Stephen King - A Face in the Crowd

Publicat în Revista de Suspans nr 1 cu titlul Purgatoriul din tribună

Această nuvelă ce ar putea servi foarte bine drept scenariu pentru un episod al primei serii din Zona Crepusculară (categoric unul dintre cele mai bune seriale imaginate vreodată) nu este prima colaborare dintre King şi Stewart O’Nan. Prima dată au scris împreună un volum aparent ciudat pentru cei obişnuiţi cu un King lucrând la poveşti cu creaturi înfiorătoare, crime şi lumi fantastice. Faithful, carte apărută în 2004, este un volum non-fiction despre… baseball, mai exact despre echipa Boston Red Sox, preferata celor doi, în sezonul din 2004. Nu l-am citit, pentru că nici subiectul nu m-a atras. Şi mi-e greu să cred că pentru fanii non-americani ai lui King o astfel de scriere ar fi prea atrăgătoare. Nu era prima oară când King folosea pasiunea pentru acest sport ca sursă de inspiraţie. The Girl Who Loved Tom Gordon este un roman a cărui structură epică o reproduce pe cea a reprizelor unui meci. Blockade Billy este un thriller modest cu şi despre baseball. E bine că până acum King nu s-a gândit la o versiune sau supliment Dark Tower unde baseball-ul să joace rolul principal. Nu că ar fi timpul trecut.

A Face in the Crowd a pornit de la o idee din perioada Faithful, şi e interesant că foloseşte baseball-ul doar ca un cadru general, subiectul fiind… publicul. Acea parte atât de importantă a oricărui meci, mii de chipuri ceţoase şi răspândite de jur împrejur în colossem-uri moderne, închizând ceea ce se petrece pe teren într-un cerc aparent inviolabil, cu fanatismele, trăirile şi frustrările sale, adesea întinse de-a lungul unei vieţi întregi, nu arareori transmise parcă genetic de la o generaţie la următoarea. Publicul, uriaşul anonim cu mii de faciesuri fără de care baseball-ul nu ar putea exista cu adevărat. Publicul, ce pare că stă pe locurile sale încă din vremea circului roman şi a teatrului elen, doar distracţia, epoca şi hainele s-au schimbat. Fiecare participant, deşi poate trăieşte cu intensitate colosală ceea ce se întâmplă cu echipa sa de suflet, se confundă cu ceilalţi, devine o parte a gigantului organism din jurul său. O colonie de fani. Survolată periodic de camere şi servind drept fundal.

Dean Evers, eroul fără voce din această poveste a chipului din mulţime, nu s-a prea uitat la baseball până când şi-a pierdut soţia, după o căsnicie îndelungată şi surprinzător de fericită într-o vreme a divorţurilor statistic majoritare. 46 de ani. Un record. După o viaţă împreună, Dean Evers, un individ aparent comun, se trezeşte singur, într-o casă modestă şi goală, încă purtând amprenta soţiei scoase din ciclul normal al existenţei de un banal atac cerebral. Nici măcar nu are cum să o răzbune. Ellie pur şi simplu s-a stins. Nimeni nu este vinovat, aşa că Dean, un văduv şi el aflat la mică distanţă de finalul firesc al vieţii, nu şi-a pus problema să devină un erou. Adunând piesele disparate ale existenţei sale, trăieşte singur, rar vorbeşte cu vreun prieten şi pentru a umple timpul care pare să se fi dilatat cumplit începe să se uite la baseball. În fiecare seară când e meci, Dean Evers ia loc pe canapeaua veche şi dă drumul la televizor. Eventual o bere. O cină semipreparată. Ceva de ronţăit. O existenţă monotonă, dar suportabilă. Iar baseball-ul, pe care în trecut îl privea cu relativă indiferenţă, devine o pasiune şi un mod de a rezista încă o zi.

