S-a deschis expoziţia ”Pif în România, un erou al Epocii de Aur”

Expoziţia poate fi vizitată în perioada 20 iunie - 22 iulie 2012. Intrarea este liberă. 

Am ajuns la expoziţia găzduită la Sala Dalles cu un amestec de curiozitate şi firească nostalgie. Pifofil pe vremea când găseai Pif-uri doar la anticariate (rar), prieteni mai mari nefiresc de generoşi (încă mai rari) şi talciocuri (cea mai bună sursă), chiar eram nerăbdător să văd cum a fost pusă în scenă povestea unei reviste transformate într-un mit al generaţiei mele. Vineri spre prânz nu era prea multă lume, sper ca până la sfârşitul lui iulie să vină cât mai mulţi vizitatori.

La intrare, în partea dreaptă, puteţi citi pe un panou mai multe texte ale pifofililor români, printre care şi cel semnat de Dragoş C. Butuzea/Chestii livreşti.  A fost selectat şi al meu, îl puteţi citi în versiunea românească la finalul postării. Aveţi la intrare şi un istoric bilingv al revistei (toate textele sunt bilingve), pe un panou uriaş din carton. În rest imagini din paginile revistei, un ecran pe care puteţi urmări scurte interviuri cu pifofili români (când am ajuns eu rula unul cu Horia Roman Patapievici, ştiam din Zbor în bătaia săgeţii că şi-a vândut colecţia de peste 200 de exemplare pentru a-şi cumpăra cărţi), iar pe cuburi ce servesc drept măsuţe sunt câteva Pifuri Gadget. Le puteţi răsfoi în voie, m-am bucurat să regăsesc un număr pe care chiar l-am avut. 

Expoziţia în sine, organizată sub forma unui labirint de panouri uriaşe, cam doi metri şi ceva pe un metru şaizeci, poate un metru optzeci (niciodată nu am putut evalua corect) prezintă cele mai importante personaje - Rahan, Pif şi Hercule, Dicentim, Arthur, Dr Justice, Placid şi Muzo, Pifou, Leo, Corto Maltese, etc, etc - şi cei mai importanţi graficieni/scenarişti, cu scurte biografii. Şi ideea de impact maxim - pagini din Pif reproduse pe panourile uriaşe de carton. Să vezi o pagină cu Placid şi Muzo sau începutul unei aventuri cu Rahan mare cât un perete.... mai mult decât inspirat, dar efectul a fost pentru mine fascinant. Simplu şi extraordinar ca impresie. M-am plimbat mai bine de 20 de minute pe acolo, citind sau recitind. Nu ştiu cine a găsit această soluţie, dar merită felicitări sincere. Uneori nu ai nevoie de cine ştie ce instalaţii complicate şi costisitoare pentru a avea succes.

Nu ştiu ce ar simţi un puşti de astăzi vizitând această evocare a universului Pif. Poate nu îi va spune nimic. Poate o va găsi nostalgică şi stranie, aşa cum ni se par nouă fotografiile cu părinţii şi bunicii noştri imortalizaţi în trecerea prin timpul lor. Sau poate nu ar înţelege ce atâta deranj pentru o revistă cu benzi desenate. Sper ca măcar unul dintre aceşti ipotetici puşti să vrea să afle mai mult despre Pif. O expoziţie pe care sper să o revăd până la finalul ei măcar încă o dată. Superbă, regret că nu am luat aparatul să fac măcar o poză. Poate data viitoare.

Textul meu pentru expoziţia Pif în România, un erou al Epocii de Aur

Aveam vreo cinci ani când am văzut prima oară un Pif Gadget. De fapt, erau şase, plus un Poche cu Arthur le Fantome. Era cadoul unui vecin, Bruno, cu vreo 15 de ani mai mare decât mine, care pleca din ţară. Alesese libertatea, iar eu descopeream Pif. A fost o revelaţie. Prima oară când descopeream magia benzilor desenate. Citeam binişor, dar nu aveam idee de franceză, aşa că răsfoiam emoţionat fiecare număr, încercând să-mi dau seama ce se întâmplă în casetele viu colorate, cu bule de text. Mult mai târziu, când începusem să învăţ franţuzeşte, Pif (colecţia deja crescuse) a fost primul meu profesor adevărat şi prima lectură intensivă. Liste de cuvinte şi expresii, zile întregi pentru a înţelege măcar un episod din Rahan, sau Leonard şi discipolul său, sau Dr Justice, Placid et Muzo, Supermatou. Spre regretul meu, niciodată nu am găsit un gadget din cele prezentate pe copertă şi în primele pagini ale fiecărui număr. 

Pif a fost pentru generaţia anilor 80 din România mai mult decât o revistă. Era un mit, o comoară, colecţia cât de mică devenea un tezaur ce trezea gelozii şi invidii. Le găseai în anticariate şi în talciocuri, deja abonamentele pentru România fuseseră suspendate. Nasul lui Pif era prea liberal pentru Cortina de Fier. Un Pif însemna două-trei maşinuţe de fier, o altă valută-forte a puştilor. Un album Rahan era practic nepreţuit. Un număr special sau un poche, mai ales Pif et Hercule, era adesea doar un miraj. 

Am crescut cu Pif. L-am iubit şi îl iubesc şi azi. Noi am fost generaţia Pif.

