Copil al anilor 80, n-am înţeles mult timp de ce pentru părinţii mei anii 60-70 erau Paradisul, Vârsta de Aur, un soi de Eden socialist peste decenii, mai ales în comparaţie cu prezentul. Acea atât de scurtă perioadă de dezgheţ, între stalinism şi Tezele din iulie, era în mitologia familiei (şi prin extensie a generaţiei părinţilor) un timp mitic, evocat cu acel sfâşietor şi dulce entuziasm nostalgic, o perioadă despre care am ştiut multă vreme mult prea puţin. O vreme ciudată în istoria recentă, de stranii libertăţi capitaliste într-o societate ce mergea (oficial) în cadenţă triumfală spre comunism, o deschidere tradusă în mărfuri şi artă, în restaurante elegante ce continuau tradiţia dintre cele două mari războaie şi cârciumioare seducătoare de cartier, în ţigări străine şi maşini idem, în şopârle şi discursuri, în vinuri bune şi ţinute eleganţe, în confesiuni şi o bucurie de a trăi clipa. Mult timp, printr-un automatism oarecum firesc, am crezut că şi acea perioadă a fost la fel de cenuşie ca deceniul de naţional-comunism în care vieţuiam. Îmi lipsea istoria timpului acela. Sursele erau puţine. Şi nu căutam istoria oficială, aş fi vrut ceva în genul celebrei Istorii a vieţii private. Nu cronologie căutam, ci amintiri.
Abia atunci când, printr-una din acele rare şi fericite coincidenţe livreşti, am citit Derusificarea şi dezgheţul, vraja acelei epoci a început să se desfăşoare. Am scris cu entuziasm despre această carte, încântat de farmecul nostalgic al lumii evocate, aşa cum aveam să scriu şi despre Când moare o epocă, un al doilea volum (mult mai substanţial) de evocări şi amintiri. Numele de Dan Ciachir nu-mi era necunoscut. Citindu-l în Ziua, cu interes şi adesea cu încântare, îl ştiam mai mult ca un ”cronicar ortodox”. Şi iată că în cele două titluri descopeream cu surprindere şi multă plăcere un martor al unei perioade istorice deosebite de ceea ce îmi imaginasem. Volume similare dedicate eternului interbelic sau sfârşitului de secol XIX îmi păruseră adesea neglijente, proiectând trecutul printr-o deformantă şi idealizantă lentilă, adesea didactice, uneori pur şi simplu anoste. De o muzicalitate şi o eleganţă surprinzătoare, stilul reconstruia o lume vastă ca un joc de lumini şi umbre, cu personalităţile, locurile, întâmplările, obiceiurile, preferinţele şi adversităţile, rivalităţile şi iubirile sale.
Şi noaptea asta va trece, cel mai recent volum semnat Dan Ciachir, poate fi considerat încheierea acestei trilogii. Prefer să nu o citesc în cheia unui final al seriei, ci ca o continuare. O continuare frumoasă, pe măsura primelor două părţi. Trei texte interesante.
De la Volga la Ferrari
Primul text este dedicat...automobilelor. Mai exact unei perioade în care Bucureştiul s-a trezit practic invadat de maşini străini, în principal mărci italiene, de parcă un uriaş salon auto şi-ar fi deschis porţile asupra capitalei. Superbă invazie pentru pasionaţi. Şi asta într-o vreme în care însăşi noţiunea de automobil de epocă, după cum precizează autorul, nu exista. Deşi toate maşinile îmi par la fel, şi sunt incapabil de diferenţieri, episodul te prinde.
Bucureştiul anilor 60 descoperea frumuseţea maşinilor occidentale, de toate felurile. Trecut-a vremea Volgilor masive şi sumbre, se stingea prezenţa maşinilor interbelice, elegante şi greoaie, şi străzile (dar mai ales trecătorii) descopereau liniile pure şi moderne ale câte unui Alfa Romeo 2600, ce atingea pe atunci uluitoarea viteză de 240 km pe oră, sau surata Alfa Romeo 1300 Lancia Zagato, Jaguar, câte un Chevrolet decapotabil sau un Cadilac aidoma, un Mercury, un Ford, un Opel sau un Fiat, uneori un Ferrari sau un Studebaker, Maşini italieneşti, americane, germane, franceze treceau prin intersecţiile legiuite de miliţianul din cabina-i cilindrică, dispărută azi, căreia maliţioşii îi dăduseră numele popular de ”borcan”.
Şi nu doar în Bucureştiul ce trecea în aceşti ani 60 printr-o surprinzătoare perioadă liberală, dar şi în alte oraşe puteai admira modele de ultima generaţie, la început stinghere, ulterior deja o prezenţă familiară. Elegante, dorite, cu accesorii altădată de neimaginat precum pick-up-urile cu baterii ce puteau fi văzute la unele modele din Italia, aşa numitele mangiadischi, ce rulau plăci de 45 de turaţii, păstrate în clasoare cu folii de plastic. Şi uneori, culmea tehnicii, un casetofon Philips.
