Richard Bachman - Şantier în lucru

Publicat în Suspans nr 26 cu titlul Salvarea lui Charlie

Încă nu am găsit un roman publicat de Stephen King sub pseudonimul Richard Bachman care să mă dezamăgească. Rage, Blaze, Thinner sau Marşul cel lung au fost cărţi excelente, surprinzător de bune, şi nu pot decât să mă bucur retrospectiv că Stephen King a recurs, din varii motive, la necesitatea unui alter-ego. Poate altfel nu le-ar fi scris. Poate ar fi rămas în sertarul cu schiţe şi subiecte de tratat ulterior. Chiar, oare ce alte titluri s-ar găsit în arhiva Stephen King, şi câte dintre ele vor apărea la un moment dat? Dacă ar fi să aleg din imaginar un titlu, ar fi Sleepwalkers, unul dintre cele mai bune filme după un scenariu de King, care n-a mai devenit niciodată roman. Sau încă. Lumea idilică a romanelor de sertar. Dar să revenim la Şantier în lucru şi povestea lui Dawes. Care pe la jumătatea cărţii mi-a amintit ciudat de mult de personajul lui Michael Douglas din Falling Down.

Şantier în lucru este povestea pogorârii unui om obişnuit în abisul spiralat al nebuniei, pe măsură ce lumea din afara bulei de siguranţă construite atât de greu vine tot mai aproape şi îi distruge fragilul echilibru construit atât de greu. La fel ca eroul din Rage, primul roman publicat sub numele de Bachman sau blândul uriaş idiot din Blaze, Barton George Dawes este un respins, un outsider, încercând să păstreze o aparenţă de normalitate într-o căsnicie care ar fi trebuit să îşi atingă sfârşitul de multă vreme. Dar nu a fost aşa de la început. Cândva Dawes a avut o viaţă normală, şi încearcă disperat să se agaţe de acea amintire. Ne aflăm într-un oraş nenumit al Americii anului 1972, unde Dawes încearcă să ţină în viaţă o căsnicie agonică. O sarcină pierdută, sarcina care l-a obligat pe Dawes să o ceară în căsătorie pe iubita de atunci. Un copil, Charlie, băiatul pe care Dawes l-a dorit mai mult ca orice pe lume, ucis de cancer. Cu mult înainte ca Dawes să trăiască măcar o parte din bucuriile şi spaimele condiţiei de tată. O soţie care încearcă să reziste şi un soţ care poartă în fiecare zi conversaţii imaginare cu fiul pierdut. O familie care de fapt nu mai există, o casă unde Charlie a copilărit, o slujbă modestă la o spălătorie din apropiere, unde Dawes a mers zi de zi preţ de peste 20 de ani. Pentru Dawes această micro-lume familiară este tot ce mai are, construită şi ţinută în funcţiune ca un decor de teatru, aparent frumos şi funcţional, dar în spatele căruia nu vei găsi pârghii, scripeţi şi sfori, ci amintirea lui Charlie.

Şi în acest echilibru atât de instabil, monoton până la a face zilele să fie identice una cu alta, Dawes primeşte vestea care spulberă totul. Progresul. Schimbarea. Municipalitatea a decis că este nevoie de nou. A decis extinderea autostrăzii din apropiere. Aşa că va demola nu doar cartierul în care locuieşte Dawes, casa în care unicul său fiu s-a jucat, a dormit, a plâns şi, în ultimele luni, a suferit, dar şi clădirea spălătoriei. Un proiect şi un vraf de hârtii cu semnături şi parafe birocratice distrug ceea ce Dawes construise cu atâta migală. Minciuna lui în care ajunsese, cu greu, să creadă. Scutul de protecţie. Toţi aleg să se mute, cu despăgubiri substanţiale, Dawes decide să rămână. Îşi lichidează asigurare de viaţă şi cu o parte din bani îşi cumpără arme, un pistol de calibru şi o carabină. Îi minte pe toţi şi mai ales pe soţie. Totul va fi bine. Caută o casă nouă, mult mai frumoasă. Într-o zonă mai bună. Primăria îi oferă o sumă suficientă, totul va fi perfect. Ca într-o reclamă din paginile lucioase de revistă înţesată de vedete, cu familia ideală într-o locuinţă nouă, mai mult ca perfectă, cu toate accesoriile. Şi eventual un televizor mare, cum îşi dorea soţia lui. Poate chiar color. Nu doar atât, dar se va ocupa şi de cumpărarea unei clădiri noi pentru spălătoria unde şi-a petrecut o mare parte din viaţă, cândva o afacere de familie, acum un dosar în fişetul unei corporaţii. Este un angajat vechi, în care poţi avea încredere. Totul va fi bine. Dawes minte. Ştie că minte. În conversaţiile imaginare cu fiul său, şi Charlie ştie. Şi treptat, ca piesele unui puzzle, îşi pregăteşte ultima rezistenţă. Scos în afara bulei protectoare de Autoritatea inexpugnabilă şi fără formă reală, Dawes alege să nu cedeze.

Şantier în lucru nu trebuie văzut ca o interpretare kafkiană a luptei individului împotriva statului. Dawes nu apără vreun principiu sau o ideologie, nici măcar nu îşi apără casa în sine sau locul de muncă, iar la salvarea căsniciei va renunţa destul de repede. Îşi cumpără armele, încearcă să saboteze şantierul cu pagube minore pentru amploarea proiectului, descoperă accidental o stranie altă femeie, pregăteşte un adevărat arsenal. Toate sunt tot atâtea trepte pe care le coboară în mintea sa, acolo unde este Charlie. Pe Charlie îl apără, salvându-se pe sine astfel. Rezistând în faţa unui proiect care îi schimbă cu totul viaţa, Dawes nu se imaginează vreo clipă drept un erou, nu vrea glorie şi nici nu se aşteaptă să căştige. Luni de zile, pierde tot mai mult din puţinul echilibru pe care îl avea, aşteptând ziua când Ei vor veni să îi ia totul. Şi atunci va fi pregătit. Dintre toţii eroii lui Bachman/King acest Dawes este, cred, şi cel mai tragic. Ştie că va pierde, ştie că nu are nici o şansă, ştie că Charlie nu mai există şi că trebuie să se rupă de lumea sa. Şi totuşi, nu doar că nu o face, dar încearcă să lupte. Momentele de luciditate alternează cu cele în care el pare posedat de o voinţă străină, din afara sa, care îi spune ce trebuie să facă. Esenţial este să nu accepte realitatea lor. Ci să o salveze pe a sa. Să îl păstreze pe Charlie.

