Revista de Suspans numărul 18

Primul număr trimestrial al Revistei de Suspans. Un număr plin (mi-ar fi plăcut să îl văd și tipărit) cu o secțiune generoasă de proză, inclusiv o povestire semnată de nimeni altul decât Laird Barron - marea surpriză pentru mine - câteva recenzii de carte și film. Și altele. Completează de minune prima antologie Revista de Suspans, Best of Mystery & Horror #1. 

Am publicat în acest număr trei recenzii, impresii despre trei romane weird fiction remarcabile, unul de Graham Masterton, deja un clasic, celelalte două operele a două voci puternice și originale. Glumeam cu un prieten la o pipă și un pahar că mă simt, când vine vorba de literatura horror, ca un soi de pașoptist eșuat într-un ev mult prea târziu, în care ”culturalizez” minoritatea pasionată încercând să prezint cărți ce nu se vor  traduce probabil vreodată la noi. Adevărul este că în ultimul an am citit aproape exclusiv așa ceva. Prin definiție un pesimist când vine vorba de popularizarea pasiunilor proprii, chiar dacă semnalele mai noi sunt pozitive și interesul pare în creștere. Trebuie s-o facă cineva și pe asta. Mai rămâne să divaghez pseudo-cioranian despre blestemul unei piețe de carte în involuție, unde numele de mai jos sunt practic necunoscute. 

Cele trei articole sunt: 

1. Vignete de o rară violenţă (Wrath James White – Population Zero)

2. În plină fantezie macabră (Iain Rob Wright – The Final Winter)

3. Prizonier în Trinity (Graham Masterton – Community)

Graham Masterton - The Djinn

Adaptările pentru marele sau micul ecran - și, de ce nu, straight to DVD - ale unor romane weird fiction mai bune sau mai rele nu te scutesc doar, în multe cazuri, de cititul cărții, dar au și consecințe amuzant-frustrante, forțându-ți mentalul și așa zdruncinat de cele văzute să suprapună un actor peste silueta unui personaj livresc. Michael Clarke Duncan va rămâne în eternitate John Coffey, chiar dacă nu se scrie ca băutura. Doug Bradley nu va mai scăpa până la sfârșitul existenței sale biologice de Pinhead și de Hellbound Heart. Cât despre legenda purtând numele de Bela Lugosi... Cam la fel se întâmplă și cu ecranizarea primului roman publicat de Graham Masterton, The Manitou, prima parte a unei serii longevive și mai mult decât reușite, ecranizat în 1978 de William Girdler și avându-l în rolul eroului principal, Harry Erskine, un soi de ghicitor și ”psychic” (ipostază atât de dragă imaginarului colectiv pasionat de oribil), mult carismatic și un pic escroc, destul de cinic, pe Tony Curtis. Nimeni altul. Problema este că după prima vizionare - filmul este surprinzător de bun și merită câteva reveniri - Curtis devine Erskine. Mai ales când citești cărțile peste vocea-ți interioară se suprapune Curtis cu manierismele și jocul său. Nu sunt sigur că e bine sau rău, dar e nostim. Pentru alții poate frustrant. Dar îmi place Tony Curtis.