Până în seara în care în public, la una din acele panoramări ale camerei, Dean Evers îl vede pe Dr. Young, vechiul său dentist. Dr. Young, pe care toţi copiii îl detestau, şi care este mort de mult, de foarte mult timp. Apoi Lennie Wheeler, fostul său partener de afaceri, pe care Dean Evers spera să nu-l mai revadă vreodată. Şi el este mort. Ca şi alţii. De fiecare dată, la fiecare meci, Dean vede în public pe cineva cunoscut. Cineva la care a ţinut, cineva pe care l-a detestat şi chiar rănit, cineva faţă de care a greşit sau chiar cineva căruia i-a făcut cumplit de mult rău. De fiecare dată altcineva. Până în seara în care Dean, tot mai convins că de fapt nu a înnebunit, o vede în public pe soţia sa.

A Face in the Crowd, deşi modestă epic, este o surprinzătoare nuvelă în cel mai bun stil king-ian. Emoţionează intensitatea cu care Dean încearcă să o păstreze pe soţia sa, felul în care rememorează mici detalii aparent neînsemnate, resemnarea cu care se ascunde în fiecare seară de sine în ecranul televizorului. O mică tragedie oricând repetabilă şi posibilă cu infime variaţii, până când se produce ruptura de realitate şi monotonia lasă locul demenţei, în primă fază. Un bătrân cu suflet bun şi nimic de ascuns, aruncat în faţa unei tornade. Dean Evers este un personaj aparent anodin, un văduv atât de comun, că nu reprezintă mai mult decât un procent într-o statistică, dar care, ca oricare dintre noi, are în trecut lucruri pe care ar vrea să le uite. Iar tribunele înţesate de public pe care le vede la televizor ar putea fi atât felul şi locul în care îşi ispăşeşte greşelile şi se eliberează, cât şi infernul său propriu şi personal, unde va ajunge la infinit, fără a se mai putea elibera. Înfiorătoare nu este neapărat apariţia celor morţi, indiferenţi şi reci în faţa freneziei unui meci de baseball, ci această ambivalenţă, imposibilitatea de a şti dacă Dean este salvat sau, dimpotrivă, damnat. Şi teama că într-o zi ceva similar ţi s-ar putea întâmpla şi ţie, cititorul. O povestire pe care iniţial aş fi fost tentat să o trec cu vederea, pentru a evita o nouă naraţiune despre baseball, şi aş fi făcut o greşeală. Se pare că Stephen King nu şi-a pierdut câtuşi de puţin suflul. N-ar fi rău dacă ar apărea o tălmăcire românească, măcar într-o antologie. Merită.

Revista de Suspans numărul 2

A apărut numărul 2 al Revistei de Suspans. O secțiune generoasă de proză (inclusiv un fragment dintr-un roman de Adrian Voicu), interviu cu Tim Lebbon, recenzii de filme și cărți și multe altele. Sper să vă placă, eu acum încep să o citesc.

Articolele mele în numărul 2: Cura "minune" (Richard Bachman, Thinner) și Demoniada (Evil Dead, 1981). Romanul lui Bachman este nu doar unul foarte bun, dar a avut și o ecranizare surprinzătoare, iar Evil Dead este un clasic. Ușor în Top 10 al genului, cel puțin unul personal.

Să ne citim cu bine și la numărul 3, și mai încolo.

Stephen King’s N pe Webcomics.ro

Prima dată când public pe Webcomics.ro, si cum altfel decât o recenzie Stephen King, de această dată versiunea în bandă desenată a nuvelei N. Sper să fie doar începutul unei lungi colaborări și să vă placă.

Cinabru în vizită: Stephen King’s N pe Webcomics.ro

Revista de Suspans - numărul 1

Astăzi a apărut primul număr al Revistei de Suspans. Mircea Pricăjan a reuşit ca după neaşteptata despărţire de Suspans.ro (dar asta este o altă poveste deja) să lanseze o revistă mult peste aşteptările mele cele mai optimiste, atât cantitativ cât şi mai ales calitativ. Se pare că dacă vrei cu adevărat să pui pe picioare o revistă de gen, chiar într-o perioadă în care ne dăm de ceasul morţii că nu se mai citeşte, piaţa de carte e aşa cum e, editurile suferă şi toate celelalte, se poate. Nu ştiu cum, care este exact formula magică, dar se poate. 