Ost Fest - ziua a III-a

Am ales doar a treia zi de Ost Fest. Bilet la gazon, pentru că asta este. În prima nu mă atrăgea nici o trupă, nici măcar Dimmu Borgir, care nu mi-a mai spus nimic după For All Tid, deşi trebuie să recunosc o perioadă de încântare dubioasă pentru Enthrone Darkness Triumphant. Cu scuza că eram foarte tânăr. Pentru a doua nu m-am putut convinge să revăd Manowar, poate nu aveam dispoziţia necesară. 

Foarte cald. Grotesc de cald. Şase lei pentru bere sau Cola, după prima bere am băut doar Cola, măcar avea un pic de gust şi mai puţină apă. Şi era relativ rece. Cozi destul de mari, tricouri la preţuri ce mi-au părut absurde - 135 un tricou? Poate m-ar fi tentat unul cu WASP, nu le-am văzut în fugă. Cârnaţi, mici, brăţari, CD-uri. Îngheţată. Destule frumuseţi feminine pentru gusturi diverse, de la cele îmbobocind timid pe sub tricourile cu Motorhead şi Maiden, Lolite metalifere, la cele aspirând la statutul de doamnă, de la fizionomiile clasice şi adolescentine la cele şocant de non-conformiste vizual. Destule seducătoare tip goth. Poate sunt pur şi simplu prea bătrân ca să mai înţeleg tineretul ăsta decadent. Un puşti de vreo 10 - 12 ani şi (presupun) tatăl, amândoi purtând tricouri identice cu Wasp - Crimson Idol. Multe tatuaje, ceva piercinguri, nenumărate tricouri. Prietenul cu care eram purta fireşte un Motorhead, eu standardul pentru concertele Motorhead, cel cu Ramones. Purtat şi la concertul din 2009. R.A.M.O.N.E.S. şi toate celelalte. Am ajuns pe la jumătatea recitalului Metrock. Nu se numără printre preferinţele mele, ba chiar trupa a fost mai mereu subiect de bancuri în grupul din care făceam parte, dar acum a sunat extraordinar. O poftă de cântat contagioasă, energie fantastică dacă iei în calcul vârsta şi căldura. Au fost voci care i-au considerat cea mai bună trupă românească, şi posibil să aibă dreptate. Nu sunt interesat de muzica românească, aşa că merg pe mâna cunoscătorilor. 

Am mers în principal pentru Motorhead şi WASP, de bifat Megadeth şi Lake of Tears. De unde eram, la gazon, destul de departe de scenă, s-a auzit bine şi foarte bine, aşa că nu am de ce să mă plâng, plus că am evitat înghesuiala. Vechea mizantropie nu dispare nici măcar la Ost Fest. Foarte greu să aleg obiectiv care concert din cele patru mi-a plăcut mai mult, pur subiectiv ordinea ar fi Motorhead - Wasp - Megadeth - Lake of Tears. Din păcate nu mi-am notat în ordine piesele din setlist, au fost şi destule la LOT şi Megadeth pe care le mai ştiam vag sau chiar deloc. Dar am şi auzit unele dintre preferate. Poze n-am făcut. Am luat câteva de pe Metropotam. Sper să nu se supere. 

1. Lake of Tears - mi-au plăcut foarte mult Headstones şi A Crimson Cosmos, aveau acea combinaţie de agresivitate, nostalgie şi melodicitate care m-a atras. Cumva, printr-una din acele sinapse stranii, LOT mă trimit mereu la Anathema înainte de Alternative 4, deşi sunt doar asemănări vagi. Sonorizare excelentă, foarte buni live, mult peste ce mă aşteptam, păcat că era încă prea puţină lume şi încă mult prea cald. Frigea asfaltul până la punctul în care te predispune la ţopăială tribală. Au avut cu toate acestea un chef de cântat cum rar am văzut. Setlist destul de lung, am auzit şi piesele pe care le vroiam - Raven Land, Demon You şi Forever Autumn - şi sincer mi-au plăcut mai mult în concert decât în studio. Suficient de mult ca să-i reascult şi să încep a descoperi şi albumele mai noi. Bune, poate nu la fel ca cele mai sus menţionate, dar bune. Mi-ar plăcea să îi revăd.

2. WASP - am avut ghinion (dublat de comoditate) şi am pierdut precedentele concerte de la noi. Din varii motive. Nici nu calculasem că au împlinit 30 de ani, dar îmi dau seama că îi descopeream prin 1995 cu albumul capodoperă, Crimson Idol, tras pe una din acele fâşâite şi imposibile casete din Romană. Au avut şi albume foarte bune - WASP, Last Command, Still Not Black Enough, Babylon - şi experimente ciudate - KFD ar fi exemplul cel mai bun. Genul de trupă de care ajungi să nu te mai desparţi şi tipul de muzică aparte ce ajunge de multe ori să te întoarcă pe dos sau, dimpotrivă, să te ajute să mergi mai departe după ce ai pierdut din nou. Speram la un setlist extins, din păcate a fost surprinzător de scurt. Oricum mi s-ar fi părut prea scurt, indiferent de durată, poate şi unde au întârziat ceva. Blackie a îmbătrânit. Chiar de la distanţă se vedea că s-a îngrăşat destul şi nu prea mai seamănă cu Blackie din vremurile bune. Fizic. 