Stephen King - The Girl Who Loved Tom Gordon

Publicat în Suspans.ro nr 26 cu titlul În pădurile din Maine

Într-o zi o fetiţă s-a pierdut în pădure, a rătăcit preţ de mai multe zile, bolnavă şi speriată, s-a întâlnit cu echivalentul king-ian al Lupului cel mare şi rău, o stranie creatură numită Zeul celor Pierduţi, singurul prieten imaginar al fetiţei fiind jucătorul ei de baseball preferat, Tom Gordon. Numărul 36 la Red Sox. Ceea ce ar trebui să însemne ceva pentru pasionaţii de baseball. Sună a basm semnat de fraţii Grimm în tălmăcire postmodernistă. Este rezumatul unui roman de King prea puţin cunoscut, încă netradus la noi (ca multe altele) şi care fără a fi o capodoperă s-a dovedit o experienţă interesantă. King are un talent aparte – porneşte de la o situaţie plauzibilă, genul de ştire anodină (dacă nu eşti direct implicat) pe care o treci cu vederea când apare în 30 de secunde de ştiri, şi construieşte un coşmar. Poate fi un câine turbat. Poate fi o infirmieră fanatizată de aventurile unei domniţe imaginare de secol XIX. Poate fi un puşti acneic şi asocial ce îşi cumpără o rablă în care vede o maşină superbă. Şi poate fi, cum se întâmplă aici, o fetiţă de nouă ani, Trisha McFarland, care se pierde în pădure.

Familia McFarland încearcă să depăşească o criză. Mama, revenindu-şi după divorţ şi încercând să ţină lucrurile sub control şi mai ales să îl înlocuiască pe tatăl absent. Fratele, Peter, un pic mai mare decât Trisha şi pe cât de enervant poate fi un frate pentru o soră. Şi Trisha, o puştoaică deosebită prin nimic de altele de vârsta ei, excepţie făcând pasiunea pentru baseball şi mai ales pentru Tom Gordon, un jucător care a devenit mai mult decât un erou şi un model sau un substitut pentru tată. Tom Gordon, care i-a semnat şi şapca pe care o poartă cu mândrie, este pentru copila de nouă ani acel prieten imaginar care o ajută să reziste. Când în timpul unei excursii prin pădure mama şi Peter încep o nouă ceartă, Trisha rămâne puţin în urmă. Doar puţin. Suficient ca cei doi să se îndepărteze, iar Trisha, cu acea încredere în sine aproape suicidală a copiilor, se decide să o ia pe o scurtătură. O să-i surprindă. Le va ieşi în faţă. Va fi ca un joc în pădurea din Maine, care în plină zi e verde şi prietenoasă şi de basm. Nu trece mult până când fetiţa să-şi dea seama că s-a pierdut. Că nu-şi mai aude nici mama, nici fratele. Trisha s-a pierdut în pădure. În locul unei excursii, pentru prima dată şi-a pierdut familia şi este cu totul singură. Are doar un rucsac şi un poncho, şapca semnată de Tom Gordon şi nimic mai mult. În rucsac – un ou fiert, o sticlă cu apă şi una cu suc, un sendviş cu ton, două prăjiturele, un Game Boy, un walkman surprinzător de rezistent. Un inventar destul de sărac pentru a da vreo şansă unei fetiţe de nici zece ani. Şi după prima greşeală, Trisha o va face pe a doua. În loc să caute din nou drumul, urmează un curs de apă din pădure. La capătul apei trebuie să fie oameni, doar aşa se întâmplă în filme, nu?

Preţ de mai multe zile Trisha va trebui să supravieţuiască. Fără să ştie, se îndepărtează tot mai mult de civilizaţie şi ajunge într-o lume pe care nu o înţelege. Singura distracţie este micul walkman, la care ascultă din când în când ştirile şi, atunci când prinde, meciuri de baseball. Nu va dura mult până când Tom Gordon, prietenul ei imaginar, să îşi facă apariţia tot mai des. Iniţial tăcut şi privind-o de la distanţă, ulterior încercând să o ajute. Pădurea nu are nimic de basm. Nu este doar o poveste. Nu are mai nimic din ilustraţiile viu colorate din cărţile pentru copii. Pentru prima dată Trisha se confruntă cu ceva cumplit de real, înfricoşător, poate ucigător. Pentru o fetiţă venită de la oraş pădurea este ostilă, pentru că este necunoscută. Rămasă fără mâncare şi apă foarte repede, este nevoită să se adapteze. Se îmbolnăveşte din cauza apei din pădure, ploaia îi provoacă în scurt timp o pneumonie, se hrăneşte cu ce poate găsi (inclusiv un mic păstrăv crud). Fără să realizeze şi incapabilă să se orienteze în labirintul de copaci şi mlaştini, nu face decât să se îndepărteze de la o zi la alta de orice şansă de a fi descoperită de echipele de salvare. Are viziuni, accese puternice de febră, îi este tot mai greu să-şi dea seama când delirează şi când vede în jurul ei semne ciudate sau morbide. Tom Gordon devine o prezenţă deja familiară, dar Trisha ştie că de fapt nu este acolo, şi că oricum nu o poate salva. Felul în care se agaţă cu disperare de meciurile transmise la radio-ul micului walkman, singura ei legătură cu vechea realitate, este înduioşător şi trist. Micul ei far din civilizaţie, ce se va stinge odată cu bateriile. Ajunge spre final mai mult să se târască metru cu metru, epuizată, dintr-un fel de încăpăţânare ilogică, instinctivă. Şi încă din prima noapte are impresia că cineva o urmăreşte în permanenţă. Ar putea fi un animal, poate un lup, poate un urs. Dar Trisha începe să simtă că nu este ceva ce ar putea găsi în cărţile de zoologie. Acolo, în preajma ei, este altceva. Ceva răbdător. Şi flămând. Trisha este vegheată de Zeul celor Pierduţi.