Interesant că această inflaţie de maşini, majoritatea cu numere de Italia, s-a suprapus unui fenomen cel puţin la fel de interesant de ”italienizare” a preferinţelor şi gusturilor bucureştenilor (şi nu numai). Se asculta muzică italiană: de la Gianni Morandi la Adriano Celentano, de la Surorile Kessler la Michele, Johnny Dorelli, Rita Pavone, Lucio Battisti şi alţii, cu siguranţă majoritatea numelor nemaispunând nimic generaţiei de astăzi. Şi vreo 10.000 de românce au ales în acel deceniu liberal mariajul cu fermecătorii italieni, profitând de toleranţa Consiliului de Stat, ce dădea cu relativă uşurinţă aprobările. M-a amuzat să aflu de aici că intriga unui celebru roman de Vlad Muşatescu, ”maşina din vamă pentru care ai nevoie de bani”, devenise o practică deja fumată printre escrocii de epocă.
De la Crişan la Bucureşti şi retur
Al doilea text, care dă şi titlul cărţii este povestea unui exil. Dar un exil ce, spre suprinderea mea, nu are nimic din tragismul evocat în imaginarul colectiv de nenumăraţi alţi absolvenţi, nevoiţi după reglementările vremii să accepte vreun post într-un sat pierdut pe o hartă uşor zdrenţuită la margini, departe de prieteni şi familie, navetişti osteniţi şi torturaţi de ideea că mai au de petrecut ani acolo, apostoli aruncaţi împotriva vrerii lor într-o lume ostilă. Ceea ce putea fi o dramă personală specifică epocii s-a dovedit o experienţă, îndrăznesc să spun, magică, aproape iniţiatică. O evocare a celor câteva luni în care autorul îşi termina în vara lui 1975 facultatea şi accepta un post de profesor la vreo 50 de kilometri de Tulcea, în satul Crişan. Dezamăgit şi aproape convins că nu va deveni niciodată scriitor, gândindu-se că va trebui să se resemneze cu o carieră mult mai modestă de traducător, eventual într-o instituţie socialistă şi cenuşie, memorialistul pleacă spre Crişan fără teama şi disperarea colegilor. Este, în definitiv, unul din acele locuri ce ar putea fi un refugiu şi un loc unde te regăseşti. Departe de Bucureşti, departe de lumea dezlănţuit de frumoasă pe care o cunoşti deja.
Mă aşteptam la primele pagini să descopăr un spaţiu rural şi abrutizată, primindu-l cu neîncredere şi chiar cu duşmănie pe profesorul intrus, genul de comunitate sălbatică şi închisă în sine, cu regulile sale ancestrale şi imposibil de înţeles de un străin. Dimpotrivă. Spaţiul stăpânit de Dunăre, cu revistele citite în curtea casei străjuite de omniprezenta Dunăre, cu nopţile sale incredibil de lungi şi frumoase, tradiţiile sale, mâncărurile sale, oamenii săi este dominat de o vrajă, un echilibru vechi şi doar aparent monoton, un fel de a fi şi de a exista atât de departe de ”noua lume” ce se anunţa, atât de normal şi de modă veche. Locul este frumos. Pur şi simplu frumos. Chiar poetic. Oamenii sunt mai mult decât primitori, au acea politeţe instinctuală, acea înţelepciune tradiţională, mai preţioase decât orice norme.
Interesant că acest al doilea text din volum este un joc al firului evocării ce sare de la zilele petrecute la Crişan şi împrejurimi la escapadele în Bucureştiul ce pare de fiecare dată bucuros de revedere, la amintiri din vizitele făcute în copilărie în zona Brăilei şi Tulcei, sau la o excursie montană ce s-a dovedit o adevărată piatră de încercare pentru autor. Acest joc surprinzător de mobil şi cursiv, construcţie epică aparent dificil de stăpânit, te atrage şi te face să simţi înainte de a vedea spaţiul. Ce stranie este discrepanţa dintre restaurantele elegante ale Bucureştiului acelei epoci sau cartierele vechi şi liniştea tomnatecă de lângă Dunăre. Satul Crişan, modest şi pierdut undeva pe hartă, o hartă pe care musai ţi-o imaginezi la începutul drumului decolorată şi uşor zdrenţuită, se dovedeşte mult mai mult. Poate că este adevărat că trăim cele mai importante experienţe înainte de a împlini 25 de ani.