După ce l-am văzut pe Blackie Lawless live încep să cred că e din aceeaşi specie cu Lemmy. Nu îmbătrâneşte, pe măsură ce trece timpul e tot mai bun. Un fel de virginie sau de vin de colecţie. Blackie/Wasp a sunat remarcabil, ajutat şi de un sunet foarte bun. Nu se simte vârsta, vocea este incredibilă, ca pe album, energia tuturor şi mai ales a lui Blackie este ca în vremurile de antan. Au cântat (în ordine haotică) On Your Knees, LOVE Machine (am sperat şi la un Sleeping in the Fire), Wild Child (care a fost un moment exact cum trebuia să fie, WASP-ian mai ales la refren), The Idol (a sunat incredibil, şi a fost cel mai frumos moment al concertului), un medley, alte piese, şi final cu I Wanna Be Somebody, la care Blackie a împărţit publicul în două şi l-a pus să cânte refrenul. A sunat bine. A sunat superb. Şi s-a terminat. De ce doar atât, n-am idee. Aş fi vrut măcar Hold On to My Heart sau Forever Free, n-a fost să fie.

3. Megadeth - trupă care m-a entuziasmat atunci când am descoperit-o, în perioada Youthanasia, album care va rămâne mereu preferatul. M-au pierdut la Cryptic Writings, deşi Trust e şi acum una dintre piesele favorite, următoarele le-am ascultat mai puţin, tot cele vechi rămăseseră baza. Nu sunt fan, nu e o trupă esenţială pentru mine, dar Megadeth este o legendă, absolut şi categoric. Mă aşteptam la un concert bun, profesionist, genul de eveniment care trebuie trecut la capitolul amintiri. A fost un concert excepţional, chit că nu ştiam decât vag destule piese, chiar dacă au fost mici probleme de sunet, dar nu insurmontabile. 

Dave Mustaine, despre care auzisem tot soiul de poveşti nu foarte drăguţe, a fost nu doar într-o formă remarcabilă, destul de comunicativ, a mulţumit în repetate rânduri, s-a mişcat, s-a jucat cu scena şi cu noi. Stăteam mai în spate, în faţă era nebunie, şi am putut să aud Trust, Hangar 18 (abia o aşteptam), A Tout Le Monde (a sunat perfect), Symphony of Destruction, She-Wolf, alături de piese de pe ultimul album, In My Darkest Hour, Head Crusher şi altele. Superb, absolut superb, şi mult peste cele mai optimiste aşteptări. Acum îmi pare rău că nu i-am văzut anul trecut, sper să revină. O energie, o forţă, o bucurie de a cânta aşa cum am văzut foarte rar. Şi deşi setlist-ul a fost generos, deşi eram nerăbdător să intre Motorhead, parcă totul a trecut mult prea repede. Şi-au confirmat legenda, trebuie să recunosc. Ar fi fost concertul serii dacă nu ar fi urmat Motorhead.

4. Motorhead. I-am văzut şi la primul concert, am scris cu entuziasm aproape infantil atunci, pentru că mă rostogoliseră interior de tot. Încă mai am pe undeva caseta pirat cu March or Die, primul Motorhead ascultat complet, cap-coadă, până când nu se mai auzea nimic. Se întâmplă. Am alergat toţi după Overnight Sensation, pentru I Dont Believe a Word, şi am făcut rost de album, un superb CD original, după multe încercări şi comenzi anulate. Anii de demult. Motorhead sunt uriaşi. Să cânţi aşa cum o face trupa asta de câteva decenii şi să nu renunţi, deşi nu se poate spune că au fost răsfăţaţi sau au devenit miliardari, fără să faci compromisuri şi fără să-ţi schimbi stilul... Am văzut şi revăzut Airheads, deşi e o modestă comedie, pentru replica ”Lemmy is God”. Ceea ce e foarte adevărat, cel puţin în acest domeniu. Am citit autobiografia de mai multe ori, descoperind ceea ce intuiam deja, un personaj care nu este doar un muzician incredibil, dar mai ales o inteligenţă amuzantă şi sarcastică. Care funcţionează după nişte reguli inaccesibile speciei umane. 

Iar la vârsta pe care o are Lemmy să ai forţa de a duce în spate un concert cum a fost cel de la Ost Fest, chiar (deşi îmi părea imposibil) peste cel din 2009, este incredibil. Faţă de concertul precedent mi s-a părut că e mai multă lume, luminile au fost clar mai bune, iar sunetul... Sunetul la un concert Motorhead are forţa unui cutremur, şi chiar de unde ajunsesem, destul de în spate, simţeai că se rupe betonul sub tine. Mai ales după ce Campbell ne-a cerut să ridicăm ambele mâini dacă vrem ca Motorhead să cânte mai tare. Pădure instantanee de mâini. Deja volumul era greu suportabil. Lemmy, după câteva secunde ”Oh, shit...” (dacă am înţeles corect). Şi volumul a crescut cu cel puţin un sfert, încă nu mi-am regăsit toate organele interne. Lipseşte splina, şi nici de pancreas nu sunt sigur. 

Mult mai comunicativi decât în 2009, mai ales Lemmy, cu prezentări amuzante de piese, secondat de Phil. Metropolis, Bomber, Killed by Death (a sunat neverosimil de bine), Ace of Spades (chiar dacă Lemmy a declarat în repetate rânduri că e sătul de ea), amuzanta şi adevărata The Chase is Better Than the Catch, Going to Brazil (prezentată de Lemmy ca o piesă rock and roll), The One to Sing the Blues şi celelalte pentru un setlist fără surprize, dar excelent. Deşi este genul de trupă care ar putea să cânte trei-patru ore şi tot n-ar mulţumi pe toată lumea. La Just ‘Cos You Got the Power Phil ne-a adus aminte că ”Politicians are wankers”, iar Lemmy le-a adresat o mai lungă diatribă, din care nu a lipsit clasicul ”cunts”. Şi deloc în vreun sens pozitiv. Potrivit lui Lemmy publicul de la Ost Fest a fost ”the best” din 2012, şi îmi place să cred că nu a fost simplă politeţe. Final cu Overkill, cu ceva improvizaţii, promisiunea lui Lemmy că vor reveni (sper) şi deja clasicul ”Don't you forget us”. I-am văzut de două ori. Sper să îi mai văd măcar o dată. 

