Mă adun lent şi nesigur

Ultimele trei spre patru luni au trecut de parcă n-ar fi fost. Nu m-am văzut cu nimeni, n-am făcut mai nimic, am trăit huhurez şi pe pilot automat. Nici de fumat n-am mai prea fumat. Nici de citit. Nimic. Toate au fost ca o zi lungă şi identică sieşi. Aceasta nu este o apologie încurcată. Deloc. 

Când lucrezi, fie şi un timp scurt, direct cu oamenii, mai ales când totul în construcţia ta se împotriveşte contactului zilnic şi serviabil, cât mai politicos, amabil până la şerbie, ceva ajunge să cedeze. Cred că cel puţin o parte dintre criminalii în serie vor fi lucrat, măcar o vară, ca vânzători pe undeva, într-un 7-11. Deja concetăţenii tăi îţi apar diformi, urâţi, cumpliţi, scârboşi, lovecraftieni. Răspunzi cât poţi de amabil şi elegant, cu maxim de detalii, minim de erori, şi nu te poţi stăpâni să le priveşti ceafa când le arăţi marfa. Ei evaluează şi tu încerci să vezi dacă au urme de branhii lângă urechi, convins că bunicii lor se vor fi târât mârâind din Siret sau altă apă curgătoare, ori direct din Marea Neagră. Prima generaţie terestră. Contactul permanent cu ceilalţi te macină mai repede decât o tumoră. Te termină. Şi pe undeva ajungi să crezi că organismul, parşiv şi în etate, a pus la cale o insurecţie ca să te scape de belea. Un fel de reacţie psihosomatică suspect de eficace.   

Îmi promisesem baremi aici să pun o postare la două zile, cel mai rar, am reuşit nici măcar una pe săptămână, şi în tot acest timp lung motoraşul a măcinat în gol. Bine măcar că nu-mi doresc performanţă în blogging. Acum, în mare măsură împotriva voinţei mele şi a celorlalţi, se pare că voi fi nevoit să intru vremelnic in repaus. Cum zice la Ecleziast, e o vreme pentru toate. Acuma a venit vremea de întors spatele lumii dezlănţuite. Şi de citit Stephen King sau Richard Bachman, după cum sper să narez şi aici în curând.

Uneori ajungi aproape mistic şi te gândeşti la ghinion. La nenorocul cioranian. Dacă proiectele tale imediate ar fi fost trei maşinuţe chinezeşti, din cele de valoare înainte de 1989, atunci una s-a stricat, a doua s-a pierdut, iar pe cea de a treia ţi-a furat un concitadin măsliniu. Îmi propun să mă adun cât mai repede, să vedem ce spune şi Doctorul Aumădoare. Şi pe lângă asta ne-am apucat şi de renovat casa, pe ultima sută de metri. Înainte de Bălană. Aşa că alea două camere în care-mi făceam veacul sunt acum un morman de cărţi, haine, cutii, diverse, printre care încerc să mă strecor ca Indiana Jones. O să arate frumos, dar tare mă enervează haosul. Straniu pentru mine, dar am nevoie de vieţuirea într-o ordine totalitară, inventar aranjat la riglă, ca să mă simt în largul meu. Ce să zic, sunt o fiinţă complexă şi cu probleme. 

Ca în celebrul şi vechiul banc rural, cu băieţelul de ţăran, musai inteligent şi spiritual, care stă la geamul din băşică de porc şi îi zice mamei "bre, nu-i e bine vacii noastre". Mama, la fel de clişeistic umblând prin oale, întreabă din cuhnia/living/odaie de zi cu zi "de ce?". Adică de unde ţi-ai dat tu seama, cum ai ajuns la concluzia aceasta, de când ai tu o pregătire în domeniu? Cum îţi certifici tu opinia? Şi băieţelul, musai (cum spuneam) spiritual şi ghiduş, zice "vine tata de la câmp cu pielea ei pe ciomag". Cam aşa. De data asta eu sunt vaca.