Trisha McFarland este unul dintre cele mai interesante personaje-copii din multiversul creat de Stephen King, şi cred că s-ar fi putut adapta perfect în alte două scrieri ce explorează, din diverse unghiuri, tema eroului copil – The Body şi Oraşul Bântuit. S-ar fi integrat uşor în Clubul Păguboşilor. Surprinzător de verosimilă, de credibilă – King nu a cedat nici de această dată tentaţiei de a transforma un copil într-un super-erou – vulnerabilă şi aruncată fără voia sa într-o aventură ce i-ar putea aduce moartea, după toate probabilităţile, este un alt erou-copil de care te ataşezi imediat. King reuşeşte şi de această dată să preia un subiect aparent fără miză majoră – pentru că în definitiv cât de interesantă poate fi odiseea unui copil pierdut în pădure – şi să construiască gradual un schelet epic tensionat şi îngrozitor. Un meci de baseball între Trisha şi Zeul celor Pierduţi, având drept teren pădurile din Maine, şi chiar capitolele cărţii poartă numele reprizelor unei partide. Celebrele (pentru pasionaţi) innings. La ultima, cea de a noua, vine şi finalul. Contrapunerea dintre psihologia unei fetiţe de nouă ani şi primitiva forţă a pădurii, personificată şi întruchipată în misterioasa creatură ce îi calcă pe urme, tot mai aproape, este surprinzător de terifiantă. E un duel între două individualităţi, una în formare prinsă în primul său rit de iniţiere, cu o miză enormă, şi cea a pădurii primordiale, sălbatice şi sinistre mai ales noaptea, ce poate ascunde lucruri şi fiinţe despre care nimeni nu vorbeşte. Pentru că nu ar fi crezut în afara pădurii. Este al doilea roman de King, după Cimitirul animalelor, în care este folosit mitul amerindian al Wendigo-ului, capabil de această dată de stranii metamorfoze. Poate nu la fel de puternic pe cât a fost în povestea doctorului Creed, dar…

The Girl Who Loved Tom Gordon a fost o surpriză. Un roman de care ştiam prea puţin, şi pe care l-am tot amânat, pentru că subiectul mi se părea destul de fad şi puţin probabil să dea naştere unei poveşti deosebite. Mă bucur că m-am înşelat. Stephen King a reuşit să exploateze una dintre spaimele ancestrale ale copilăriei, obsesia rătăcirii, groaza că te-ai pierdut de ceea ce este familiar, sigur, de înţeles, într-o odisee a unui copil într-un univers ostil şi straniu. Bun, surprinzător de bun.

Stephen King - Ochii dragonului

Apărut în Suspans.ro nr 26 cu titlul Stephen King pentru copii

Acesta este un titlu cu totul atipic pentru Stephen King. Unii comentatori l-au încadrat la fantasy, ceea ce îmi pare o binevoitoare exagerare. Ochii dragonului este pur şi simplu un basm. Stephen King light. Versiunea pentru copii. Scris pentru fiica sa, pe atunci nu prea amatoare de ficţiuni înţesate de clovni veniţi din spaţiu, maşini posedate sau turnuri întunecate (deşi se încadrează în universul Dark Tower) este genul de roman semnat de King pe care ai putea să-l recomanzi oricând unui copil pasionat de vrăjitori, castele, balauri. Înclin să cred că pentru King a fost un pariu cu sine, cartea pe care a scris-o mai curând ca un tată ce vrea să ofere fiicei sale o călătorie în imaginari decât ca un autor interesat de succesul viitoarei apariţii. Se simte plăcerea de a povesti şi oarecum de a-ţi schimba idiomul stilistic adaptându-l unei alte vârste şi unei alte înţelegeri. Şi, cu toate că este o carte mai curând pentru copii, se citeşte cu plăcere. Te prinde. Inspirată îmi pare şi includerea sa în lumea Turnului Întunecat, dar deja pentru King este ceva obişnuit să creeze astfel de legături (personaje care sunt menţionate şi în alte cărţi, locuri şi întâmplări comune, fiinţe şi demoni ce apar şi dispar de la un titlu la altul). Este una din rarele ocazii când nu avem în faţă o naraţiune „horror”, ci o aventură de basm, o ficţiune cu eroi buni şi răi ce ar putea, simplificată, să fie inclusă într-o carte de poveşti.

Intriga nu este deosebit de originală, genul de schelet epic pe care l-ai mai întâlnit cu minime variaţii în nenumărate romane fantasy. Regatul Delain este condus de bunul rege Roland, cel care a ucis ultimul dragon din ţinuturi, al cărui cap este păstrat cu cinste în camera cu trofee a monarhului. Are doi băieţi, Peter – moştenitorul de drept, hollywood-ian de bun şi de înţelept, incapabil să facă rău şi probabil regele pe care toţi îl aşteaptă – şi Thomas – slab, rău, mereu simţindu-se în inferioritate, gelos pe strălucirea fratelui şi ştiind foarte bine că nu va ajunge vreodată rege. Cel puţin atât timp cât Peter trăieşte. Sfătuitorul regelui este maleficul vrăjitor Flagg, cel care nu a ezitat să o ucidă pe regina care îi stătea în cale, şi care nu va ezita mai târziu să îşi otrăvească regele, să aranjeze totul astfel încât blândul Peter să fie acuzat şi să îl aducă pe tron pe nevolnicul Thomas. Delain este condus de un rege fricos, cu un secret cumplit, şi care se teme atât de mult de Flagg încât nu cutează nici măcar să gândească în prezenţa acestuia. Un rege-marionetă, perfect pentru planurile lui Flagg. Care pare să nu mai poată fi oprit, şi care va reuşi să distrugă regatul Delain, aşa cum a încercat şi în trecut, pe vremea altor regi. Dacă cineva nu va reuşi să descopere toate firele conspiraţiei şi să îl alunge pe magicianul întunecat. Nimic deosebit ca subiect, dacă nu ar fi stilul king-ian, chiar adaptat pentru copii, care face cartea să reziste surprinzător de bine la lectură. Personajele nu sunt foarte conturate şi dezvoltate, excepţia fiind Flagg, sunt mai curând receptacule pentru idealuri morale pozitive sau negative – prinţul frumos şi bun, fratele invidios şi slab, regina iubitoare şi adorată în regat, vrăjitorul cel rău – fără acea dezvoltare ce făcea deliciul în alte scrieri kingiene. Dar cum este o carte destinată copiilor, întregul funcţionează. Chiar bine.

