Serge Brussolo – Coşmar de închiriat

Publicat în Suspans.ro nr 24 cu titlul Un prim pas în Universul Brussolo

A fost acesta primul roman horror citit vreodată? Foarte probabil. Alături de John Saul (cu un roman nu tocmai rău, Creatura), Serge Brussolo a fost o revelaţie adolescentină, din păcate prea puţin în formă agravantă, iar acest Coşmar de închiriat o carte specială, în parte datorită nostalgiei, în bună măsură pentru că este un horror surprinzător de reuşit. Un autor prolific şi foarte deschis la experimente, după cum aveam să descopăr ulterior, dar ţinând cont de numărul impresionant de titluri purtându-i semnătură mă regăsesc, şi astăzi, în postura de neofit. Am citit mult prea puţin Serge Brussolo, dar cred că a fost o nesperată şansă că am început tocmai cu acest titlu. Reluat de câteva ori, şi-a păstrat de fiecare dată prospeţimea şi farmecul sumbru. Să fie pentru felul inspirat în care Brussolo preia mitul licantropului şi îl adaptează, cu o certă notă senzual-sălbatică, în spaţiul miniatural al unei familii refugiate în căutarea paradisului rural? Felul în care adaugă o altă temă aparent epuizată, cea a casei bântuite, doar că acum nu este vorba de spirite din casă, ci de construcţie însăşi? Pentru că autorul reuşeşte să construiască o poveste bine dozată şi inteligent pusă în scenă, gradată până la punctul în care ajungi, literalmente, să îţi fie teamă? Sau poate pentru că Brussolo apelează la una dintre spaimele esenţiale şi nemărturisite ale fiecărui copil, aceea că Mami şi Tati pot deveni monstruozităţile ascunse în beznă?

Ca structură epică şi mai ales tensiune a stilului, Coşmar de închiriat este un exemplu didactic, în sens bun, de „cum se scrie un roman horror”. Gradaţia terorii, maniera de a introduce şi urmări metamorfozarea celor doi până la stadiul de vârcolaci, episodul întoarcerii în trecut la construirea casei, momentele petrecute de David în ultimul refugiu posibil, alcătuiesc o naraţiune bine scrisă şi bine gândită.

Andy, Aby şi David alcătuiesc familia perfectă şi stereotipă. Andy, tatăl destul de necioplit şi pasionat de meşteşugit, măcinat de nostalgia traiului la ţară şi sufocat de oraş, mai ales că singura locuinţă pe care şi-o permit este într-o zonă mizeră şi rău famată. Aby, cândva o frumuseţe la târgurile agricole, păstrând încă mult din vechiul şarm necizelat, şi acum dedicată complet soţului şi mai ales fiului. Şi David, un puşti de 12 ani, apropiindu-se cu paşi repezi de acel prag hormonal peste care va trece o singură dată, acum confuz şi destul de speriat, interesat mai mult de benzi desenate şi filme de acţiune decât de viaţa reală din jurul său. Îşi trăieşte propriile fantasme, în care este pe rând soldat invincibil, explorator, erou, etc. Cu nimic deosebit de milioane de alţi băieţi de vârsta lui. Chiar cu nimic. Cei trei par decupaţi dintr-un poster prezentând familia ideală. Şi viaţa li se schimbă radical când reuşesc să se mute undeva la ţară, în Willoughby Point, genul de localitate pierdută pe hartă, cel mult reprezentată printr-un punct anodin. Un paradis pentru Andy şi Aby, dar nu şi pentru David. Poate pentru că cei din orăşel îi evită pe cei care locuiesc în casa de pe colină. Poate pentru că peste tot domneşte o linişte nenaturală chiar pentru viaţa la ţară. Sau, cine ştie, poate pentru că ferestrele caselor din Willoughby Point sunt baricadate cu gratii mult prea solide pentru spărgătorii de rând.

Casa care îi aşteaptă este întunecată, cu o arhitectură stranie, amintind de o fortăreaţă uitată, ferestre mici şi înguste, coridoare şi camere ce par să se modifice de la o zi la alta. Zidurile sunt pline de adâncituri, parcă cineva ar fi folosit-o ca poligon de tir. Mai mult, deşi e construită dintr-un soi de rocă stranie şi uscată, este surprinzător de călduroasă, alteori prea rece, şi pare să emane mai ales noapte o energie aproape electrică. Găsesc înăuntru mobilă, lucruri abandonate, chiar şi o tartă care se preface în praf atunci când este atinsă. Cine ştie, poate foştii chiriaşi au fugit cât puteau de repede, lăsând totul baltă. Sau ceva i-ar fi făcut să dispară. Dar toate astea s-ar putea să fie doar în mintea lui David. Uneori copiii tind să-şi imagineze o poveste terifiantă. E un fel de mecanism de apărare în faţa schimbărilor. Dar preţul este mic, zona este „în natură”, de care nu se mai satură Andy şi Aby, şi este atât de bine faţă de casa murdară şi oraşul care îi ucidea treptat. Pentru prima oară se simt cu adevărat acasă. Oare cum s-ar fi simţit David dacă ar fi ştiut la ce foloseşte camera de refugiu din casă, şi câtă oroare s-a infiltrat în pereţii acesteia…

