Christa Schroeder - 12 ani cu Hitler. 1933-1945

”Tot ce rămâne după viața unui om sunt operele sale și amintirea pe care a lăsat-o.”

                                                Adolf Hitler

      Vegetarian convins, refuza carnea cu o înverșunare fanatică și prefera fasolea, mazărea sau lintea. Nu ezita să le explice comesenilor, foarte detaliat, cât de dezgustător și nesănătos este să te hrănești cu hoituri, bucurându-se atunci când reușea să le distrugă orice urmă de apetit. Dar în egală măsură era pasionat de dulciuri, mai ales de tradiționalele produse de patiserie și ciocolată. Detesta visceral tutunul, pe care visa să-l interzică, și alcoolul, bând cel mult o gură de șampanie fină la ocazii, însoțind abjurarea momentană de la principii cu o strâmbătură descriptivă. Cei care cădeau robi unuia dintre cele două vicii erau îndepărtați aproape întotdeauna din anturajul său, și doar Eva Braun își permitea, ca gest de supremă disidență, să fumeze câteva țigări pe ascuns. După care nu știa cum să mascheze mai bine mirosul. Complet indiferent la cerințele modei, își comanda trei-patru costume identice, câte șase sau mai multe cravate cu același model. La fel făcea și cu pantofii. Ura probele la croitor și mai ales cumpărăturile. Iubea animalele și mai ales câinii. Și, în ciuda discursurilor oficiale, era un adversar decis al creștinismului, dar o recunoaștere publică i-ar fi amenințat imensa popularitate. 

Prefera să lucreze noaptea, convins că voința este suficientă pentru a învinge oboseala. Un cititor pasionat, autodidact, cu o memorie colosală (ce va începe să îl trădeze în ultimii ani de viață), mai ales când venea vorba de arhitectură, artă și istorie, își șoca adesea interlocutorii prin cantitatea detaliilor și minuțiozitatea cu care vorbea, spre exemplu, de monumente și clădiri pe care nu le văzuse niciodată în realitate. Totul cu lux de amănunte, până la dimensiunile exacte ale unor elemente decorative. Era pasionat de opere de artă și visa ca după război să reconstruiască întreaga Germanie și să deschidă în fiecare orășel muzee de artă. Chinuit toată viața de inexplicabile dureri de stomac, și mai ales în ultima parte a vieții, pe măsură ce decrepitudinea îl transforma într-un bătrân bolnav, de treceri bruște de la amabilitate la furie isterică. Tocmai cel care declarase că nu își permite să se îmbolnăvească. Mână dreaptă îi tremura puternic, așa că obișnuia în public să o acopere cu palma stângă, privind suspicios la cei din jur.  Ajunsese, de altfel, obsedat de ideea comploturilor, atentatelor, trădării. 

Își trata musafirii și apropiații, mai ales femeile, cu o politețe de stil vechi, curtenitoare, fermecătoare. Se pricepea să facă un compliment și să fie un partener de discuție fermecător, chiar dacă în scurt timp transforma totul într-un lung monolog. Putea să treacă brusc la furii isterice sau ironii mușcătoare. Posedase dintotdeauna un magnetism straniu, inexplicabil, magic, ce îi făcea pe toți să fie hipnotizați în fața Fuhrer-ului și ar explica cel mai bine isteriile declanșate de simpla sa apariție în public. Își regiza cu atenție nu doar discursurile și întâlnirile, având mult dintr-un actor cabotin, înțelegând mult din psihologia maselor. Nu doar le regiza, dar le trăia chiar când le dicta secretarei, agitată ca o fiară captivă. Nu s-a căsătorit, declarând că preferă să se dedice poporului său și nu unei femei, dar a fost, în felul său, un cuceritor cu un succes de invidiat. Eva Braun, cea mai îndelungată relație oficială, nu a fost o mare dragoste, ci o femeie frumoasă, cochetă, foarte răbdătoare și atentă cu el, deși mediocră spiritual și mai ales intelectual.  Puțin probabil ca ea să fi înțeles cu adevărat că este iubita lui Adolf Hitler. Poate că pentru orice alt bărbat ar fi avut aceeași dragoste.

Îl ura cu frenezie pe Churchill, îl ridiculiza pe Roosevelt, îl admira pe Stalin și se simțea apropiat sufletește și ideologic de Mussolini. Pe Franco l-a considerat o dezamăgire uriașă. Pentru Ion Antonescu avea un mărturisit respect, fiind poate, dintre liderii est-europeni, cel pentru care Hitler a avut cea mai mare simpatie. 