Un prim număr consistent, cu recenzii de carte şi film, interviu, proză şi eseu, un interesant dosar dedicat revistelor electronice (a fost cel dintâi material pe care l-am citit), rubrici semnate George Arion şi Bogdan Hrib, etc. Multe dintre numele prezente îmi erau deja cunoscute - Răzvan Coloja, A.R. Deleanu, Adina Barvinschi, Eugen Ovidiu Chirovici, pe alţii îi descopăr treptat. Şi se anunţă deja un al doilea număr chiar mai generos, dacă este posibil. Şi cred că este. 

În primul număr al revistei am şi eu trei materiale: Pumpkinhead (1988), Cenuşăreasa lui King şi Purgatoriul din tribună. Sper să vă placă. 

Richard Bachman - Fugarul

Apărut în Suspans nr 27 cu titlul Fugi sau mori

Cine se aşteaptă ca cele 101 de capitole ale romanului publicat în 1982 sub pseudonimul Richard Bachman să aibă mare legătură cu filmul omonim din 1987, suspect de bine primit de critică ţinând cont de calitate, va avea o mare surpriză. Plăcută. În afara ideii jocului de televiziune şi a atmosferei sumbre, cartea este la ani-lumină distanţă de film, este unul dintre rarele momente în care King/Bachman s-a „jucat” abordând SF-ul într-o distopie nu foarte îndepărtată de cea din Marşul cel lung. Mereu surprinzător pentru mine este că sub pseudonimul Bachman King a abordat teme, motive şi poveşti pe care poate altfel nu le-ar fi scris niciodată, ca şi când acest alter-ego (ucis de cancerul pseudonimului) i-a acordat o nesperată libertate. America fantastică a anului 2025 este o ruină în varianta din Fugarul, spaţiu de coşmar unde Ben Richards, eroul cărţii şi unul dintre cetăţenii haoticului Co-Op City, undeva la vest de Detroit, încearcă să supravieţuiască. Un 1984 în care nu îl mai asculţi pe Fratele cel Mare, dar în fiecare zi Ei au grijă să te distreze suficient pentru a nu mai avea timp să gândeşti. Sau, şi mai grav, să te împotriveşti. Nici nu ai mai avea nevoie de Fratele cel Mare cât timp ai televiziune. Un spaţiu totalitar şi post-cyberpunk, dominat de violenţă şi sărăcie extremă, murdar şi bolnav, în care singura distracţie accesibilă a rămas gama generoasă de emisiuni-concurs. Multe dintre ele soldându-se cu moartea sau măcar rănirea gravă a participanţilor. Cel mai de succes este „Fugarul”, organizat de Games Network. Foarte puţini ajung să concureze. Dintre candidaţi cei mai mulţi sunt respinşi la examenele extrem de dificile de la preselecţie. Ţinând cont de reguli şi mai ales de previzibilul final al emisiunii nu se poate spune că cei selectaţi ar fi norocoşi.

Ben Richards este unul dintre milioanele de învinşi. Face parte din clasa lumpenilor fără vreo speranţă. Şi-a pierdut slujbele mizere, apoi orice şansă de a mai lucra vreodată. Este unul dintre milioanele de şomeri. Ca şi ei, mănâncă rar şi prost, se îmbracă în zdrenţe, a renunţat de multă vreme la fumat. Nu şi-ar fi permis. În registre apare ca un cetăţean-problemă, ce refuză să accepte regulile. O oaie-neagră. Un paria. Nu există asistenţă medicală pentru cei ca el, nu există resurse, nu există decât, uneori, mici ajutoare sub formă de hrană de proastă calitate. Tot ce ai nevoie se găseşte pe piaţa neagră, unde ai nevoie de bani. New Dollars. Ben nu a mai văzut de multă vreme aşa ceva. Uneori se teme că doar şi-a imaginat că există. Soţia, Sheila, se prostituează pentru ca familia să poată supravieţui. Fiica, Cathy, în vârstă de doar câteva luni, este bolnavă de gripă şi are nevoie de antibiotice. Disperat, Ben Richards se înscrie la „Fugarul”, deşi este aproape sigur că va fi respins. Este prea slab şi destul de bolnav, pentru că nu poţi arăta ca un atlet atunci când mănânci doar uneori. Paradoxal sau nu, este unul dintre cei aleşi. Iar regulile, cunoscute de toată lumea, sunt surprinzător de simple. Fugi sau mori.

