta din padurile intunecate ale Tanzaniei" sau "femeia-sirena din Atlantida". Scriitorul-roman, din zona aia a hartii unde e mereu intuneric. Un fel de faceti poza cu maimuta. Este poate cel mai putin amuzanta parte a cartii, tragica, suntem in continuare strainul zdrentaros si famelic, necivilizat si agresiv, aratat ca un "freak" din filmul lui Tod Browning. Sa razi ? Sa plangi ? Cartarescu alege sa rada amar, sa zambeasca trist, sa gaseasca ce este frumos si comic din aceasta calatorie. Pentru ca aceasta este esenta nuvelei, dincolo de a fi un jurnal si o experienta, cu siguranta, fascinanta. Inca suntem departe de ceilalti, inca suntem exotici, inca suntem, chiar si prin scriitori, diferiti. Chiar si momentele comice - si sunt cateva - sunt marcate de aceasta stare. 100 de proiecte "culturale" nu vor putea sa schimbe starea asta. E nuvela in care Mircea Cartarescu este sincer, descriptiv si furios. Sunt si personaje ori pasagii memorabile, si ei au nebunii si escrocii lor, si ei au pseudo-scriitorii lor.

Cea de a treia nuvela, scurta Bacoviana, este si cea care salveaza volumul ca o culegere umoristica. Este vie, pe alocuri de un haz absurd, radiografie crudela a vietii noastre scriitoricesti de ani '80, inca valabila si astazi. Mi-a placut cel mai mult. Un Mircea Cartarescu pierdut in ceata anilor '80, cu frumusetea lor cenusie si astazi voalata, tanar, famelica si aflat la portile succesului, traieste in vechea sa singuratate halucinanta, asteptand o stire, o prezenta, o vorba de la altcineva. Pana cand in cutia de scrisori poposeste mesajul unui autor obscur din Bacau, un scriitor genial si anonim printre miile de alti scriitori romani geniali si anonimi, pe care nu ii citeste nimeni si de care, pana la urma, nici nu ar avea de ce sa ii pese cuiva. Un anume Ciubotaru, care il invita pe numitul Mircea Cartarescu in urbea cu ploi mucede, in toamna spre iarna lui '84, pentru o sezatoare literara la Casa de cultura, urmata implicit de potol, alcool si eventual o scurta si nocturna perioada de rut pentru autorul volumelor Poeme de amor si Faruri, vitrine, fotografii. Incercand sa scape de sine, Cartarescu fuge intr-un tren mizer - o, atat de departe de trenul care sta gata sa plece al unui alt poet - inconjurat de muncitori, babute si nasi, pentru a descinde intr-un Bacau din care pana si Bacovia ar fi fugit oripilat. Pentru ca nici in cele mai sumbre viziune ale domnului Vasiliu nu aparea un Bacau proletar si mizerabil ca cel din Bacoviana. Recuperat flamand si inghetat, Cartarescu se lasa tarat de noii sai prieteni la o seara culturala, pentru amatorii fini de poezie, in fata unui public aproape inexistent. Noapte-horror. Fata mult-visata nu are pe vino-ncoace, are in schimb o recolta serioasa de acnee. Si in loc de pastravi la gratar, purcelusi torizi cu mar in gura si friptane, eroul este pus sa descopere obiectivele turistice noaptea si are chiar sansa unei partide de amor platit. Si descopera lumea scriitorilor pe care nu-i citeste nici familia, dezgustati de Nobel, sobolani literaturizati fara nimic din Firmin, convinsi ca sunt doar geniali si nu alcoolici ratati, fierti de ura si venin. Lume burlesca, din care nu mai stie cum sa fuga. Cea mai buna parte a Frumoaselor straine, un M.C. de exceptie. Recomand sa incepeti direct cu asta. Si lucrurile nu s-au schimbat de atunci.

Daca ti-a placut De ce iubim femeile sau vrei sa citesti un Cartarescu light, de vara, usor si nu lipsit de umor, desi adesea amar, Frumoasele straine merita. E un volum usor de citit, are momentele sale amuzante (a treia nuvela e chiar foarte buna) si este o invitatie de a-l cunoaste mai bine pe omul din spatele scriitorului si o imagine sintetica a lumii literare adevarate, dincolo de poza, lansari, targuri de carte si chermeze. Vezi dincolo de ceea ce ti-ai imaginat citind un autor sau altul, si iti dai seama ca nu prea e asa cum sperai. Mai mult cum te temeai. Recomand dupa ce s-au citit toate celelalte.