A treia zi de Ost Fest a fost, de la un capăt la altul, superbă. Obositoare, toridă, cu marş forţat spre metrou la final. A meritat. 

O frumoasă cronică aici. Merită admirate şi pozele. Afişul e ”împrumutat” de pe urban.ro. Restul pozelor din cronicile de concert de pe Metropotam. 

Stephen King – Cimitirul animalelor

Apărut în Suspans nr 24 cu titlul Uneori, moartea e de preferat

Omul cultivă ceea ce poate… şi are grijă de ceea ce cultivă. Numai că uneori pământul poate deveni sterp.

Când vine vorba de unul dintre cele mai reuşite şi în egală măsură mai dragi romane de Stephen King se poate spune că am pornit în ordine inversă. Mai întâi a fost piesa Ramones cu titlul Pet Sematary, inclusă pe coloana sonoră a filmului din 1989 şi ulterior pe albumul Brain Drain din acelaşi an. Un album bun al unei dintre trupele preferate ale lui Stephen King. Apoi a fost filmul, pe o casetă video pirat, dublată, dar nu mai ţin minte dacă de Irina Nistor. Tot ce se poate. Una dintre cele mai reuşite ecranizări după un roman de Stephen King. Abia mai târziu, după ani buni, aveam să descopăr şi cartea. Cimitirul animalelor este, după cum povestea King într-un interviu, una dintre cărţile pe care le-a scris temându-se, fiind cu adevărat speriat, descoperind o poveste care zăcea ascunsă undeva în colţurile minţii sale. O carte pe care iniţial a abandonat-o. Prea puţin din ea se dezvăluise la început, doar o parte din planul general, dar istoria lui Gage şi a indienilor Micmac, cu magia lor stranie şi teama de Wendigo, părea să capete tot mai mult o viaţă proprie. Genul de carte ce trebuie scrisă atunci sau se stinge de la sine. Şi una dintre cele mai terifiante purtând semnătura Regelui.

Cimitirul animalelor este categoric unul dintre cele mai reuşite titluri semnate de King, măcar pentru elementele narative gotice – predestinarea tragediei, avertismentul, prietenul fantomatic ce însoţeşte familia, dramele ce se succed în familie şi în imediata apropierea, eroul care alege să desfidă regulile umane pentru a schimba realitatea – întâlnite şi în alte titluri. Este şi unul dintre cele mai personale şi emoţionante, profund umane să-i spunem, dacă ajungi să te identifici cu Louis Creed şi alegerea pe care trebuie să o facă.

Oz cel male şi telibil îşi schimbă adresa

Când familia Creed se mută într-o nouă casă, în micul orăşel Ludlow din Maine, totul pare să fie perfect. Louis Creed va lucra ca doctor la Universitatea din Maine. Soţia sa, Rachel, are grijă de cei doi copii, Eileen şi micuţul Gage, în vârstă de doi ani. Plus motanul Church, botezat după Winston Churchill, fără a fi deloc degustător de whisky sau de trabucuri. Un motan destul de jucăuş, pe care Eileen îl adoră. O familie fericită, într-un loc nou. Uneori e bine să iei lucrurile de la capăt, şi dacă totul a mers până acum, cu siguranţă va fi şi mai bine. Louis crede asta. O speră şi o simte, mai ales după ce, chiar înainte de a deschide uşa casei, îl cunoaşte pe vecinul său, Jud Crandall, un bătrân de 83 de ani, dar arătând de vreo şaptezeci, cu un seducător accent de Maine, fumător pasionat de Chesterfield fără filtru, iubitor de brânză puturoasă şi un aprig băutor de bere, căsătorit de o viaţă cu buna şi blânda Norma. Genul de prieten providenţial, priceput la toate, un fel de tată de împrumut, care este acolo pentru a te ajuta să te obişnuieşti mai repede cu noul. Jud este cel care îi avertizează să aibă grijă la drumul de lângă casă. Pe acolo trec mereu camioane în mare viteză. Să aibă grijă de copii şi mai ales de motan. Drumul ăsta afurisit i-a lăsat deja pe mulţi copii fără animalul de companie drag. Şi multe dintre aceste animale, după cum le va arăta Jud, şi-au găsit odihna nu la mare distanţă de casa familiei Creed. În Cimitirul animalelor. Cimitilu de animale, cum scrie pe arcada de la intrare. Pet Sematary. Locul unde mulţi copii au înţeles prima oară ce este moartea. Sau, cum se spune foarte plastic Jud, moartea uneori ia masa cu tine, şi alteori simţi cum te muşcă de cur.

