Adaptările pentru marele sau micul ecran - și, de ce nu, straight to DVD - ale unor romane weird fiction mai bune sau mai rele nu te scutesc doar, în multe cazuri, de cititul cărții, dar au și consecințe amuzant-frustrante, forțându-ți mentalul și așa zdruncinat de cele văzute să suprapună un actor peste silueta unui personaj livresc. Michael Clarke Duncan va rămâne în eternitate John Coffey, chiar dacă nu se scrie ca băutura. Doug Bradley nu va mai scăpa până la sfârșitul existenței sale biologice de Pinhead și de Hellbound Heart. Cât despre legenda purtând numele de Bela Lugosi... Cam la fel se întâmplă și cu ecranizarea primului roman publicat de Graham Masterton, The Manitou, prima parte a unei serii longevive și mai mult decât reușite, ecranizat în 1978 de William Girdler și avându-l în rolul eroului principal, Harry Erskine, un soi de ghicitor și ”psychic” (ipostază atât de dragă imaginarului colectiv pasionat de oribil), mult carismatic și un pic escroc, destul de cinic, pe Tony Curtis. Nimeni altul. Problema este că după prima vizionare - filmul este surprinzător de bun și merită câteva reveniri - Curtis devine Erskine. Mai ales când citești cărțile peste vocea-ți interioară se suprapune Curtis cu manierismele și jocul său. Nu sunt sigur că e bine sau rău, dar e nostim. Pentru alții poate frustrant. Dar îmi place Tony Curtis.
The Djinn (1977) se desfășoară în afara seriei Manitou (Gitche Manitou, apără-ne) și îl are din nou în prim plan pe Harry Erskine, de această dată confruntat cu un spirit malefic arab, un djinn ținut prizonier din vremuri imemoriale în interiorul unui chiup uriaș, artefact arheologic dispărut din Iran cândva și apărut în colecția nașului ghicitorului fermecător, Max Greaver, colecționar și pasionat până la mono-manie de basmele și mai ales tainele orientale. Departe de fermecătoarele povești din O mie și una de nopți, unde djinii puteau fi folosiți și chiar îmbunați, este un djinn care a fost adevăratul captiv și slujitor al lui Ali Babah, după ce acesta (nu un simplu țăran sărac, ci un puternic mag) a făcut un pact interzis cu o sectă de necromanți. Cu cele patruzeci de ipostaze, fiecare dintre ele mortale pentru mărunții oameni ce i-ar trece prin preajmă, djinnul așteaptă de prea mult timp să fie din nou liber și să se răzbune spulberând fragila noastră existență. Dar dacă ai afla că dincolo de ce ai citit în colosala sagă cu lămpi fermecate, ghouli și vrăjitori atunci, cândva, o femeie a fost dăruită djinnului, cunoscând extaze abominabile dincolo de percepția umană în încercarea aparentă de a-și salva frumoasa soră de o soartă similară? Poate că Lovecraft avea dreptate, și marea binefacere a ființării noastre este că nu avem ideea ce se ascunde în acea parte invizibilă și secretă a lumii din jurul nostru. Și așa cum se întâmplă cu miturile ce devin povești și legenda lui Ali Babah s-a transformat și metamorfozat într-o feerie arabă pentru copiii mari și mici pe măsură ce generațiile încercau să stingă cumplitul lui compromis în fața răului și să îl șteargă din amintire prin invenție, prin ficțiune, prin minciună. Iar djinnul este furios. Și flămând. Tu cum ai fi dacă preț de milenii ai rămâne închis într-un chiup, singurul de felul său rămas în lume, pictat cu bizari cai fără ochi?