Dar principalul motiv pentru care Ochii dragonului chiar mi-a plăcut a fost, fireşte, Flagg. Randall Flagg, cum este cunoscut în alte lumi. Cine este familiarizat cu Apocalipsa sau cu universul Dark Tower a întâlnit deja personajul, eroul negativ de care King este, după propriile declaraţii, foarte mândru. Un personaj tenebros, enigmatic, poate nemuritor (în Delain, regatul din roman, Flagg trăieşte de peste patru secole) dorind să distrugă echilibrul şi ordinea din pură plăcere. Poate să treacă dintr-o lume în alta, cunoaşte toate otrăvurile şi o mare parte din vrăjile posibile, îi place să manipuleze totul pentru plăcerea sa bolnavă. Este familiarizat cu scrierile secrete, şi Necronomicon-ul lui Lovecraft este menţionat la un moment dat. Interesant tribut/referinţă. Nimeni nu ştie de fapt ce este sau cine este Flagg, nimeni nu înţelege care îi sunt adevăratele motive, şi în Delain este temut şi dispreţuit, fără ca cineva să îndrăznească a-i sta împotrivă. Interesant de notat şi atmosfera ce aminteşte nu doar scene şi locuri similare din Dark Tower, dar şi aerul de burg medieval din Talismanul, un alt opus interesant dacă ţi-a plăcut acesta.

Ochii dragonului este un roman de Stephen King ce trebuie citit, măcar ca o completare la saga Turnului Întunecat sau o nouă aventură avându-l ca erou negativ pe Flagg. Sau pur şi simplu pentru că este altceva decât te-ai aştepta auzind cine este autorul. Nu este un titlu esenţial, dar poate fi un foarte bun prim pas în lumea lui Stephen King. N-aş fi crezut că Stephen King ar putea scrie şi publica o astfel de carte. Mi-a plăcut. M-a făcut să mă simt din nou un puşti care descoperea extaziat o poveste cu dragoni, vrăjitori, castele şi intrigi de culise. Nostalgia.

Dan Ciachir - Şi noaptea asta va trece

Copil al anilor 80, n-am înţeles mult timp de ce pentru părinţii mei anii 60-70 erau Paradisul, Vârsta de Aur, un soi de Eden socialist peste decenii, mai ales în comparaţie cu prezentul. Acea atât de scurtă perioadă de dezgheţ, între stalinism şi Tezele din iulie, era în mitologia familiei (şi prin extensie a generaţiei părinţilor) un timp mitic, evocat cu acel sfâşietor şi dulce entuziasm nostalgic, o perioadă despre care am ştiut multă vreme mult prea puţin. O vreme ciudată în istoria recentă, de stranii libertăţi capitaliste într-o societate ce mergea (oficial) în cadenţă triumfală spre comunism, o deschidere tradusă în mărfuri şi artă, în restaurante elegante ce continuau tradiţia dintre cele două mari războaie şi cârciumioare seducătoare de cartier, în ţigări străine şi maşini idem, în şopârle şi discursuri, în vinuri bune şi ţinute eleganţe, în confesiuni şi o bucurie de a trăi clipa. 

      Mult timp, printr-un automatism oarecum firesc, am crezut că şi acea perioadă a fost la fel de cenuşie ca deceniul de naţional-comunism în care vieţuiam. Îmi lipsea istoria timpului acela. Sursele erau puţine. Şi nu căutam istoria oficială, aş fi vrut ceva în genul celebrei Istorii a vieţii private. Nu cronologie căutam, ci amintiri. 

      Abia atunci când, printr-una din acele rare şi fericite coincidenţe livreşti, am citit Derusificarea şi dezgheţul, vraja acelei epoci a început să se desfăşoare. Am scris cu entuziasm despre această carte, încântat de farmecul nostalgic al lumii evocate, aşa cum aveam să scriu şi despre Când moare o epocă, un al doilea volum (mult mai substanţial) de evocări şi amintiri. Numele de Dan Ciachir nu-mi era necunoscut. Citindu-l în Ziua, cu interes şi adesea cu încântare, îl ştiam mai mult ca un ”cronicar ortodox”. Şi iată că în cele două titluri descopeream cu surprindere şi multă plăcere un martor al unei perioade istorice deosebite de ceea ce îmi imaginasem. Volume similare dedicate eternului interbelic sau sfârşitului de secol XIX îmi păruseră adesea neglijente, proiectând trecutul printr-o deformantă şi idealizantă lentilă, adesea didactice, uneori pur şi simplu anoste. De o muzicalitate şi o eleganţă surprinzătoare, stilul reconstruia o lume vastă ca un joc de lumini şi umbre, cu personalităţile, locurile, întâmplările, obiceiurile, preferinţele şi adversităţile, rivalităţile şi iubirile sale. 

Şi noaptea asta va trece, cel mai recent volum semnat Dan Ciachir, poate fi considerat încheierea acestei trilogii. Prefer să nu o citesc în cheia unui final al seriei, ci ca o continuare. O continuare frumoasă, pe măsura primelor două părţi. Trei texte interesante. 

De la Volga la Ferrari

Primul text este dedicat...automobilelor. Mai exact unei perioade în care Bucureştiul s-a trezit practic invadat de maşini străini, în principal mărci italiene, de parcă un uriaş salon auto şi-ar fi deschis porţile asupra capitalei. Superbă invazie pentru pasionaţi. Şi asta într-o vreme în care însăşi noţiunea de automobil de epocă, după cum precizează autorul, nu exista. Deşi toate maşinile îmi par la fel, şi sunt incapabil de diferenţieri, episodul te prinde. 

Bucureştiul anilor 60 descoperea frumuseţea maşinilor occidentale, de toate felurile. Trecut-a vremea Volgilor masive şi sumbre, se stingea prezenţa maşinilor interbelice, elegante şi greoaie, şi străzile (dar mai ales trecătorii) descopereau liniile pure şi moderne ale câte unui Alfa Romeo 2600, ce atingea pe atunci uluitoarea viteză de 240 km pe oră, sau surata Alfa Romeo 1300 Lancia Zagato, Jaguar, câte un Chevrolet decapotabil sau un Cadilac aidoma, un Mercury, un Ford, un Opel sau un Fiat, uneori un Ferrari sau un Studebaker, Maşini italieneşti, americane, germane, franceze treceau prin intersecţiile legiuite de miliţianul din cabina-i cilindrică, dispărută azi, căreia maliţioşii îi dăduseră numele popular de ”borcan”. 