Cimitilu de animale

Acest loc este vechi. Foarte vechi. Când Jud era copil, acesta era deja acolo, şi în tot acest timp copiii şi-au îngropat animalele, ridicându-le înduioşătoare, improvizate şi candide pietre funerare, pe care scrisul s-a şters. Jud şi-a îngropat tot acolo câinele. Pe Spot. Cu mult înainte ca Louis să se fi născut măcar. E mai mult decât o tradiţie, e o obligaţie. Fiecare trebuie să-şi îngroape morţii. Şi pe o latură a acestei copilăreşti hecatombe dedicate zecilor şi sutelor de câini, pisici, papagali şi alte creaturi ale lui Dumnezeu, există o barieră, dincolo de care ajungi în ceea ce indienii Micmac numeau Micuţa Mlaştină a Zeilor. O barieră aparent naturală, o grămadă uriaşă de trunchiuri mâncate de putregai. O barieră de care, după cum Louis află de la un muribund, nu trebuie să treci. Oricât ţi-ai dori-o, nu trebuie să treci. Pământul de dincolo de ea este sterp şi ascunde o putere veche, mereu neliniştită. Şi totuşi Louis o va face, ajutat de Jud, atunci când – în absenţa soţiei şi copiilor – Church este lovit şi ucis de un camion. Nu îl va îngropa în Cimitilu de animale. Dincolo de acesta, într-o noapte, condus de bătrânul său prieten, îl duce pe motan în adevăratul cimitir. Un uriaş cimitir de care nimeni nu vorbeşte, care a aparţinut cândva, nimeni nu mai ştie când, indienilor Micmac. Toate micile aşezări au un secret al lor. Un loc despre care un străin ar trebui să nu afle, şi totuşi Jud îi destăinuieşte secretul. Iar Church, adoratul Church, gras şi destul de placid, se întoarce a doua zi. Ceva mai lent, mirosind un pic a carne stricată, cu un soi de idioţenie felină ce l-a schimbat şi cu o poftă stranie şi nouă de a ucide păsări. Church este Church, dar este şi un pic mort. Dar aşa mica Eileen nu va trebui să accepte că pisoiul ei a murit, nu? Dacă Louis păstrează secretul, totul va fi bine. Toate familiile au secrete, al lor va fi pur şi simplu unul mai mare.

După cum îi povesteşte Jud, toţi cei din oraş au ştiut de adevăratul cimitir. Mulţi şi-au îngropat acolo animalul, noaptea, şi de fiecare dată s-a întors. Mai lent, mai stupid, puţin mort. Nu a mai fost ca înainte, unele animale au ajuns chiar să-şi atace stăpânii, dar măcar s-au întors. Cine a avut un animal ştie că ar face orice pentru a-l avea înapoi. Dar dacă, se întreabă Louis, cineva ar îngropa un om acolo? Cum s-ar întoarce acesta? Jud este terifiat de idee şi neagă cu furie că cineva ar fi încercat vreodată, şi totuşi… Ai mai vrea să revezi pe cineva drag după o noapte în cimitirul indienilor Micmac? Ai putea să treci peste totul pentru a readuce la viaţă, chiar şi „incomplet”, persoana iubită? Cât de mare este puterea acestui loc şi de ce, cândva, indienii Micmac nu l-au mai folosit? Iar când Louis însuşi trebuie să aleagă dacă va face sau nu asta cât de departe poate merge?

Wendigo şi indienii Micmac

Cred că acest roman a lansat în imaginarul colectiv mitul Wendigo-ului, până atunci cunoscut mai ales de antropologi şi specialişti în vasta mitologie amerindiană, pe nedrept ignorată şi nefolosită. Sigur, acum este o prezenţă deja comună în filme, seriale horror, boardgames şi benzi desenate, dar atunci nu era. În accepţiunea generală – pentru că există diferenţe sensibile între variantele mitului – Wendigo este o creatură demonică, emaciată şi mereu înfometată, ce creşte cu cât mănâncă mai mult, ajungând la dimensiuni gigantice. Poate controla în mare măsura natura şi animalele din jur, transformându-le, tot aşa cum odată ce atinge pământul îl face sterp, neroditor. Louis supravieţuieşte unei întâlniri cu un Wendigo, şi este unul dintre puţinii. Interesant că şi de această dată, când Wendigo este cel mai aproape, e tot neclar, enigmatic, colosal şi grotesc, nedefinit pentru că, în esenţa sa, desfide şi depăşeşte mintea umană. Tot ceea ce atinge devine sterp, puţin mort, iar animalele şi oamenii sunt posedaţi de un spirit malefic, care le dă nu doar foamea şi dorinţa de a ucide, ci şi o limitată cunoaştere intimă a secretelor acelora care vor deveni victime. O creatură sumbră, cumplită şi un mit mai mult decât interesant. Păcat că în ecranizare nu este decât cel mult sugerat, ar fi fost o componentă interesantă.

Cimitirul animalelor este categoric unul dintre cele mai reuşite titluri semnate de King, măcar pentru elementele narative gotice – predestinarea tragediei, avertismentul, prietenul fantomatic ce însoţeşte familia, dramele ce se succed în familie şi în imediata apropierea, eroul care alege să desfidă regulile umane pentru a schimba realitatea – întâlnite şi în alte titluri. Este şi unul dintre cele mai personale şi emoţionante, profund umane să-i spunem, dacă ajungi să te identifici cu Louis Creed şi alegerea pe care trebuie să o facă. Şi mai ales nu pentru că ajungi să te temi de o pisică, în acest caz Church, şi să-ţi spui ca Jud că uneori moartea e mai bună decât altceva. Ci pentru că ajungi să te temi de un copil de doi ani şi un pic. Poate că teamă nu este cel mai potrivit termen. Oroare ar fi mai descriptiv. Gage Creed este unul dintre cele mai puternice personaje negative imaginate de King. Uşor în top 10. Poate aceasta este cea mai bună recomandare de lectură.

