Richard Bachman - Thinner

Publicat în Revista de Suspans, nr 2, cu titlul Cura ”minune”

Când Stephen King publica în 1984 acest roman, sub pseudonimul Richard Bachman, părea că acel alter-ego mai avea înaintea sa destui ani. Şi multe titluri posibile într-un iluzoriu dar dorit portofoliu. Pornit mai mult ca o joacă şi permiţându-i lui King să publice două titluri într-un singur an, ceea ce ar fi fost prea mult după standardele industriei pentru un singur autor, Richard Bachman devenise în timp nu doar un scriitor destul de popular, dar făcuse trecerea de la fantoşă cu trăsături vagi şi rol preponderent utilitar la un personaj surprinzător de real, cu o biografie, trecut, regrete, secrete şi chiar o soţie, o anume Claudia Inez Bachman (un nume întâlnit ulterior în saga Dark Tower). O ficţiune… reală. Şi a cărui presupusă fotografie apărea pe coperta a patra a primei ediţii din Thinner, unul din acele King-uri (sau Bachman-uri) din păcate încă netraduse la noi, deşi versiunea cinematografică din 1996 s-a bucurat de ceva succes la centrele de închirieri din anii 90. Richard Bachman era un autor ce părea cât se poate de real, dar poate că tocmai insistenţa lui King de a construi acestui alter-ego o biografie şi o existenţă convingătoare şi verosimile i-au provocat „cancerul de pseudonim”, maladie fatală în astfel de cazuri. Thinner a fost ultimul roman publicat de King sub acest nume, înainte ca un anume Steve Brown să descopere şi să demonstreze ceea ce destui bănuiau deja. King şi Bachman erau una şi aceeaşi persoană. Dezvăluire care l-a ucis pe Bachman (aveau să mai apară, mai bine de un deceniu mai târziu, alte două titluri purtându-i semnătura), dar i-a inspirat lui King interesantul roman Jumătatea întunecată. Şi poate că în arhiva lui King mai există măcar un titlu bachmanian.

Thinner este povestea unui avocat corupt şi obez, arogant şi obtuz, Billy Halleck, angajat într-o luptă fără şanse de succes cu zecile de kilograme de osânză. Un exemplu negativ şi un anti-erou perfect pentru o societate în care curele de slăbire minune, comprimatele şi tratamentele, dietele şi exerciţiile sunt noile sutre în căutarea trupului perfect, hollywood-ian, de care Halleck este tot mai departe. Nu că i-ar păsa. Iubeşte mâncarea sub toate formele ei, de la fast-food la reţete rafinate, îşi iubeşte soţia şi fiica, are suficienţi prieteni pentru ca în micul orăşel din New England să facă parte din „lumea bună”, departe de orice griji şi necazuri. În felul său, Billy Halleck este cum nu se poate mai fericit. Obez, dar fericit. Îşi trăieşte propria versiune a visului american şi nimeni şi nimic nu ar putea să-l scoată din mica bulă de siguranţă şi echilibru. Antipatic prin suficienţă şi monstruos prin volum, Halleck este din start unul dintre personajele king-iene imposibil de simpatizat. Un erou principal de partea căruia nu te poţi situa, chiar dacă din obişnuinţă ai putea să-ţi doreşti asta.

Nici chiar tragedia prin care trece într-o noapte nu este de nedepăşit pentru Halleck. Mai curând un incident neplăcut peste care va trece repede. Când accidentează mortal o ţigancă din şatra venită pe neaşteptate în oraş, avocatul nu îşi face nici o problemă. Sigur, a fost vina lui, ar fi trebuit să conducă mai atent. Dar aici el este Billy Halleck, poliţiştii care anchetează cazul îl respectă şi îi sunt apropiaţi, judecătorul îi este bun prieten şi nimeni nu s-ar aştepta ca în oraşul lui să fie condamnat. Poate că asta se întâmplă în filme şi în povestirile nereuşite din reviste, acolo unde justiţia triumfă asupra tuturor obstacolelor, dar în lumea reală Billy Halleck ştie că el va câştiga. El câştigă întotdeauna, cât nu este vorba de pierderea câtorva zeci de kilograme. După un proces sumar, este achitat, aşa cum toţi ştiau că se va întâmpla. Iese triumfător din tribunal. Viaţa este aşa cum trebuie să fie, în perfect echilibru şi nimic nu s-a schimbat. Iar când bătrânul Taduz Lemke, conducătorul grupului de ţigani, se apropie de el, Halleck nu poate să-şi stăpânească dezgustul în faţa declasaţilor, a „celorlalţi”, care cred că se pot pur şi simplu apropia de un avocat american. Numai că Lemke nu face decât să îi atingă obrazul. Şopteşte un singur cuvânt. „Thinner”.

Nebunia de moment a unui bătrân care a pierdut pe cineva drag, şi vede cum cel vinovat scapă nepedepsit? Posibil. Doar că începând de a doua zi Billy Halleck vede cum începe să slăbească. Visul său şi mai ales al soţiei, după zeci de diete şi tratamente începute şi repede abandonate, începe să se împlinească. Totul este bine în cea mai bună dintre lumile posibile, doar că în scurt timp Halleck realizează nu doar că slăbeşte nefiresc de repede, kilograme bune în fiecare zi, dar oricât ar mânca, în pofida şi chiar în ciuda lăcomiei sale legendare, nu mai poate să pună măcar un gram de grăsime la loc. Este din ce în ce mai slab. Emaciat. Şi nu este singurul care plăteşte pentru nedreptatea făcută, iar singurul care îl poate elibera este straniul Lemke, dispărut împreună cu ţiganii săi undeva în necunoscut. Iar Billy Halleck, cândva un învingător, nu mai are foarte mult timp să îl găsească.

Interesantă este reprezentarea grupului de ţigani, mai curând preluat din imaginarul european, ţiganii mitici, misterioşi, nomazi, posesorii unei magii obscure şi care totuşi funcţionează fără ca lumea civilizată să fie măcar conştientă de existenţa acesteia, cu atât mai curând să o înţeleagă. Văzuţi din start la nivelul micii comunităţi închise ca potenţiali agresori, un plus de care nimeni nu are nevoie şi pe care nimeni nu îi vrea, mereu în trecere, sunt atât de stranii şi în antiteză cu „lumea bună” încât respingerea este o reacţie firească şi instinctivă. Murdari, gălăgioşi, altfel, nu este o surpriză pentru nimeni că vor pierde în faţa unui avocat atât de cunoscut şi influent. Numai că aşa cum se întâmplă de multe la King (şi nu numai) aceşti excluşi din comunitate sunt şi cei care ascund puteri uitate, foarte vechi şi mereu neliniştite. Şi de fiecare dată când îşi fac apariţia într-o comunitate, fie ca grup, fie personificaţi într-un singur individ, aceşti „străini” se dovedesc răzbunători sau de-a dreptul malefici.

Thinner poate fi privit ca o critică a obsesiei americane şi globale pentru diete şi regimuri extreme, un basm pentru obezi transformat în cel mai cumplit coşmar, atunci când slăbirea este atât de rapidă încât nu mai poate fi controlată. Obezul de mai ieri se transformă treptat într-o umbră. Poate ca viziunea lui King asupra mitului „ţiganului rătăcitor”, un soi de magician aparent de bâlci, în realitate periculos şi ininteligibil. Oricum, este un Bachman bun, un thriller destul de diferit ca fir epic de ecranizarea reuşită din 1996, prea puţin cunoscută din păcate, şi oferă suficiente surprize pe parcurs şi mai ales la final pentru a merita să fie citit. Dacă ar mai exista măcar un Bachman inedit…