Şi nu doar în Bucureştiul ce trecea în aceşti ani 60 printr-o surprinzătoare perioadă liberală, dar şi în alte oraşe puteai admira modele de ultima generaţie, la început stinghere, ulterior deja o prezenţă familiară. Elegante, dorite, cu accesorii altădată de neimaginat precum pick-up-urile cu baterii ce puteau fi văzute la unele modele din Italia, aşa numitele mangiadischi, ce rulau plăci de 45 de turaţii, păstrate în clasoare cu folii de plastic. Şi uneori, culmea tehnicii, un casetofon Philips. 

Interesant că această inflaţie de maşini, majoritatea cu numere de Italia, s-a suprapus unui fenomen cel puţin la fel de interesant de ”italienizare” a preferinţelor şi gusturilor bucureştenilor (şi nu numai). Se asculta muzică italiană: de la Gianni Morandi la Adriano Celentano, de la Surorile Kessler la Michele, Johnny Dorelli, Rita Pavone, Lucio Battisti şi alţii, cu siguranţă majoritatea numelor nemaispunând nimic generaţiei de astăzi. Şi vreo 10.000 de românce au ales în acel deceniu liberal mariajul cu fermecătorii italieni, profitând de toleranţa Consiliului de Stat, ce dădea cu relativă uşurinţă aprobările. M-a amuzat să aflu de aici că intriga unui celebru roman de Vlad Muşatescu, ”maşina din vamă pentru care ai nevoie de bani”, devenise o practică deja fumată printre escrocii de epocă.


De la Crişan la Bucureşti şi retur

Al doilea text, care dă şi titlul cărţii este povestea unui exil. Dar un exil ce, spre suprinderea mea, nu are nimic din tragismul evocat în imaginarul colectiv de nenumăraţi alţi absolvenţi, nevoiţi după reglementările vremii să accepte vreun post într-un sat pierdut pe o hartă uşor zdrenţuită la margini, departe de prieteni şi familie, navetişti osteniţi şi torturaţi de ideea că mai au de petrecut ani acolo, apostoli aruncaţi împotriva vrerii lor într-o lume ostilă. Ceea ce putea fi o dramă personală specifică epocii s-a dovedit o experienţă, îndrăznesc să spun, magică, aproape iniţiatică. O evocare a celor câteva luni în care autorul îşi termina în vara lui 1975 facultatea şi accepta un post de profesor la vreo 50 de kilometri de Tulcea, în satul Crişan. Dezamăgit şi aproape convins că nu va deveni niciodată scriitor, gândindu-se că va trebui să se resemneze cu o carieră mult mai modestă de traducător, eventual într-o instituţie socialistă şi cenuşie, memorialistul pleacă spre Crişan fără teama şi disperarea colegilor. Este, în definitiv, unul din acele locuri ce ar putea fi un refugiu şi un loc unde te regăseşti. Departe de Bucureşti, departe de lumea dezlănţuit de frumoasă pe care o cunoşti deja.

Mă aşteptam la primele pagini să descopăr un spaţiu rural şi abrutizată, primindu-l cu neîncredere şi chiar cu duşmănie pe profesorul intrus, genul de comunitate sălbatică şi închisă în sine, cu regulile sale ancestrale şi imposibil de înţeles de un străin. Dimpotrivă. Spaţiul stăpânit de Dunăre, cu revistele citite în curtea casei străjuite de omniprezenta Dunăre, cu nopţile sale incredibil de lungi şi frumoase, tradiţiile sale, mâncărurile sale, oamenii săi este dominat de o vrajă, un echilibru vechi şi doar aparent monoton, un fel de a fi şi de a exista atât de departe de ”noua lume” ce se anunţa, atât de normal şi de modă veche. Locul este frumos. Pur şi simplu frumos. Chiar poetic. Oamenii sunt mai mult decât primitori, au acea politeţe instinctuală, acea înţelepciune tradiţională, mai preţioase decât orice norme.

Interesant că acest al doilea text din volum este un joc al firului evocării ce sare de la zilele petrecute la Crişan şi împrejurimi la escapadele în Bucureştiul ce pare de fiecare dată bucuros de revedere, la amintiri din vizitele făcute în copilărie în zona Brăilei şi Tulcei, sau la o excursie montană ce s-a dovedit o adevărată piatră de încercare pentru autor. Acest joc surprinzător de mobil şi cursiv, construcţie epică aparent dificil de stăpânit, te atrage şi te face să simţi înainte de a vedea spaţiul. Ce stranie este discrepanţa dintre restaurantele elegante ale Bucureştiului acelei epoci sau cartierele vechi şi liniştea tomnatecă de lângă Dunăre. Satul Crişan, modest şi pierdut undeva pe hartă, o hartă pe care musai ţi-o imaginezi la începutul drumului decolorată şi uşor zdrenţuită, se dovedeşte mult mai mult. Poate că este adevărat că trăim cele mai importante experienţe înainte de a împlini 25 de ani.  

Nu ştiu dacă s-a păstrat ceva din această lume, aşa cum nu cred că mai există ceva din Brăila anilor 60, amestec de eleganţă provincială şi orăşel tradiţional, cu refugiaţii săi basarabeni, casele, străzile şi oţetarii, sau dacă la Sulina marea muşcă la fel din ţărmul pustiu. Sau dacă nopţile sunt la fel de lungi, de nesfârşite. Nu ştiu dacă mergând acolo aş putea regăsi măcar o parte din trecut. Nu ştiu, dar evocarea lor mă îndeamnă să aflu la un moment dat. Mi-ar plăcea să găsesc şi eu la un moment dat propriul sat Crişan.

Nobleţea de a fi singur şi dreptul la tristeţe

L-am descoperit târziu pe Bartolomeu Anania scriitorul, tot datorită domnului Dan Ciachir, care mi-a împrumutat superba Rotondă a plopilor aprinşi (mi-a plăcut enorm), apoi amplul volum de Memorii. Stilul m-a prins de la primele pagini. M-au încântat în primul volum paginile duioase, sincere şi pline de dragoste dedicate unui uriaş poet român, Arghezi, pe care coincidenţa făcea să îl citesc abia atunci cu adevărat. Aşteaptă la rând dramaturgia, poemele (din care am citit până acum doar câteva, mai mult din întâmplare) şi beletristica. Fascinant personaj, controversat şi tragic, un mare scriitor şi, după câte am început a-mi da seama, fie doar pentru diortosirea Bibliei, un om care a făcut enorm pentru Biserică.

