Primul pictor pe care l-am cunoscut...

...era unul din pictorii de provincie care își expun lucrările în parcul central al târgului, și în ciuda așteptărilor se descurcă suficient de bine ca să trăiască din asta, și eventual să întrețină toată familia. Nu vor fi niciodată artiști geniali, nu vor cunoaște gloria, dar la sfârșitul lunii vor putea să-și plătească facturile și va mai rămâne ceva. Sigur, toate acestea se întâmplau înainte de 1989, undeva prin 88 (cred). De atunci poate că lucrurile s-au schimbat, iar pictorii de gen au regresat la boema mizeră apăsată de anonimat. Nici măcar nu-mi aduc aminte cum îl chema. Memoria mea are deja goluri ce se întind treptat la dimensiunile unor sincope, prevestind o partidă de Alzheimer sau măcar o demență senilă de manual. Ceea ce nu este cel mai rău lucru imaginabil, măcar în fiecare zi totul va fi nou și îmi va trezi mirarea, ceea ce predispune la filozofare. De bodegă sau de manual, cine știe. Oricum nu contează. Ca să-l cităm inexact pe Hitler, prea puține lucruri n-au mai fost gândite de alți oameni înainte de tine. Parafrazând, mi-e lene să caut citatul exact. 

Era (cred) singurul pictor din Govora, unde familia m-a expediat cam o lună, preț de două veri consecutive, fie ca o socializare forțată, fie în speranța că vor avea astfel parte de puțină liniște. N-am simțit-o ca pe un abandon, dar nici nu pot spune ca m-a entuziasmat. Relațiile cu ai mei au fost mereu destul de ... complicate. Aflat în grija bunicilor am descoperit o libertate pe care nu o aveam acasă. Aproape totală. Nu pot spune că erau deosebit de încântați de prezența mea. Plecam dimineața, mai veneam seara. După câteva zile de insistență și educație au renunțat să se mai ocupe de nepot. Au fost două veri (ultima chiar vara lui 1989) din care mai țin minte doar fragmente de Govora și mai nimic altceva. Am și o fotografie undeva într-un album. Sunt ireal de slab, scheletic, în pantaloni scurți și tricou cu ursuleți. Port ochelari enormi, cu ramă de plastic și am o frizură de Beatles în mizerie, inacceptabilă altundeva decât vara. O combinație de Huck Finn și exemplar de orfan italian de război. Laură, lângă mine, este și mai slabă, mai ales că e ceva mai înaltă. Poartă unul din acele treninguri fără forme și culori precise, exemplu al modei tinerești marcate de realism-socialist. Arătăm jalnic. Laura era fata pictorului de care povestesc, mai mare decât mine cu doi sau trei ani. Cred ca mai avea și un frate, dar nu aș miza pe asta. Mi se părea ceva extraordinar ca cineva, o prietenă chiar, să aibă un tată pictor. Ceva care îmi depășea imaginația. Locuiau toți într-o casă mare, cu o grădiniță bine întreținută, camere înalte, curate și zugrăvite vesel, cu mobilă care atunci ar fi fost ușor încadrată la secțiunea ”scumpă și elegantă”. După standardele vremii. Una dintre cele mai frumoase case ale copilăriei, și mi-am petrecut ceva timp acolo. Era așezată chiar lângă terenul de fotbal din stațiune, mai mereu acoperit de bălării gălbui, și care găzduia periodic meciuri între echipe din cine știe ce divizie minoră. Acolo, de altfel, am văzut parțial și singurul meci din viața mea. 

Era un bărbat slab, destul de înalt, cu barbă și un început de plete, bătând în roșcat. Un profil interesant. Îl găseam aproape întotdeauna în curtea casei, lângă verandă, așezat pe un scaun șubred în fața tabloului la care lucra, înconjurat de culori, pensule, borcane, cârpe, bucăți de cărbune. Mai mereu era în pantaloni scurți și pătați de vopsele, mirosind puternic a terebentină. Fără tricou. Cred. Avea față de noi acea toleranță puțin iritată a soților ce s-au trezit promovați la statutul de tați fără s-o fi dorit în mod special. Nici nu se gândiseră prea mult la posibilitatea unui copil. Și o luaseră ca pe un dat al căsniciei, datul este dat, ca pe o fatalitate casnică. Nu-mi aduc aminte să fi vorbit vreodată prea mult cu noi. Dar îmi plăcea să mă uit la el, și mă tolera dacă nu scoteam nici un sunet. Asta era o condiție esențială. Lucra în tăcere. 

Lucrările sale, care atunci mi se păreau incredibil de frumoase, nu ieșeau probabil din standardele vandabile într-o stațiune balneară și aflată, încă de atunci, practic în ruină. Govora se consuma pe sine și vedeai cum zidurile se macină de la o săptămână la alta, hotelul din centru avea ceva dintr-un Overlook în mizerie, aleile erau pline de pensionari care își retrăiau a doua sau a treia tinerețe cu o încăpățânare pe care atunci nu o pricepeam. Cred că era mai mult teama de moarte decât altceva. Nimic din toate acestea nu se vedea în tablourile pictorului. Erau în principal peisaje tipice, multe hibernale, altele cu căsuțe ascunse în luxuriante păduri de un verde nenatural, râuri, scene cu animale și prințese care aveau undeva o bază un baroc degradat și mizer. Portrete de anonimi, nu știu dacă lucra la comandă sau își imagina personajele. Culori intense, puternice, desene corecte și lipsite de strălucire, linii care respectau un academism de școală fără prea multe improvizații. Era un artist bun, poate chiar foarte bun, dar care era nevoit să lucreze așa cum cerea publicul. Tablouri de serie, bune pentru apartamentele stas, cu biblioteci încărcate de dulapuri și purtând nume de fete, zugrăveli identice, fotolii, colțare și canapele, televizorul alb-negru cu mileu și pește de sticlă. O lume repetată cu infime variații la infinit. Acestea erau tablourile care se vindeau până la urmă. Avea un soi de tarabă în stațiune, nu rețin dacă le vindea chiar el sau altcineva, dar din ce auzisem câștiga bine din asta. Suficient, oricum. Simplul fapt că cineva putea să pună pe pânză așa ceva mi se părea incredibil, magic, și retrospectiv îmi pare acum că avea adesea gesturi ample și rituale, de necromant. 

Mai ales când lucra la pânzele pentru el, cele care nu se vindeau, pentru că nimeni nu le-ar fi luat. Nu puteai să pui într-o sufragerie de bloc compozițiile sale personale. Sumbre, adesea lucrate în cărbune sau în tonuri simple și reci, cumplit de triste pentru copilul care eram atunci, dar cum aveam deja o pasiune infantilă pentru morbid mi se păreau cele mai frumoase. Mi-ar fi plăcut să am măcar una. Categoric ai mei nu ar fi cumpărat așa ceva, și nici nu erau genul să cheltuiască vreun leu pentru pânzele de serie, convenționale. Cred că le făcea doar pentru el, ca să nu-și piardă ideile, mâna autentică. Acolo era adevăratul pictor, dar nimeni nu i-ar fi păsat de el, și sigur nici familia nu era încântată de experimentele de gen, care însemnau timp pierdut și zero bani. 

De atunci, mai mult accidental, am mai cunoscut câțiva pictori. Unii foarte buni, dar necunoscuți. Alții nu îmi plăceau, dar se pare că aveau o cotă de piață de invidiat și aprecierea criticilor. Niciodată nu am mai simțit aceeași fascinație. Uneori mă tem că doar mi-am imaginat totul. N-ar fi prima dată.