Nu ştiu dacă s-a păstrat ceva din această lume, aşa cum nu cred că mai există ceva din Brăila anilor 60, amestec de eleganţă provincială şi orăşel tradiţional, cu refugiaţii săi basarabeni, casele, străzile şi oţetarii, sau dacă la Sulina marea muşcă la fel din ţărmul pustiu. Sau dacă nopţile sunt la fel de lungi, de nesfârşite. Nu ştiu dacă mergând acolo aş putea regăsi măcar o parte din trecut. Nu ştiu, dar evocarea lor mă îndeamnă să aflu la un moment dat. Mi-ar plăcea să găsesc şi eu la un moment dat propriul sat Crişan.
Nobleţea de a fi singur şi dreptul la tristeţe
L-am descoperit târziu pe Bartolomeu Anania scriitorul, tot datorită domnului Dan Ciachir, care mi-a împrumutat superba Rotondă a plopilor aprinşi (mi-a plăcut enorm), apoi amplul volum de Memorii. Stilul m-a prins de la primele pagini. M-au încântat în primul volum paginile duioase, sincere şi pline de dragoste dedicate unui uriaş poet român, Arghezi, pe care coincidenţa făcea să îl citesc abia atunci cu adevărat. Aşteaptă la rând dramaturgia, poemele (din care am citit până acum doar câteva, mai mult din întâmplare) şi beletristica. Fascinant personaj, controversat şi tragic, un mare scriitor şi, după câte am început a-mi da seama, fie doar pentru diortosirea Bibliei, un om care a făcut enorm pentru Biserică.
După propria-i mărturie, Dan Ciachir nu a fost doar un discipol al Părintelui Bartolomeu Anania, ci şi un prieten, chiar un prieten apropiat, iar portretul pe care i-l dedică înaltului ierarh este pasionant, sincer şi, în mare măsură, surprinzător. Un scriitor şi monah ce nu doar cunoştea adevărata istorie a Bisericii Ortodoxe, cu tainele şi jertfele sale, pe care o prezenta mai tânărului prieten de-a lungul discuţiilor din garsoniera părintelui Anania, situată lângă Cişmigiu, marginalizat oarecum în anii 80, recunoscându-şi doi maeştri - Arghezi şi Patriarhul Justinian - un spirit de o inteligenţă vie, uneori jucăuşă, când şi când ironică, generos în gesturi şi conversaţie, fumător pasionat, elegant în stil şi purtare, cunoscător al rigorilor politeţii cotidiene autentice şi trăitor al celor sacre. Şi mai ales, după cum subliniază Dan Ciachir, Bartolomeu Anania avea o calitate rară într-o ţară plină de mitomani şi palavragii. Ceea ce spunea se confirma mai devreme sau mai târziu. Un om viu, complicat şi fascinant. Un om pe care mi-aş dori să-l fi întâlnit măcar o dată.
Am citit şi recitit Şi noaptea asta va trece aşa cum am făcut şi cu cele două titluri precedente. Sunt cărţi la care tot revii. Aceasta este una dintre ele.
De la Crişan la Bucureşti şi retur
Al doilea text, care dă şi titlul cărţii este povestea unui exil. Dar un exil ce, spre suprinderea mea, nu are nimic din tragismul evocat în imaginarul colectiv de nenumăraţi alţi absolvenţi, nevoiţi după reglementările vremii să accepte vreun post într-un sat pierdut pe o hartă uşor zdrenţuită la margini, departe de prieteni şi familie, navetişti osteniţi şi torturaţi de ideea că mai au de petrecut ani acolo, apostoli aruncaţi împotriva vrerii lor într-o lume ostilă. Ceea ce putea fi o dramă personală specifică epocii s-a dovedit o experienţă, îndrăznesc să spun, magică, aproape iniţiatică. O evocare a celor câteva luni în care autorul îşi termina în vara lui 1975 facultatea şi accepta un post de profesor la vreo 50 de kilometri de Tulcea, în satul Crişan. Dezamăgit şi aproape convins că nu va deveni niciodată scriitor, gândindu-se că va trebui să se resemneze cu o carieră mult mai modestă de traducător, eventual într-o instituţie socialistă şi cenuşie, memorialistul pleacă spre Crişan fără teama şi disperarea colegilor. Este, în definitiv, unul din acele locuri ce ar putea fi un refugiu şi un loc unde te regăseşti. Departe de Bucureşti, departe de lumea dezlănţuit de frumoasă pe care o cunoşti deja.