După propria-i mărturie, Dan Ciachir nu a fost doar un discipol al Părintelui Bartolomeu Anania, ci şi un prieten, chiar un prieten apropiat, iar portretul pe care i-l dedică înaltului ierarh este pasionant, sincer şi, în mare măsură, surprinzător. Un scriitor şi monah ce nu doar cunoştea adevărata istorie a Bisericii Ortodoxe, cu tainele şi jertfele sale, pe care o prezenta mai tânărului prieten de-a lungul discuţiilor din garsoniera părintelui Anania, situată lângă Cişmigiu, marginalizat oarecum în anii 80, recunoscându-şi doi maeştri - Arghezi şi Patriarhul Justinian - un spirit de o inteligenţă vie, uneori jucăuşă, când şi când ironică, generos în gesturi şi conversaţie, fumător pasionat, elegant în stil şi purtare, cunoscător al rigorilor politeţii cotidiene autentice şi trăitor al celor sacre. Şi mai ales, după cum subliniază Dan Ciachir, Bartolomeu Anania avea o calitate rară într-o ţară plină de mitomani şi palavragii. Ceea ce spunea se confirma mai devreme sau mai târziu. Un om viu, complicat şi fascinant. Un om pe care mi-aş dori să-l fi întâlnit măcar o dată.

Am citit şi recitit Şi noaptea asta va trece aşa cum am făcut şi cu cele două titluri precedente. Sunt cărţi la care tot revii. Aceasta este una dintre ele.

John Saul - Creatura

Publicat în Suspans nr 25 cu titlul Într-o lume ideală...

De fiecare dată când se întâmplă să citesc un John Saul, ştiu că va fi cel mai probabil echivalentul unui film horror, eventual tinzând spre categoria B, o poveste care, fără a fi memorabilă, se va dovedi plăcută. Poate că John Saul – descoperit cu mulţi, mulţi ani în urmă, în paralel cu Serge Brussolo – nu este cel mai important autor de gen, nici măcar un scriitor de calibru, poate că a repetat de prea multe ori o reţetă epică de succes cu prea puţine variaţiuni, dar esenţial este că de fiecare dată un roman de John Saul „merge”. Un autor surprinzător de prolific, şi încă sunt departe de a putea spune că l-am citit integral. Dar dintre cărţile sale încercate până acum cel mai mult mi-a plăcut – cu un amestec de nostalgie şi interes pentru o poveste reuşită – Creatura. De câte ori văd coperta amuzant-grotescă a ediţiei vechi, publicată de RAO pe la jumătatea anilor 90, parcă m-aş întoarce în timp. Unii au văzut în această poveste tipic americană, cu destule clişee din filmele pentru adolescenţi în combinaţie cu SF-urile clasice ale anilor 50, un soi de replică dată celebrului Frankenstein. Alţii un John Saul apărut cu mult înainte ca autorul să se bucure de celebritatea de acum, un roman de început, uitând că Saul s-a bucurat de succes (comercial, cel puţin) surprinzător de repede. Genul de roman de tranziţie în căutarea stilului şi temei proprii. Recitindu-l recent şi comparându-l cu unele dintre celelalte cărţi ale autorului, îmi dau seama că această Creatură nu este cel mai bun titlu al autorului, dar este o poveste suficient de solidă – cu inerente stângăcii – şi o excelentă introducere în lumea lui John Saul. Un fel de prim pas recomandat.

Silverdale, Colorado este genul de orăşel idilic tipic, o utopie imobiliară dedicată celor mai importanţi angajaţi ai TarrenTech. Este unul din acele eterne locuri comune din imaginarul contemporan american, refugiul din calea agitaţiei cotidiene, viaţa perfectă desprinsă din reclame. Cum este să trăieşti într-o pânză de Norman Rockwell, dar adaptată noilor mode şi tentaţii? Numai cei mai buni, cu rezultate excepţionale, pot să ajungă până aici. Cum ar fi familia Tanner. Deşi în aparenţă o familie desăvârşită, dincolo de imaginea clasică se simte furia tatălui, Blake Tanner. Fost sportiv de elită (vechile stereotipii ale filmelor americane despre liceu, deja contagioase) este cumplit de nemulţumit de fiul său, Mark Tanner. Mic şi slab, părând aproape un pitic pe lângă uriaşii de aceeaşi vârstă cu el care par să umple micul Silverdale, Mark este interesant mai curând de fotografie şi animale de companie decât de fotbalul american, eterna obsesie a celor din liceul său. Fotbalul, maşinile şi fetele. Pentru Mark, cele trei sunt practic inaccesibile. Pentru Blake, acest fiu nevolnic este o dezamăgire şi o amară, perpetuă înfrângere, una dintre puţinele de care a avut parte. Tensiunea dintre cei doi, interesant prezentată şi structurată în firul epic, este palpabilă şi poate singura fisură în ceea ce ar trebui să fie o existenţă ideală într-un orăşel perfect.

Aici totul funcţionează ireproşabil, nu există probleme, nu există conflicte, toţi par să fi descoperit un elixir magic, o poţiune ce reduce agresivitatea şi aduce pacea în familie. Nici măcar nu găseşti „junk food”, de droguri nici nu poate fi vorba. Este soiul de utopie cinzecistă imaginată în spaţiul est-european, dar transplantată într-un mediu teribil de capitalist şi competitiv. Dacă TarrenTech ar corespunde primelor impresii şi broşurilor de prezentare, atunci ar fi un Eden născut din business. Mark, adaptându-se greu, este complexat mai ales de colegii săi. Toţi sunt uriaşi, musculoşi, înfricoşător de puternici şi mai ales sportivi excepţionali. Ceea ce Blake îşi dorea de la fiul său poate să vadă în zeci de exemplare identice în fiecare zi, de la cei care alcătuiesc echipa Nevăstuicile din Silverdale (imbatabilă) la cei care trec pe lângă el pe stradă. Ciudat pentru Mark este nu doar toleranţa amuzată pe care o manifestă faţă de el aceşti uriaşi de aceeaşi vârstă, cât mai ales agresivitatea de care dau dovadă în timpul meciurilor, apoi în fiecare zi. De parcă o furie stranie ar fi ascunsă în ei, de parcă – îşi dă seama Mark – există ceva care îi face să treacă de toate obstacolele educaţiei şi tabu-urile civilizaţiei, regresând la o libertate animalică. Mai ales unul dintre ei. Mai ales idolul puştilor din Silverdale, Jeff LaConner. Primul care se transformă treptat sub ochii lui Mark. Tot mai furios. Tot mai puternic. Tot mai nestăpânit.