Când Max Greeves alege o sinucidere spectaculos-macabră, decupându-și într-un amestec de disperare și sacrificiu fața cu un banal cuțit de bucătărie, probabil bine ascuțit, iar văduva sa vrea să ardă întreaga casă și să distrugă toată uriașa colecție, Harry, ajutat de o seducătoare și frumoasă necunoscută (o constantă pentru universul lui Masterton, unde eroii săi au un succes âîn fața părții slab-superbe comparabil cu cel al unui ipotetic Humphrey Bogart trimis într-un univers multiplu și înfiorător) medicul familiei și un aproape clișeistic specialist în folclorul Orientului Mijlociu, încearcă să afle ce se găsește de fapt în chiupul enigmatic. Harry crede în Tarot, doar din etalări în fața bătrânelelor naive își câștigă o comodă existență. Crede și în supranatural, dar cu acea ezitare a celui care încearcă să mai țină jupuita rațiune pe piedestalul care a consacrat-o. Crede, dar cu limitările sale, și ca un erou lovecraftian încearcă să găsească un sens și o logică în totul. Mai ales când are șanse astfel să impresioneze o misterioasă tânără cu o anatomie desprinsă din filmele lui Russ Meyer. Îl și vezi cu ochiul interior-livresc pe Tony Curtis încercând să își asigure un coitus spectaculos post-djinn, în timp ce dorita Anna se mulțumește să se joace. Numai că nu sunt singuri. Iar servitoarea nașei sale, o aparent banală și cenușie făptură, s-ar putea să aibă mai multe în comun cu djinnul și cele 40 de manifestări ale sale decât ar fi de așteptat.
Graham Masterton dovedește încă de la începuturile unei cariere longevive (păcat că nu este la fel de cunoscut, ecranizat și imitat ca alte nume poate mai puțin meritorii) să prelucreze și adapteze o mitologie pasionantă și stranie, jucându-se și reasamblând după pofta inimii elemente și spaime, cu o maturitate și mai ales o construcție narativă mai curând clasică decât ”horrifică”. Nu e tocmai facil să preiei un arhi-mit și să îl transformi în cu totul altceva, iar prezentarea djinnului și a detaliilor care îi alcătuiesc legenda este un pasionant joc. Foarte convingător. Ajungi să îl crezi, și sincer nu aș cumpăra vreun chiup arab, oricât de ieftin și de minunat ar fi. Felul în care folosește teme și motive reale alături de cele pur imaginare, de negăsit în vreo lucrare dedicată miturilor arabe publicată de vreo somitate în domeniu, cu haină de tweed, pipă de briar și ochelari cu ramă de corn, ingeniozitatea cinematografică în care gradează tensiunea și își aduce eroii tot mai aproape de camera sigilată cu misterioase semne și farmece ancestrale, până la eliberare cataclismică a acestuia, carisma autentică și verosimilitatea eroilor săi, malefici sau altruiști, arată un scriitor experimentat și matur. Mai ales unul care preferă oricând o poveste bine închegată în locul unor divagații și trucuri literare. Nu este singurul care a folosit o creatură desprinsă din acest univers imaginar, dar a fost unul dintre primii autor occidentali de horror ce au mers în această direcție, anunțând și alte explorări ale folclorului și misterelor din afara locurilor comune.
Poate că nu există djinni. Cel puțin legendarii cercetători americani nu au descoperit până acum vreunul. Sau nu s-au repezit să anunțe rezultatul cercetărilor de gen în paginile vreunui tabloid viu colorat și edulcorat prin nuditate de duzină. Doar că Masterton l-a făcut aici real. Și terifiant. Pentru că esența djinnului este malefică. Va distruge nu doar din plăcere, nu doar pentru că toate exorcismele noastre nu îl vor putea opri, nu doar pentru că toți oameni sunt responsabili de lungul său prizonierat - oare aici nu este similar lui Lucifer - ci în principal pentru că este răul absolut prin natura și esența sa. Și nu doar rău prin excelență, dar seducător și tentant, pentru că ar putea oferi orice și oricât în schimbul libertății sale. Orice.
0 comments:
Post a Comment