Odată selecţionat, devii un inamic al statului şi ai doar două avantaje: un avans de 12 ore şi o sumă de bani, suficientă de altfel pentru a trăi o lungă perioadă. Dacă totul merge cum este prevăzut, oricum nu vei avea timp să cheltuieşti prea mult dintre ei. Câştigi 100 de New Dollars pentru fiecare oră de supravieţuire, 100 pentru fiecare agent sau poliţist pe care îl omori şi un miliard, o sumă imposibil de înţeles, dacă reuşeşti să rezişti 30 de zile. Nimeni nu a reuşit vreodată. Recordul actual este de opt zile şi câteva ore, de care nimeni nu s-a mai apropiat de multă vreme. Oricine dă informaţii despre tine câştigă 100 de dolari, cine te omoară – 1000. Mai primeşti şi o minicameră video, cu care trebuie să te înregistrezi în fiecare zi, două filmuleţe de 10 minute, pe care le expediezi prin poştă pe adresa organizatorilor, ca o dovadă că eşti în viaţă. Dacă nu trimiţi înregistrările, eşti eliminat şi pierzi banii. Orice ai spune, Games Network va cenzura sau modifica înregistrările. Pentru că nu trebuie să uiţi – acum tu eşti inamicul public numărul unu. Te poţi duce oriunde în lume, absolut oriunde, doar că după douăsprezece ore de la start după tine pornesc şi Vânătorii, unităţile de elită ale Games Network, care nu au ratat niciodată. Oricine te poate trăda pentru bani. Chiar şi cel mai bun prieten. Devenit o vedetă a celui mai fascinant spectacol mediatic al epocii sale, o epocă cenuşie, brutală şi ucigaşă, Richards nu are de ales şi îşi începe fuga. Lumea întreagă este deschisă în faţa sa.

Iniţial, Richards pare doar un alt concurent, şi dacă s-ar paria că trăieşte mai mult de 24 de ore nu s-ar găsi mulţi amatori să mizeze pe el. Numai că în scurt timp organizatorii îşi dau seama că Richards este mai bun sau măcar mai norocos decât toţi cei dinaintea sa. Îşi face rost de acte false, îşi găseşte surprinzători aliaţi în rândurile proletariatului ce organizează o perpetuă rezistenţă, reuşeşte să scape din câteva capcane ale poliţiei şi chiar să ucidă câţiva urmăritori. Cei din clasa de jos, cei controlaţi, cei îmbolnăviţi de radiaţii şi muncind, atunci când au unde, în condiţii de exterminare, ajung să vadă în concurentul celei mai populare emisiuni un erou. Cel care nu avea nici o şansă la început s-ar putea să fie cea mai bună „achiziţie” pentru Games Network, emisiunea are o cotă de audienţă depăşind cele mai optimiste aşteptări, iar Richards este pentru cei înţepeniţi în faţa magiei mediatice personajul zilei. Chiar şi temuţii Vânători par să îl scape adesea printre degete. Atât de bun, încât s-ar putea să primească o ofertă la care nimeni nu se aştepta. Publicul va şti doar că Richards a fost prins şi ucis. Iar cel care se numea Richards va putea începe o nouă viaţă. Cu totul diferită de ce a fost înainte. Iar faptul că a concurat la Fugarul pentru a-şi salva copilul va fi doar o amintire urâtă.