Transformarea celor doi începe din prima noapte. Treptat, sunt tot mai tineri şi mai puternici, par să uite de la o zi la alta că trebuie să se spele, să se îmbrace, cum să mănânce, ajung să doarmă prea mult sau dimpotrivă să fie plini de energie. Unghiile şi părul le cresc vertiginos, muşchii se reliefează, sunt jucăuşi, dar înfricoşători. Vorbesc prea puţin cu David, dar încep să-l privească tot mai des ca pe un animăluţ grăsuţ şi, de ce nu, delicios. Andy şi Aby nu mai sunt tati şi mami, sunt altceva. Sunt, şi lui David îi este teamă să o spună, un fel de animale flămânde, care nu mai aduc decât vag cu părinţii lui. Şi doar când David se întâlneşte cu Hăitaşii, conduşi de misteriosul indian Anatos, nu cu mult mai mare decât el, înţelege că nu este vreun surplus de vitamine.

Nu este rezultatul vieţii pure la ţară. Tati şi mami nu au descoperit o dietă misterioasă la emisiunile de nutriţie sănătoasă. Tati şi mami se transformă în vârcolaci, pentru că mult dorita casă nu este o simplă şi abandonată casă la un preţ atrăgător. Cu mult timp în urmă, în vremurile în care aici se mai găseau triburi de indieni, albii au construit fortăreaţa folosind un ciudat meteorit. Radiaţiile stranii deja distruseseră viaţa tribului din care provenea Anatos, şi transformaseră realitatea într-un coşmar deja secular. Animale care îşi ucideau puii, pentru a nu fi devorate de aceştia. Sugari care se repezeau flămânzi, diformi, asupra mamelor. Albi care par nu doar invincibili, dar şi mereu flămânzi. De atunci zidurile îi transformă pe adulţi în creaturi niciodată sătule, ce coboară noaptea în oraş pentru a se hrăni. De aceea toate locuinţele sunt protejate de gratii şi uşi groase. De aceea multe dintre animale au răni oribile, vindecate cu greu. De aceea Andy şi Aby nu mai sunt Andy şi Aby, chiar dacă în timpul zilei mai seamănă cu aceştia, când dorm îndelung digerând ce au devorat în timpul nopţii, zvârcolindu-se adesea ca nişte fiare în captivitate. Şi nu vor ezita, aşa cum s-a mai întâmplat de nenumărate ori, să-şi devoreze proprii copii dacă îi întâlnesc. Numai noaptea. Sunt indestructibili. Oricât de grav ar fi răniţi, casa îi vindecă. Casa îi protejează. Singurul care îi poate ucide este cineva din sângele lor. Cineva prea tânăr pentru ca magia afurisită a casei să nu îl poată afecta. Acum este rândul lui David. Care din „fiul lupilor” trebuie să devină călăul celor doi.

De cele mai multe ori repovestirea, reluarea, revizitarea unor teme clasice păleşte în comparaţie cu originalul, şi nu este doar cazul interminabilelor serii de filme horror sau de alt gen, ci mai ales al romanelor. Foarte greu să iei o temă clasică, un loc comun sau un mit deja arhi-uzitat şi să îi dai o nouă dimensiune. Serge Brussolo reuşeşte aici să rescrie mitul vârcolacului, al omului-lup, al creaturii ce se transformă potrivit unui ciclu căruia nu i se poate opune. Numai că de această dată nu mai este un virus straniu transmis prin muşcătură de la vârcolac la victimă, ci este cauzat – într-un stil lovecraftian ce aminteşte de clasica povestire The Colour Out of Space – de radiaţiile unui meteorit venit de undeva din spaţiu. Un spaţiu terifiant, ce trimite accidental sau nu pe Pământ o rocă ce sfidează orice definiţie şi clasificare. Ca structură epică şi mai ales tensiune a stilului, Coşmar de închiriat este un exemplu didactic, în sens bun, de „cum se scrie un roman horror”. Gradaţia terorii, maniera de a introduce şi urmări metamorfozarea celor doi până la stadiul de vârcolaci, episodul întoarcerii în trecut la construirea casei, momentele petrecute de David în ultimul refugiu posibil, alcătuiesc o naraţiune bine scrisă şi bine gândită. E adevărat, finalul poate părea hollywoodian, poate părea de film B, dar când reiei cartea este şi singurul posibil şi mai ales credibil. Genul de carte ce rezistă, surprinzător, la un număr deloc mic de recitiri.