Colts - Gold Deluxe

Tutun oferit de JPB, alaturi de Colts American Mixture.

Un alt aromatic de productie recenta, Gold Deluxe vine intr-un pachet de 40 de grame, cu sigla marcii, un amestec putin umed de virginie si (cred) un pic de burley. Predomina tutunul auriu, potrivit numelui, cu taietura marunta, iar mirosul este suprinzator de slab, ceva intre ciocolata si caramel, prea putin definit. Oricum, mult mai putin aromatizat decat American Mixture.

Pus in pipa, se aprinde usor, arde bine, iar casingul dispare destul de repede in fundal. Mai ales dupa jumatate aroma artificiala se disipa in favoarea unui gust mai puternic de virginie clasica, destul de plat insa, ce se mentine pana la final. Dulceag, dar plat, usor de ignorat cand fumezi nu pentru a te delecta cu un tutun foarte bun, ci pur si simplu pentru un pic de nicotina. Care nici nu este foarte multa, din pacate. Mirosul in camera este placut, chiar atragator pentru nefumatori (desi a placut mai mult American Mixture). A ars bine pana la sfarsit, fara sa incinga pipa si fara sa intepe, ceea ce e un mare plus.

Concluzie : un tutun usor, mult mai apropiat de o mixtura naturala decat American Mixture si o introducere blanda si interesanta in domeniul virginiilor, pentru un incepator in ale pipei. Un aromatic mediu si bun pentru primii pasi. Pe urma ajungi sa descoperi mixturi pline de personalitate si mai interesante, si mi-e greu sa cred ca ai putea reveni la Gold Deluxe.

Lecturi 2010

Leapsa primita de la Lume de umbre si Blog de carti. Multumesc. Despre cartile citite in 2010, pana acum. Un an prost din toate punctele de vedere, inclusiv citit. E si prima mea leapsa de cand am trecut pe domeniu propriu (aplauze, ovatii, fotografii).

1. Cate carti ai citit pana acum in 2010?

N-am mai tinut liste, ca inainte, undeva pe la 20-30 maxim. Si nici nu sunt sanse de imbunatatire. Ce sa zic, declar ca acum citesc mai pe indelete si mai serios.

2.Cate carti de fictiune si cate de non-fictiune?

Majoritatea fictiune, vreo doua volume de memorii si ceva biografii muzicale.

3.Care e proportia de scriitori barbati vs. femei?

Vreo 90 la suta barbati, daca nu ma insel.

4. Care e cartea preferată citită pana acum in 2010?

George Orwell - Aspidistra sa traiasca. Imediat dupa ea Sorin Lavric - Noica si Miscarea Legionara. Excelenta.

5. Care e cartea care ti-a placut cel mai putin pana acum in 2010?

Nu m-as fi asteptat, dar a fost Mircea Cartarescu - Frumoasele straine. Vad ca ori nu prea a citit-o nimeni, ori nu a placut, pentru ca recenziile lipsesc aproape cu totul. Nici nu stiu ce s-ar putea spune, e dezamagitoare. Mai ales in comparatie cu cele mai vechi.

6. Ai inceput vreo carte si n-ai putut sa o termini?

Nu reusesc sa trec de jumatate la Stephen King - Jumatatea intunecata. Am mai patit cu Povestea lui Lisey, dar atunci am reusit sa o termin la a doua incercare si m-a entuziasmat. De data asta, chiar daca sunt vechi fan SK, nu poate sa ma prinda. Filmul n-a fost rau, dar cartii ii lipseste ceva. Ceva nedefinit, dar important.

7. Care e cea mai veche carte citita?

1001 de nopti, istoric vorbind, ca tot a aparut volumul 11. Mai am vreo doua din urma si ajung la zi.

8. Dar cea mai noua?

Frumoasele straine. Pacat.

9. Cel mai lung şi cel mai scurt titlu?

Aici chiar nu stiu. Dupa cum spuneam nu mai tin liste precise.

10. Cea mai lunga si cea mai scurta carte?

Cele mai lungi ar fi King-urile, cea mai scurta cred ca e Filmul japonez, de Max Tessier.

11. Cate carti imprumutate si /sau de la biblioteca ?

De la biblioteca nu, permisele mi-au expirat de multa vreme, de la prieteni vreo sase. Restul din biblioteca mea.

12.Cate carti citite sunt traduceri?

Vreo opt sunt citite in engleza, celelalte traduceri mai bune sau mai rele.

13. Care e cel mai citit autor anul acesta?

Stephen King : Different Seasons, Zona moarta, Dintr-un Buick 8, O mana de oase, ceva povestiri disparate.