Serge Brussolo – Coşmar de închiriat

Publicat în Suspans.ro nr 24 cu titlul Un prim pas în Universul Brussolo

A fost acesta primul roman horror citit vreodată? Foarte probabil. Alături de John Saul (cu un roman nu tocmai rău, Creatura), Serge Brussolo a fost o revelaţie adolescentină, din păcate prea puţin în formă agravantă, iar acest Coşmar de închiriat o carte specială, în parte datorită nostalgiei, în bună măsură pentru că este un horror surprinzător de reuşit. Un autor prolific şi foarte deschis la experimente, după cum aveam să descopăr ulterior, dar ţinând cont de numărul impresionant de titluri purtându-i semnătură mă regăsesc, şi astăzi, în postura de neofit. Am citit mult prea puţin Serge Brussolo, dar cred că a fost o nesperată şansă că am început tocmai cu acest titlu. Reluat de câteva ori, şi-a păstrat de fiecare dată prospeţimea şi farmecul sumbru. Să fie pentru felul inspirat în care Brussolo preia mitul licantropului şi îl adaptează, cu o certă notă senzual-sălbatică, în spaţiul miniatural al unei familii refugiate în căutarea paradisului rural? Felul în care adaugă o altă temă aparent epuizată, cea a casei bântuite, doar că acum nu este vorba de spirite din casă, ci de construcţie însăşi? Pentru că autorul reuşeşte să construiască o poveste bine dozată şi inteligent pusă în scenă, gradată până la punctul în care ajungi, literalmente, să îţi fie teamă? Sau poate pentru că Brussolo apelează la una dintre spaimele esenţiale şi nemărturisite ale fiecărui copil, aceea că Mami şi Tati pot deveni monstruozităţile ascunse în beznă?

Ca structură epică şi mai ales tensiune a stilului, Coşmar de închiriat este un exemplu didactic, în sens bun, de „cum se scrie un roman horror”. Gradaţia terorii, maniera de a introduce şi urmări metamorfozarea celor doi până la stadiul de vârcolaci, episodul întoarcerii în trecut la construirea casei, momentele petrecute de David în ultimul refugiu posibil, alcătuiesc o naraţiune bine scrisă şi bine gândită.

Andy, Aby şi David alcătuiesc familia perfectă şi stereotipă. Andy, tatăl destul de necioplit şi pasionat de meşteşugit, măcinat de nostalgia traiului la ţară şi sufocat de oraş, mai ales că singura locuinţă pe care şi-o permit este într-o zonă mizeră şi rău famată. Aby, cândva o frumuseţe la târgurile agricole, păstrând încă mult din vechiul şarm necizelat, şi acum dedicată complet soţului şi mai ales fiului. Şi David, un puşti de 12 ani, apropiindu-se cu paşi repezi de acel prag hormonal peste care va trece o singură dată, acum confuz şi destul de speriat, interesat mai mult de benzi desenate şi filme de acţiune decât de viaţa reală din jurul său. Îşi trăieşte propriile fantasme, în care este pe rând soldat invincibil, explorator, erou, etc. Cu nimic deosebit de milioane de alţi băieţi de vârsta lui. Chiar cu nimic. Cei trei par decupaţi dintr-un poster prezentând familia ideală. Şi viaţa li se schimbă radical când reuşesc să se mute undeva la ţară, în Willoughby Point, genul de localitate pierdută pe hartă, cel mult reprezentată printr-un punct anodin. Un paradis pentru Andy şi Aby, dar nu şi pentru David. Poate pentru că cei din orăşel îi evită pe cei care locuiesc în casa de pe colină. Poate pentru că peste tot domneşte o linişte nenaturală chiar pentru viaţa la ţară. Sau, cine ştie, poate pentru că ferestrele caselor din Willoughby Point sunt baricadate cu gratii mult prea solide pentru spărgătorii de rând.

Casa care îi aşteaptă este întunecată, cu o arhitectură stranie, amintind de o fortăreaţă uitată, ferestre mici şi înguste, coridoare şi camere ce par să se modifice de la o zi la alta. Zidurile sunt pline de adâncituri, parcă cineva ar fi folosit-o ca poligon de tir. Mai mult, deşi e construită dintr-un soi de rocă stranie şi uscată, este surprinzător de călduroasă, alteori prea rece, şi pare să emane mai ales noapte o energie aproape electrică. Găsesc înăuntru mobilă, lucruri abandonate, chiar şi o tartă care se preface în praf atunci când este atinsă. Cine ştie, poate foştii chiriaşi au fugit cât puteau de repede, lăsând totul baltă. Sau ceva i-ar fi făcut să dispară. Dar toate astea s-ar putea să fie doar în mintea lui David. Uneori copiii tind să-şi imagineze o poveste terifiantă. E un fel de mecanism de apărare în faţa schimbărilor. Dar preţul este mic, zona este „în natură”, de care nu se mai satură Andy şi Aby, şi este atât de bine faţă de casa murdară şi oraşul care îi ucidea treptat. Pentru prima oară se simt cu adevărat acasă. Oare cum s-ar fi simţit David dacă ar fi ştiut la ce foloseşte camera de refugiu din casă, şi câtă oroare s-a infiltrat în pereţii acesteia…

Transformarea celor doi începe din prima noapte. Treptat, sunt tot mai tineri şi mai puternici, par să uite de la o zi la alta că trebuie să se spele, să se îmbrace, cum să mănânce, ajung să doarmă prea mult sau dimpotrivă să fie plini de energie. Unghiile şi părul le cresc vertiginos, muşchii se reliefează, sunt jucăuşi, dar înfricoşători. Vorbesc prea puţin cu David, dar încep să-l privească tot mai des ca pe un animăluţ grăsuţ şi, de ce nu, delicios. Andy şi Aby nu mai sunt tati şi mami, sunt altceva. Sunt, şi lui David îi este teamă să o spună, un fel de animale flămânde, care nu mai aduc decât vag cu părinţii lui. Şi doar când David se întâlneşte cu Hăitaşii, conduşi de misteriosul indian Anatos, nu cu mult mai mare decât el, înţelege că nu este vreun surplus de vitamine.