Mă aşteptam la primele pagini să descopăr un spaţiu rural şi abrutizată, primindu-l cu neîncredere şi chiar cu duşmănie pe profesorul intrus, genul de comunitate sălbatică şi închisă în sine, cu regulile sale ancestrale şi imposibil de înţeles de un străin. Dimpotrivă. Spaţiul stăpânit de Dunăre, cu revistele citite în curtea casei străjuite de omniprezenta Dunăre, cu nopţile sale incredibil de lungi şi frumoase, tradiţiile sale, mâncărurile sale, oamenii săi este dominat de o vrajă, un echilibru vechi şi doar aparent monoton, un fel de a fi şi de a exista atât de departe de ”noua lume” ce se anunţa, atât de normal şi de modă veche. Locul este frumos. Pur şi simplu frumos. Chiar poetic. Oamenii sunt mai mult decât primitori, au acea politeţe instinctuală, acea înţelepciune tradiţională, mai preţioase decât orice norme.
Interesant că acest al doilea text din volum este un joc al firului evocării ce sare de la zilele petrecute la Crişan şi împrejurimi la escapadele în Bucureştiul ce pare de fiecare dată bucuros de revedere, la amintiri din vizitele făcute în copilărie în zona Brăilei şi Tulcei, sau la o excursie montană ce s-a dovedit o adevărată piatră de încercare pentru autor. Acest joc surprinzător de mobil şi cursiv, construcţie epică aparent dificil de stăpânit, te atrage şi te face să simţi înainte de a vedea spaţiul. Ce stranie este discrepanţa dintre restaurantele elegante ale Bucureştiului acelei epoci sau cartierele vechi şi liniştea tomnatecă de lângă Dunăre. Satul Crişan, modest şi pierdut undeva pe hartă, o hartă pe care musai ţi-o imaginezi la începutul drumului decolorată şi uşor zdrenţuită, se dovedeşte mult mai mult. Poate că este adevărat că trăim cele mai importante experienţe înainte de a împlini 25 de ani.
Nu ştiu dacă s-a păstrat ceva din această lume, aşa cum nu cred că mai există ceva din Brăila anilor 60, amestec de eleganţă provincială şi orăşel tradiţional, cu refugiaţii săi basarabeni, casele, străzile şi oţetarii, sau dacă la Sulina marea muşcă la fel din ţărmul pustiu. Sau dacă nopţile sunt la fel de lungi, de nesfârşite. Nu ştiu dacă mergând acolo aş putea regăsi măcar o parte din trecut. Nu ştiu, dar evocarea lor mă îndeamnă să aflu la un moment dat. Mi-ar plăcea să găsesc şi eu la un moment dat propriul sat Crişan.
Nobleţea de a fi singur şi dreptul la tristeţe
L-am descoperit târziu pe Bartolomeu Anania scriitorul, tot datorită domnului Dan Ciachir, care mi-a împrumutat superba Rotondă a plopilor aprinşi (mi-a plăcut enorm), apoi amplul volum de Memorii. Stilul m-a prins de la primele pagini. M-au încântat în primul volum paginile duioase, sincere şi pline de dragoste dedicate unui uriaş poet român, Arghezi, pe care coincidenţa făcea să îl citesc abia atunci cu adevărat. Aşteaptă la rând dramaturgia, poemele (din care am citit până acum doar câteva, mai mult din întâmplare) şi beletristica. Fascinant personaj, controversat şi tragic, un mare scriitor şi, după câte am început a-mi da seama, fie doar pentru diortosirea Bibliei, un om care a făcut enorm pentru Biserică.
După propria-i mărturie, Dan Ciachir nu a fost doar un discipol al Părintelui Bartolomeu Anania, ci şi un prieten, chiar un prieten apropiat, iar portretul pe care i-l dedică înaltului ierarh este pasionant, sincer şi, în mare măsură, surprinzător. Un scriitor şi monah ce nu doar cunoştea adevărata istorie a Bisericii Ortodoxe, cu tainele şi jertfele sale, pe care o prezenta mai tânărului prieten de-a lungul discuţiilor din garsoniera părintelui Anania, situată lângă Cişmigiu, marginalizat oarecum în anii 80, recunoscându-şi doi maeştri - Arghezi şi Patriarhul Justinian - un spirit de o inteligenţă vie, uneori jucăuşă, când şi când ironică, generos în gesturi şi conversaţie, fumător pasionat, elegant în stil şi purtare, cunoscător al rigorilor politeţii cotidiene autentice şi trăitor al celor sacre. Şi mai ales, după cum subliniază Dan Ciachir, Bartolomeu Anania avea o calitate rară într-o ţară plină de mitomani şi palavragii. Ceea ce spunea se confirma mai devreme sau mai târziu. Un om viu, complicat şi fascinant. Un om pe care mi-aş dori să-l fi întâlnit măcar o dată.
Am citit şi recitit Şi noaptea asta va trece aşa cum am făcut şi cu cele două titluri precedente. Sunt cărţi la care tot revii. Aceasta este una dintre ele.
0 comments:
Post a Comment