Sunt doar câteva din elementele mai puțin cunoscute din biografia lui Adolf Hitler, povestite după război de Christa Schroeder, una dintre secretarele sale, care a avut șansa de a lucra alături de Fuhrer de la primul său mare triumf, în 1933, până în 1945, cu puțin timp înainte de sinuciderea acestuia, când a reușit să scape din buncărul berlinez. Secretara a ajuns mai mult accidental în anturajul lui Hitler, după ce în 1930 începuse să lucreze în administrația NSDAP, fără să fi avut vreo preferință politică. Remarcată de noul cancelar, va sta alături de acesta preț de 12 ani, practic până la final, iar mărturia ei oferă un Hitler mult diferit atât de propaganda anti-nazistă de atunci și de acum, cât și de revizionismul contemporan. O șansă enormă pentru istorie. Hitler, văzut de Christa Schroeder, este un posedat de ideea unui destin fabulos. El este cel ales, a crezut-o în permanență. Nu a fost un rol sau rezultatul formidabilei mașini de propagandă nazistă. Treptat, pe măsură ce se acumulau surprinzătoarele victorii, avea să fie convins până la fanatism de inevitabilitatea triumfului său, iar dezastrul din Rusia i-a accelerat prăbușirea fizică, dar mai ales psihică. Considerându-se un strateg infailibil, înfrângerile îl înfuriau până la demență, și nu ezita să îi acuze pe ceilalți pentru eșec. Hitler nu putea greși. Ceea ce în ultimii ani nu mai credea nimeni. Și, spre deosebire de apărătorii săi mai noi sau mai vechi, Schroeder declară că Hitler a fost în permanență perfect informat de ce se întâmpla pe front sau în lagărele de concentrare, așa că ideea că i s-ar fi ascuns ceva este, categoric, ridicolă. Teza nevinovăției este falsă. 

Interesant că își trata secretarele cu atenție și politețe, deși față de colaboratorii apropiați din NSDAP sau Wehrmacht își permitea ieșiri violente, jignitoare, ce vor deveni treptat tot mai dese. Și ele, povestește Schroeder, erau ”victimele” farmecului ciudat emanat de Hitler, la fel ca toți ceilalți. Luau masa împreună cu acesta aproape întotdeauna, îi ascultau povestirile și planurile, descopereau un Hitler care regăsea în amintirile din copilărie sau perioada de început a partidului un Hitler tânăr și entuziast. Stăteau în apropierea celor mai importanți lideri ai NSDAP, o observau pe Eva Braun adesea blazată sau rănită de o ironie a adoratului Fuhrer, îi cunoșteau preferințele culinare sau artistice. Au aflat chiar detalii despre marea sa iubire din tinerețe, drama care l-a schimbat probabil pe Hitler pentru totdeauna. Erau mai mult decât simple secretare, erau aproape prieteni, făceau parte din acel cerc restrâns în care altfel era aproape imposibil să pătrunzi. Poate astfel Schroeder a reușit să rețină multe detalii aparent mărunte, insignifiante poate pentru un istoric clasic, dar care oferă o altă latură a personajului. Poate și pentru că niciodată, după cum rezultă din declarațiile sale, nu a fost o simpatizantă a nazismului, Schroeder a reușit să îl vadă pe Hitler cu o anumită detașare. 

Pentru că tocmai aceste detalii, prezentate cu onestitate de fosta sa secretară, dau contur uman unui personaj altfel diabolic. Îl vede cum discută cu Eva Braun sau cu alți invitați. Îi ascultă amintirile, ideile, visele. Când Hitler se joacă fericit cu câinii săi Schroeder este în preajmă. Este alături de el când Fuhrer-ul privește extatic lumea care se predă în fața Blitzkrieg-ului. Este acolo când Hitler povestește o parte din proiectele colosale de mai târziu. Lângă el când armata germană este zdrobită în stepele rusești. Tot acolo când trupele sovietice zdrobesc ce mai rămăsese din Germania. Ea observă cu atenție și teamă prăbușirea accelerată a șefului ei, înmulțirea crizelor de stomac și a crizelor turbate de furie, depresiile, însingurarea, tragedia celui care visase un Reich de 1000 de ani. În 1945 Hitler ajunsese doar o umbră a celui ce fusese. Bolnav, slăbit, pierzându-și nu doar memoria altădată admirabilă dar și rațiunea, tratat de un enigmatic doctor Morell cu rețete și injecții care i-au grăbit decrepitudinea. Își ajută fosta secretară să părăseasca buncărul, alături de o colegă, când sfârșitul era deja inevitabil. Un bătrân distrus, învins, cu privirea goală, apatic și chinuit de dureri permanente și o tuse sâccâitoare. Din complezență le spune că speră să le revadă curând. Nu se vor mai revedea niciodată.  

Christa Schroeder a fost unul dintre puținii supraviețuitori care au scăpat din celebrul buncăr, ultimul refugiu al Fuhrer-ului. Închisă în 1945 în lagărul aliat de la Augsburg povestește totul serviciilor de informații franco-americane. Eliberată, lucrează între 1948 - 1958 pentru o întreprindere din Gmund, se întoarce în 1959 la Munchen unde va lucra până în 1967 pentru o firmă de construcții. Moare pe 18 iunie 1984. Pentru tot restul vieții avea să fie urmărită și chiar hărțuită de presă. Prima ediție a cărții, publicată în 1949, a fost un succes.