Nu este rezultatul vieţii pure la ţară. Tati şi mami nu au descoperit o dietă misterioasă la emisiunile de nutriţie sănătoasă. Tati şi mami se transformă în vârcolaci, pentru că mult dorita casă nu este o simplă şi abandonată casă la un preţ atrăgător. Cu mult timp în urmă, în vremurile în care aici se mai găseau triburi de indieni, albii au construit fortăreaţa folosind un ciudat meteorit. Radiaţiile stranii deja distruseseră viaţa tribului din care provenea Anatos, şi transformaseră realitatea într-un coşmar deja secular. Animale care îşi ucideau puii, pentru a nu fi devorate de aceştia. Sugari care se repezeau flămânzi, diformi, asupra mamelor. Albi care par nu doar invincibili, dar şi mereu flămânzi. De atunci zidurile îi transformă pe adulţi în creaturi niciodată sătule, ce coboară noaptea în oraş pentru a se hrăni. De aceea toate locuinţele sunt protejate de gratii şi uşi groase. De aceea multe dintre animale au răni oribile, vindecate cu greu. De aceea Andy şi Aby nu mai sunt Andy şi Aby, chiar dacă în timpul zilei mai seamănă cu aceştia, când dorm îndelung digerând ce au devorat în timpul nopţii, zvârcolindu-se adesea ca nişte fiare în captivitate. Şi nu vor ezita, aşa cum s-a mai întâmplat de nenumărate ori, să-şi devoreze proprii copii dacă îi întâlnesc. Numai noaptea. Sunt indestructibili. Oricât de grav ar fi răniţi, casa îi vindecă. Casa îi protejează. Singurul care îi poate ucide este cineva din sângele lor. Cineva prea tânăr pentru ca magia afurisită a casei să nu îl poată afecta. Acum este rândul lui David. Care din „fiul lupilor” trebuie să devină călăul celor doi.

De cele mai multe ori repovestirea, reluarea, revizitarea unor teme clasice păleşte în comparaţie cu originalul, şi nu este doar cazul interminabilelor serii de filme horror sau de alt gen, ci mai ales al romanelor. Foarte greu să iei o temă clasică, un loc comun sau un mit deja arhi-uzitat şi să îi dai o nouă dimensiune. Serge Brussolo reuşeşte aici să rescrie mitul vârcolacului, al omului-lup, al creaturii ce se transformă potrivit unui ciclu căruia nu i se poate opune. Numai că de această dată nu mai este un virus straniu transmis prin muşcătură de la vârcolac la victimă, ci este cauzat – într-un stil lovecraftian ce aminteşte de clasica povestire The Colour Out of Space – de radiaţiile unui meteorit venit de undeva din spaţiu. Un spaţiu terifiant, ce trimite accidental sau nu pe Pământ o rocă ce sfidează orice definiţie şi clasificare. Ca structură epică şi mai ales tensiune a stilului, Coşmar de închiriat este un exemplu didactic, în sens bun, de „cum se scrie un roman horror”. Gradaţia terorii, maniera de a introduce şi urmări metamorfozarea celor doi până la stadiul de vârcolaci, episodul întoarcerii în trecut la construirea casei, momentele petrecute de David în ultimul refugiu posibil, alcătuiesc o naraţiune bine scrisă şi bine gândită. E adevărat, finalul poate părea hollywoodian, poate părea de film B, dar când reiei cartea este şi singurul posibil şi mai ales credibil. Genul de carte ce rezistă, surprinzător, la un număr deloc mic de recitiri.

Puppet Master (1989)

Apărut în Suspans nr 24

Când vine vorba de filme horror de categorie B, Full Moon Entertainment este unul dintre producătorii deja iconici, cu un număr impresionant de pelicule, poate nu foarte reuşite estetic, poate cu scenarii mai pline de găuri decât un şvaiţer delicios şi original, efecte speciale care ar fi avut nevoie de un buget mai generos, mult sânge, totul condimentat cu nuditate adesea gratuită. Dar categoric văzute şi revăzute de pasionaţii genului. Totul a început în 1989, după ce precedenta casă de producţie a lui Charles Band (el însuşi un veteran al filmelor B) se închisese după un şir de insuccese. Un nou studio – Full Moon Productions. Şi un film, cu buget destul de restrâns şi lansat până la urmă direct pe casetă video. Puppet Master. Categoric, Band nu îşi imaginase că această primă producţie va deveni rapid un „cult-movie” şi debutul unei francize cu nu mai puţin de nouă continuări. Şi un posibil remake, anunţat şi mereu amânat. E adevărat că întreaga serie are numeroase inconsistenţe în povestea generală, detalii şi amănunte aparent importante se schimbă de la un capitol la altul, efectele sunt mai mereu stângace. Şi totuşi. Fără să transforme Full Moon Productions într-un studio de top, i-a asigurat nu doar supravieţuirea, dar mai ales numeroşi fani şi un loc onorabil în istoria genului. Totul începând cu povestea maestrului păpuşar Andre Toulon…