14. Ai recitit vreo carte?

Da, am reluat Cronica de familie (superba, am ajuns la jumatate), recitit Habarnam in editia noua de la Humanitas, si Contratimp, singurul Vlad Musatescu nereusit.

15. Care e personajul preferat din cartile citite pana acum in 2010?

Nick Molise, din Brotherhood of the Grape de Fante. Detestabil in prima jumatate a cartii, divin in a doua.

16. Ce tari ai vizitat prin cartile citite?

Mai mult tinutul Maine si Orasul Florilor. Stie-tot nu era, din pacate, acasa. Din fericire nici Cujo.

17. Ce carte nu ai fi citit daca nu ti-ar fi fost recomandata?

Sojenitin - Primul cerc. O recomandare pe care ma bucur ca am ascultat-o.

18. Ce scriitori descoperiti in 2010 ai vrea sa citesti mai mult?

Nimic nou pana acum, tot autori pe care ii mai citisem. Dar abia sunt la jumatatea anului (aproape).

19. E vreo carte a carei lectura iti pare rau ca ai amanat-o?

Da, Everett True - Hey Ho Let's Go. The Story of the Ramones. O aveam de cateva luni bune, dar mereu am amanat-o, chiar daca e una dintre trupele mele preferate. Excelenta, una dintre cele mai bune biografii muzicale citite vreodata (si au fost cateva).

Leapsa merge mai departe la Ama, Biblioteca Babel, Capricornk13, Chestii livresti, Gingasia, Feeria, Mofturi de ochelarist, Razvan Van Firescu. Si restul.

Colts - American Mixture

Tutun oferit de JPB la ultima intalnire, alaturi de Colts Gold Deluxe

Pachet alb de 40 de grame, cu sigla calutului (pe care o stiam de la pachetele de tigari Colts), American Mixture este un tutun produs de Scandinavian Tobacco Group, si din cate am gasit pe net e o mixtura recenta, 2009. Odata deschis pachetul, aroma este foarte asemanatoare cu cea a unui alt aromatic usor, Skandinavik Vanilla : patiserie, dulce, multa vanilie. Prajitura, puternic artificial, nu este tocmai o optiune pentru cei care prefera mixturile mai tari, naturale. Tutun potrivit de umed, din cate mi-am dat seama (in lipsa indicatiilor de pe pachet) o mixtura de virginie si cavendish. Nu mai sunt de multa vreme un fan al aromaticelor, dar din cand in cand se simte nevoia unei schimbari de gust si aroma. Mai ales ca se apropie vara, si atunci o latakie poate fi prea mult.

Pus in pipa dupa o scurta aerisire, aprins foarte usor. American Mixture este un tabac foarte usor, puternic aromatizat. Pana spre jumatatea bolului gustul de vanilie este predominant, foarte dulce si foarte puternic, practic nu prea simti ca fumezi tutun. S-ar putea sa fie deranjant daca este prea umed. Abia mai apoi se simte cavendishul si, parca, un pic de virginie, dar la aceeasi intensitate scazuta. Nu are prea multa nicotina, arde bine pana la final, si nici nu m-am intalnit cu problemele comune la aromatice : arsuri de limba, pipa imbacsita sau infierbantata. E adevarat ca am folosit o pipa no-name, dedicata aromaticelor, nu m-am incumetat sa pun la bataie o pipa mai valoroasa.

Fara sa fie un tabac memorabil, chiar daca preferi mixturile prietenoase si pline de arome dulci, este un tutun mediu si usor de pipat.

Concluzie : cred ca ar fi indicat incepatorilor sau celor care vor sa alterneze virginiile si latakiile cu ceva care sa le aduca aminte de inceputuri. Perfect pentru situatiile de socializare printre civili, mai ales printre cei nefumatori, unde impresia lasata este pozitiva spre foarte. Pentru mine a fost un tutun-desert interesant. Ii dau mediu, in anumite circumstante poate fi aproape de bun daca iti place vanilia.