Un Richard Bachman pe care l-am evitat mult timp din cauza filmului şi îmi dau seama că a fost o greşeală. Ofensiva mediatică nu mai este un mijloc de propagandă, este totul, este Alfa şi Omega în această distopie, iar Fugarul nu mai e de multă vreme o emisiune de succes, ci a devenit Emisiunea esenţială, motorul unei lumi alcătuite din imagini glamoroase şi violenţă. Poate fi interpretat ca o critică, ca un avertisment, ca o utopie întunecată. Ca un viitor foarte probabil. Un Bachman bun, ce nu trebuie ratat.

Stephen King - Ur

Apărut în revista Suspans nr 27 cu titlul Aplicaţia Ur

Cine este deja familiarizat cu scrierile lui Stephen King ştie deja, cu siguranţă, că această nuvelă a fost publicată în februarie 2009 online, exclusiv pentru Kindle, şi era a doua oară când King lansa în premieră un text pe Internet, după succesul înregistrat în 2000 cu Riding the Bullet, povestire inclusă ulterior în Everythings Eventual şi ecranizată, surprinzător de bine, în 2004. O nuvelă excelentă, de altfel, această Riding the Bullet. Ur a fost, aşa cum era de aşteptat, un succes. Şi nu doar datorită ineditului metodei de promovare, ci mai ales pentru că este un King poate mai puţin cunoscut, dar bun, atât pentru subiectul în sine, cât şi datorită legăturilor cu universul Turnului Întunecat. După cum mărturiseşte în mai multe interviuri, King este un pasionat de gadget-uri, de tehnologie, ceea ce nu se prea suprapune cu imaginea pe care mi-o formasem despre autorul lui Misery, cu acea maşină de scris ce îşi pierdea treptat literele. Recitind nuvela şi suprapunând ideea unui „King Kindle” asupra imaginilor şi fotografiilor cu Stephen King în faţa uneia dintre maşinile sale de scris (cum a fost acea Olivetti portabilă la care a scris Carrie sau Blaze) Ur îţi dă un sentiment straniu, aproape de teamă în faţa schimbării. Chiar şi în faţa unui laptop sau unui procesor de text, Stephen King pare o prezenţă neobişnuită. Dar pe Kindle? Lumea chiar se schimbă.

Personajul din Ur, bibliovorul profesor Wesley Smith, colecţionar şi cititor de cărţi, cu un mic apartament ce seamănă tot mai mult cu un vast depozit de carte şi publicaţii diverse, plus notiţe, caiete şi hârtii de care cu siguranţă a uitat, este la început tot atât de nepotrivit în rolul de posesor al unui Kindle. Demodat nu doar prin materia predată, ci mai ales prin pasiunea sa pentru cartea clasică, pentru parfumul de hârtie îngălbenită şi acea notă aspră a rândurilor ieşite proaspăt din tipografie, Smith este din acest punct de vedere anacronic. Unul dintre ultimii dinozauri îndrăgostiţi de o borgesiană bibliotecă. O pasăre Dodo a catalogării, indexării şi lecturii. Mai mult, pentru a-şi impresiona iubita, o antrenoare ce lucrează la acelaşi colegiu, mai ales că cei doi trec prin prima criză serioasă a relaţiei, Smith face şi el pasul spre Noua Eră Digitală. Demodatul cititor îşi cumpără un Kindle. Nu doar că acest Kindle vine suspect de repede, dar spre deosebire de toate celelalte este… roz. Un gadget mic şi roz pentru un profesor în care, aşa cum se ştie, zace ascuns un scriitor. Doar în toţi profesorii de literatură engleză din toate cărţile din toate lumile zace ascuns un scriitor, ca o sarcină discretă şi totuşi prezentă, ce se dovedeşte în majoritatea cazurilor o banală sarcină extrauterină, neviabilă. Ce se ascunde însă într-un Kindle?