Maestrul păpuşar Andre Toulon

În 1939, în Bodega Bay Inn, California, Andre Toulon, înconjurat de creaţiile sale, pe care le iubeşte şi le vorbeşte asemeni unor copii şi prieteni, adaugă ultimele detalii unei noi păpuşi, Jester. Diforme şi stranii, păpuşile sale antropomorfe nu sunt doar neobişnuite, cât mai ales însufleţite. După cum se va vedea în câteva dintre continuări, i-au asigurat renumele lui Toulon ca cel mai important păpuşar în viaţă, iar spectacolele sale sunt mereu asaltate de public. Pentru că Toulon a descoperit un secret. Păpuşile sale sunt însufleţite, chiar dacă nu vorbesc. Nu tocmai vii, un fel de viaţă magică, se mişcă, se ajută unele pe altele, îşi pregătesc în echipă numerele de senzaţie de pe scenă. Şi mai ales îl iubesc pe creatorul lor. Cum au fost create şi ce le animă rămâne un mister. Încolţit de doi spioni nazişti (nu se ştie cum au ajuns aceştia în California şi de ce îl caută pe Toulon), păpuşarul îşi ascunde creaţiile şi se sinucide. Pentru următoarele cinci decenii păpuşile rămân acolo. Şi aşteaptă.

Aşteaptă Jester, bufonul cu chipul împărţit în trei segmente, ce se rotesc pentru a-i exprima bucuria sau furia. Aşteaptă conducătorul păpuşilor, Blade, păpuşa cu faţa emaciată şi albă, pălărie şi un fulgarin negru, un cuţit în locul mâinii drepte şi un cârlig în loc de stânga. Pinhead, uriaşul cu mâini şi trup enorm, dar cu un cap minuscul, chel şi abrutizat. Tunneler, într-o uniformă de inspiraţie nazistă, are montat pe cap un burghiu. Leech Woman, femeia seducătoare, care ucide vomitând pe trupul victimei lipitori imense. Shredder Khan, ciudata creaţie de inspiraţie orientală şi indianul Gengie, alături de celelalte păpuşi. Ştiu că Andre Toulon a murit din cauza celorlalţi. Şi aşteaptă să îl aducă înapoi.

În 1989 o echipă de investigatori paranormali, bântuiţi de viziuni inexplicabile, se reuneşte în acelaşi loc, căutând răspunsuri la întrebări încă nespuse. Prietenul lor, Neil Gallagher, s-a sinucis în Bodega Bay Inn, la fel ca Toulon, fără ca nimeni să ştie de ce. Cu ani în urmă, împreună cu Neil, au încercat pornind de la rituri egiptene uitate să obţină o formulă pentru imortalitate. Curând, alături de soţia lui Neil, cei patru încep la rândul lor să aibă viziuni şi nu durează mult până când păpuşile să îi vâneze, unul câte unul. Abia spre final cei rămaşi înţeleg că, mergând pe urmele lui Andre Toulon, Neil a reuşit nu doar să obţină nemurirea ca noul Puppet Master, dar mai ales să controleze păpuşile. Acestea îl văd ca noul Andre Toulon, iar martorii trebuie să dispară. Până când noul Maestru Păpuşar face greşeala de a lovi una dintre păpuşi.

Puppet Master – efecte şi defecte

Tot farmecul seriei şi mai ales al primei părţi rezidă tocmai în felul în care păpuşile îi vânează pe intruşi. Felul în care păpuşile îşi ucid victimele nu este doar imaginativ şi adesea original, dar mai ales amuzant, dacă preferi umorul negru, şi îi conferă galeriei de creaţii purtând semnătura lui Toulon un şarm care ar revolta cu siguranţă un spirit conservator. Sigur, Pinhead, Blade, Tunneler sunt ucigaşi, şi cel puţin la început nimeni nu înţelege ce îi face să atace. Este genul de convenţie esenţială pentru horror. Au fost credincioşi lui Toulon, şi acum par să asculte de un altul, un nou Maestru Păpuşar. Sigur că efectele speciale – din fericire suntem departe de CGI şi totul se bazează, încă, pe animatronică şi trucuri de cameră – ar fi avut nevoie de un buget extins. Şi totuşi, în simplitatea şi chiar stângăcia lor, funcţionează şi conving. Păpuşile ucigaşe se mişcă exact cum ar trebui să o facă nişte mici trupuri de lemn, rigide şi în acelaşi timp surprinzător de rapide. Sunt sângeroase şi sadice, nemiloase, atacă fără să ezite. E adevărat că în primul episod rămân nenumărate elemente neclare – cum anima Toulon păpuşile, cum le controla, de unde provin – motivul perfect pentru a continua seria. Charles Band a reuşit să creeze şi să impună în această fascinantă subcultură o serie de mini-eroi memorabili. Ceea ce nu este, orice s-ar spune, un lucru uşor.

Nu înseamnă că Puppet Master este un exemplu perfect de cinematografie, nici măcar pentru un B-movie. Scenariul nu este foarte legat şi inspirat, cu numeroase zone moarte, ritmul naraţiunii este adesea prea lent, iar jocul, cu puţine excepţii, este stângaci şi lasă impresia de amatorism. Dar întregul, aparent paradoxal, are un farmec aparte. Şi mai ales funcţionează, cu toate defectele sale. Chiar dacă cele nouă continuări sunt extrem de inegale şi consensul general este că nu au mai atins nivelul primei părţi, pentru a nu mai vorbi de erorile şi contradicţiile din scenariile ulterioare, Puppet Master rămâne un titlu de referinţă. Dacă vrei să vezi o altfel de poveste cu păpuşi. Un fel de Pinocchio altoit cu Freddy Krueger.

Două recenzii în Suspans numărul nr 25

1. Într-o lume ideală…

2. Groundbreaking Horror