Haruki Murakami : Iubita mea, Sputnik

Iubita mea, Sputnik nu este cel mai bun Haruki Murakami. Undeva la confluenta dintre cele doua "genuri" ale sale - romanul fantastic si romanul de dragoste - nu are nici cutremuratoarea si tragica iubire din carti precum Padurea Norvegiana sau La sud de granita..., nici jocurile imaginare din In cautarea oii fantastice sau extraordinara Cronica a Pasarii-Arc. Dar acest mic roman de vreo 200 de pagini rezista prin cele cateva teme - drama pseudo-scriitorului incapabil sa-si implineasca obsesia, alteritatea in lumea reala, prietenia ce nu poate ramane decat o simpla prietenie si nu se transforma intr-o iubire izbavitoare, lesbianismul, calatoria intr-o alta lume - recurente in opera lui Murakami. Si rezista mai ales prin personajul central, Sumire, unul dintre cele mai interesante din creatia acestui controversat si occidentalizat prozator nipon. Injurat si blamat tocmai pentru devotiunea fata de arta Vestului, cu un stil atat de simplu si care totusi te prinde. Nu sunt capodopere, dar sunt carti bune.

Sumire, o tanara de 22 de ani, este un fel de Gavroche feminin, obsedata de generatia beat si mai ales de celebrul guru al acesteia, Jack Kerouac, ale carui romane le stie pe dinafara, avand mereu prin buzunare un exemplar din Pe drum sau Calatorul singuratic. Fumeaza enorm, e imbracata intamplator, nu are nimic seducator-feminin, e chiar slaba si uratica. Nu stie sa faca nimic, sta singura intr-o garsoniera ingusta si viseaza ca intr-o buna zi sa ajunga o mare scriitoare, sa schimbe pentru totdeauna literatura lumii si sa ajunga un Kerouac japonez si, macar fiziologic, feminin. A renuntat la studii, mananca ce gaseste mai ieftin si mai prost, nu mai are prea multi bani si timp pentru a se impune. In mintea ei ideile, personajele si frazele se amesteca in fiecare clipa ca intr-o marmita uriasa, plina cu supa miso, in care arunci tot ce mai gasesti prin bucatarie. Si noapte de noapte sta la masa, in fata masinii de scris, fumeaza macar un pachet de tigari si asteapta acea fraza magica. Sumire ar fi putut deveni cu adevarat scriitoare. Daca ar fi gasit fraza-carlig, acel cuvant care sa porneasca avalansa de imagini si randuri. Nu il va gasi niciodata.

Sumire este doar unul dintre miile de autori care nu vor avea niciodata succes. Iubeste cartile, dar le iubeste prea mult pentru a se putea regasi pe sine si a scrie una originala, interesanta cat de cat, macar buna pentru o cronica inghesuita in 12 randuri. Are un singur prieten, naratorul, pe care il pastreaza doar ca inlocuitor de sine, pentru a nu se lupta cu singuratatea. Pana cand, la 22 de ani, micuta Sumire (cu o soseta cu Mickey Mouse) se indragosteste. Se indragosteste fulgerator de Miu, o enigmatica si superba femeie de afaceri, care o transforma ca pe o papusa ningyo, intr-o iubita. O imbraca si o invata cum, o parfumeaza si o hraneste, il prezinta pe un anume Brahms si rivalii sai. Ca in oricare alt Murakami, sexualitatea este ceva natural, firesc, intens si atat de simplu. Niciodata nu am gasit la el scene toride, desprinse din pornografia de duzina, nu e o explozie cliseistica de labii, fluide, corpi cavernosi plini si epiderme atent intretinute, suprapuse pe musculaturi transpirate. In Murakami se face dragoste, niciodata sex. Si nu e de mirare ca cele doua aleg sa plece intr-o calatorie, ca o luna de miere. Ciudat pentru un autor nipon este ca ele aleg... Grecia.

E un moment cheie al cartii. Grecia fata de Japonia este tot ce se poate imagina mai ciudat, geografic si cultural. Este, literalmente, la capatul lumii si in tara aspra a minunilor. E ca si cand ai pleca din Bucuresti si ai ajunge, cu o cursa El Al, in Lemuria. Un spatiu potrivit pentru Istrati sau Kazantzakis, nu pentru imaginarul unui scriitor japonez de succes. Mult prea de succes, dupa unii. Iar acolo Sumire dispare. Se evapora, aproape fara nici o urma, inceteaza sa mai existe. Iar naratorul pleaca in cautarea vechii prietene, incercand sa descopere cine este de fapt Miu si ce s-a intamplat cu Sumire.

Nu este o capodopera si nici un Murakami de exceptie. Dar e o carte de weekend sau, dupa ritmul fiecaruia, de o seara. O citesti, iti place, te atasezi de Sumire si vrei sa afli ce i s-a intamplat. Presupun ca o femeie s-ar regasi si mai bine in scenele invocand o tandra iubire, scriitorii nereusiti s-ar recunoaste cu amar in esecul literar al eroinei. Oricum ar fi, nu e deloc rea.