Într-un conflict clasic tată-fiu, Mark acceptă un tratament experimental, ce ar trebui să îl transforme şi pe el într-un june american puternic şi înalt, eventual într-un jucător de fotbal american predestinat unei burse integrale. Visul tatălui se realizează prin fiu la o misterioasă clinică discretă, unde (după cum se va afla ulterior) sunt „trataţi” majoritatea tinerilor din Silverdale. Concentrate proteice, hormoni, exerciţii speciale, teste şi diagnostice, specialişti şi experţi, totul în secret. Un secret cunoscut de toată lumea, dar nimeni nu ar vrea să piardă locul din Silverdale. Numai că pe măsură ce Mark începe să crească şi să se transforme într-un sportiv adolescent stereotip, devine în egală măsură tot mai agresiv, se controlează tot mai greu, de niciunde pare să apară o ceaţă roşie, fierbinte, care îi acoperă mintea. Tratamentele miraculoase din Silverdale au o rată de eşec mult peste media acceptabilă. Cei mai mulţi, după o perioadă bună, regresează mental şi se dezvoltă fizic într-o manieră monstruoasă. Mark va fi unul dintre ei. În scurt timp, visul tatălui său îl va transforma şi pe el în altceva, în afara cercului sigur reprezentat de orăşelul montan. Din păcate, tocmai finalul a fost previzibil până la un punct şi momentul în care întregul eşafodaj epic s-a prăbuşit pentru mine, prea grăbit şi prea puţin interesant. Dar până acolo povestea lui Mark Tanner m-a prins şi la 15 ani, şi recent, la o accidentală şi plăcută recitire.

Creatura este, dincolo de clişee – adolescenţi pasionaţi exclusiv de sport, orăşelul idilic, familia dominată de conflictul tată-fiu, laboratorul misterios – o poveste surprinzător de reuşită. Mark poate nu este un personaj cu profunzimi psihologice sau altceva decât un adolescent confuz, dominat de umbra ameninţătoare a tatălui şi statutul socio-şcolar de „geek”, dar transformarea sa este inspirat prezentată şi inteligent împărţită epic. Silverdale este genul de orăşel pe care ajungi foarte repede să îl deteşti pentru că ştii foarte bine că nu există perfecţiune, şi că pliantele imobiliare mint întotdeauna. Plus că nimeni nu şi-ar dori să trăiască într-o reclamă. Interesantă şi ideea de a introduce acest element frakenstein-ian al ştiinţei secrete, care îi transformă pe adolescenţi în imaginea arhetipală şi de serie a succesului – frumoşi, înalţi, puternici – până la previzibila şi violenta regresie. Până la metamorfoză. Un John Saul foarte drag mie.

William Peter Blatty - Exorcistul

Publicat in Suspans, nr 25, cu titlul Groundbreaking Horror

De la carte la film

Sunt cărţi care au intrat nemeritat într-un con de umbră din cauza ecranizărilor mult prea reuşite. Când vine vorba de Stephen King, spre exemplu, Green Mile, Stand By Me sau Shawshank Redemption sunt celebre datorită versiunilor cinematografice, şi chiar ar fi interesant de ştiut câţi au avut curiozitatea de a citi şi povestirile originale, eventual fără să fi fost pasionaţi de King. Picnic la marginea drumului e un exemplu deja clasic. Portocala mecanică, un altul. Dracula şi Frankenstein, două titluri deja mitice fără de care goticul şi, prin extensie, subcultura horror ar fi cumplit de sărace şi chiar diforme, sunt cunoscute mai curând datorită filmelor din anii 30, cu Bela Lugosi şi Boris Karloff. Filme care şi-au permis anumite libertăţi creative. Şi lista poate continua. Exorcistul, capodopera din 1971 semnată William Peter Blatty, ce a readus în imaginarul public atât fascinaţia posedării de către Diavol şi misterioasele rituri de alungare a acestuia, cât mai ales silueta sumbră a demonului Pazuzu, se încadrează perfect în această categorie. Un roman şocant şi surprinzător de bine vândut pentru subiectul abordat, Exorcistul avea să devină cu adevărat un bestseller şi un candidat sigur pentru lista celor mai controversate cărţi odată cu remarcabila ecranizare din 1973, regizată de William Friedkin şi considerată astăzi, după aproape patru decenii, un titlu de referinţă în istoria genului horror şi în istoria cinematografiei secolului trecut.

Friedkin a ştiut perfect, pornind de la scenariul semnat tot de Blatty, într-una din acele rare colaborări reuşite, în ciuda tensiunilor, să creeze un film mai bun decât cartea. Ceea ce este de cele mai multe ori o sarcină imposibilă. A contat autenticul caracter cinematografic al cărţii, dar şi intuiţia lui Friedkin de a construi o poveste terifiantă, oribilă, demonică. Şi, din păcate, respectând regula prea adesea uitată ce spune că forţa cinematografului este, la nivelul mentalului colectiv, mult mai mare decât cea a cărţii, a făcut ca versiunea originală a poveştii lui Pazuzu şi a posedării micuţei Regan MacNeil să treacă pe locul doi. Un film prea bun. Păcat, pentru că şi romanul lui Blatty este remarcabil şi, chiar dacă va împlini nu peste mult timp jumătate de secol, rezistă surprinzător.

Descoperindu-l pe Pazuzu

Când bătrânul preot Lankester Merrin găseşte o stranie amuletă înfăţişându-l pe temutul demon sumerian Pazuzu, undeva pe un şantier arheologic din nordul Irakului, înţelege că este doar unul dintre semnele tot mai numeroase. Pazuzu, un mister chiar şi pentru Biserica Catolică, destinat mai curând cercetătorilor care văd în el un simplu mit. Merrin s-a mai confruntat cu Pazuzu. Ştie că viziunile tot mai dese şi mai terifiante sunt semnul că demonul a găsit din nou o cale de a se întoarce. Nu peste mult timp va afla că micuţa Regan, fiica unei actriţe de relativ succes din Georgetown, suferă din cauza unor crize misterioase. Regan este genul de fetiţă adorabilă, cu o relaţie destul de bună cu mama, cu un prieten imaginar, angelică şi la câţiva paşi de adolescenţa ce o va schimba, cu siguranţă, într-o micuţă şi frumoasă domnişoară. Crizele sunt tot mai dese, cu stări de leşin, dureri inexplicabile, stranii fenomene tip poltergeist. Se fac teste pentru cancer, se crede că este o formă rară de schizofrenie sau o altă tulburare psihică misterioasă. Treptat, Regan este cucerită şi dominată de altceva, de altcineva, o personalitate misterioasă pe care nimeni nu o poate justifica ştiinţific. Ideea unei posesiuni demonice este absurdă şi primitivă pentru o mamă teribil de modernă şi având ca singură certitudine ştiinţa şi materia. Apelează la părintele Damien Karras, aflat în plină criză a credinţei, iniţial ca la un psihiatru. Ulterior, Karras înţelege că nu este vorba de schizofrenie, ci de un caz autentic de posesiune demonică. Alături de mult mai experimentatul părinte Merrin, Karras încearcă să lupte cu un demon, primul cu care se confruntă, o inteligenţă rece şi batjocoritoare, ce a transformat-o deja pe Regan într-un monstru.

Romanul lui Blatty a fost atunci un şoc, pentru că simpla idee a posedării unei fiinţe umane de către Diavol părea de mult timp o simplă legendă în mediile catolice sau, cel mai adesea, o poveste senzaţionalistă bună pentru paginile tabloidelor, tronând între o nudă şi ieftină frumuseţe a zilei şi vreo dezvăluire mondenă. Pentru prima dată ideea posedării demonice – şi mai ales a unui copil – venită după isteria declanşată de filmul lui Polanski, Rosemarys Baby, devenea un subiect şocant, dificil de ignorat, dar vandabil. Mai mult, autorul a introdus numeroase scene – mult mai şocante în carte decât în film, doar aparent paradoxal – care au stupefiat şi îngrozit. De la scena masturbării cu un crucifix la dialogurile dintre Regan/demon şi cei doi preoţi, amestec de umor negru, obscenitate şi blasfemie care a revoltat destui cititori, de la transformarea graduală a lui Regan într-o posedată, prezentarea detaliată a exorcizării, Blatty nu a evitat absolut nimic, nu a fost pudic sau reticent, nici ca imagine, nici ca fir epic, şi mai ales nu ca limbaj. Şi, din fericire, tălmăcirea românească respectă foarte bine originalul, cu un anumit curaj care m-a surprins plăcut acum mulţi ani, la prima citire. Mai mult, din punct de vedere al complexităţii narative cartea aduce mult mai multe detalii şi scene decât pelicula omonimă, explicând şi desluşind mai bine elemente şi momente aparent ceţoase şi chiar ininteligibile. Aducând în prim-plan ideea unui copil posedat, Blatty lupta împotriva unor tabuuri foarte puternice, iar componentele sexuale, omniprezente în fazele de început ale posedării, au avut efectul pe care l-a avut Lolita lui Nabokov, dar în dulcele gen horror. Felul în care Pazuzu (dacă acceptăm că acesta era demonul) se joacă, într-o fină şi sadică tortură psihologică, reuşind să găsească punctele slabe ale celor din jur şi să lovească repetat, cu o plăcere ascendentă, construieşte în mintea cititorului o tensiune palpabilă, sufocantă. Este unul dintre cele mai interesante personaje prezente vreodată într-un roman de gen, acest amestec de angelic şi demonic, lipsa de limite, dorinţa de a distruge şi pasiunea de a ataca nu atât persoana fizică a celor doi preoţi, cât mai ales credinţa lor.

Exorcistul nu este genul de horror pe care l-ai recomanda cuiva în căutarea unei poveşti uşurele, eventual un thriller light. O carte despre care nu s-a vorbit suficient, în ciuda impactului pe care l-a avut şi a faptului că rezistă miraculos în timp. Şochează, după un început destul de lent şi o arhitectură epică ce te-ar duce cu gândul la un banal roman cu o casă bântuită ori o repetitivă fetiţă cu puteri paranormale. Şochează ducând totul la extrem, şi atunci era chiar limita finală pentru o carte ce era totuşi difuzată în librării şi nu devenită obiect de contrabandă. Recomandată, excelentă fiind.

11.22.63 în versiune românească

Deşi nu sunt un fan al e-book-urilor (sunt comode, sunt uşor de cărat, dar nu au farmecul unei cărţi de modă veche) nu am mai aşteptat şi am citit 11.22.63 în această formă. O carte foarte bună, surprinzător de bună chiar, mai ales că sunt destui care tot anunţă o inexorabilă decădere a lui Stephen King. Decădere ce tot întârzie, din fericire. Am şi scris entuziasmat despre ea, şi cred că am aşteptat-o de când fusese anunţată aproape cum pândesc apariţia lui Doctor Sleep. Când va fi... Aşa că eram curios cum va arăta ediţia românească, chiar dacă a durat ceva până la apariţie. 

Arată bine, chiar foarte bine. Hardcover masiv, similar ca format seriei negre în care au apărut primele patru volume ale Turnului Întunecat (abia aştept Lupii din Calla, să văd cum o tălmăceşte Mircea Pricăjan), cu titlul un pic schimbat în JFK 11.22.63. Coperta cu portretul lui Kennedy, pe galben şi roşu. Câteva greşeli de tipar, nimic grav însă, genul de carte frumoasă şi ca obiect, nu doar ca aventură livrescă.

Traducerea (exemplară) este semnată de Ruxandra Toma, care a stilizat şi Stephen King-ul meu preferat, Oraşul BântuIT (despre care îmi tot promit să scriu) tradus de Mihnea Columbeanu. Felicitări pentru ediţie, mai ales că e un titlul king-ian ce merită. Sper să apară la Nemira şi alte titluri, ar fi timpul pentru Cujo, Rose Madder, pentru un set complet al romanelor semnate Bachman şi, mai ales, pentru traducerea volumelor de povestiri - Night Shift, Skeleton Crew, Hearts in Atlantis, Nightmares and Dreamscapes, etc. Un prim pas a fost deja făcut cu La asfinţit, dar celelalte sunt chiar mai bune. 

O singură problemă. Una mică de tot, dar importantă pentru maniaci. În episodul revenirii în Derry în loc de ”maidan”, spaţiul magic şi terifiant din Oraşul BântuIT, în traducere se foloseşte originalul englez, Barrens. Maidan suna mult mai bine, mai ales când ai recitit de câteva ori IT. Singurul lucru ce m-a deranjat un pic. Nu ştiu dacă sunt cusurgiu sau fanatic. Posibil ambele.