După cum realizează Smith în scurt timp, Kindle-ul său roz nu are doar o culoare stranie. Are şi o opţiune specială, experimentală. Ur Functions, cu secţiune de cărţi, arhivă de ştiri şi Ur local (în construcţie). În secţiunea de cărţi Smith va găsi 17.894 de titluri avându-l ca autor pe Ernest Hemingway, găsite în 10.438.721 de Ur. Descarcă un roman inedit de Hemingway, Cortlands Dogs. Costă 7.50 dolari. După primele pagini Smith trăieşte fascinaţia terifiantă a pasionatului de carte şi mai ales de Hemingway. Este categoric Hemingway, sau un imitator perfect. La o căutare sumară sunt alte peste 20 de titluri de Hemingway, şi doar în câteva dintre Ur-uri, titluri de care nimeni nu a auzit. Milioane de Ur-uri sau tot atâtea dimensiuni, cum începe să înţeleagă profesorul Smith. Tot atâtea realităţi. Lumea în care el există nu este decât una dintre acestea, dimensiuni paralele ce pot fi straniu de asemănătoare sau cumplit de diferite. Într-unele autorul căutat nu a existat, în altele nu a scris, alteori a scris mai puţin sau mai mult, nu există capodoperele sale sau, dimpotrivă, există zeci de alte titluri. Faulkner nu există în nici un Ur. Există mai mulţi Wesley Smith. Într-unul dintre Ur-uri Poe a trăit până în 1875 şi a scris nu mai puţin de şase romane. Capodopere de care nimeni nu a ştiut, mii de romane, milioane de volume, comoara unui librofag ajuns în Paradis. Zile întregi petrecute descoperind, răsfoind, citind, chiar dacă Smith înţelege fără să vrea să accepte că nu va putea niciodată măcar să vadă toate titlurile ce îl interesează. Kindle-ul Ur i-a prezentat un număr colosal de universuri, prea multe pentru a fi măcar acceptate de mintea umană. Până când Wesley Smith înţelege că în secţiunea de ştiri poate găsi ziarele de a doua zi din Ur-ul în care trăieşte chiar el. O poate face şi în multe dintre celelalte realităţi, descoperind cu oroare că în alte Ur-uri lumea s-a sfârşit printr-un holocaust atomic, că alte figuri politice minore au ajuns la putere sau că asasinate celebre şi cruciale pentru istoria lui Smith nu au avut loc de fapt. Printr-un mic gadget roz Smith poate prevedea viitorul şi, atunci când este nevoit, îl poate schimba. Dar aşa cum se întâmplă în 11/22/63, viitorul va rezista schimbării cu o forţă proporţională intensităţii cu care ar fi modificat. Când încerci să construieşti un viitor alternativ, mult mai favorabil ţie, s-ar putea să aduci în Ur-ul tău forţe şi fiinţe pe care ai fi sperat că nu le poţi imagina.

Ideea centrală din Ur fascinează prin simplitatea sa, chiar dacă Stephen King nu este primul – şi categoric nu va fi nici ultimul – care a abordat tema descoperirii unui număr imens de scrieri ale autorilor deja canonizaţi în panteonul clasic. Numai cine a fost fascinat la vremea sa de un autor sau altul poate înţelege ce ar însemna să descopere un titlu inedit al scriitorului pe care, poate, îl idolatrizează deja. Dar câteva zeci? Dar milioane? Un caleidoscop colosal al realităţilor paralele imaginabile şi posibile, văzute de un profesor de literatură engleză. Ur este, în esenţa sa, o poveste pentru cei fascinaţi de carte şi o interpretare a schimbării pe care a adus-o e-book-ul în acest univers, altădată puţin prăfuit, cu rafturile uşor curbate din cauza greutăţii, colecţionari maniaci de toate vârstele, vânzători, specialişti, editori şi librari, scriitori geniali sau scribuleţi insignifianţi. Un univers labirintic şi imposibil de conceput sau de înţeles de o singură minte umană, dacă te gândeşti doar la colosalul spaţiu pe care l-ar ocupa un catalog complet al tuturor cărţilor publicate vreodată într-un singur Ur. Ţinând cont de cantitatea imensă de celuloză tipărită şi, acum, de biţi, un astfel de Turn Babel al cărţii ar fi, categoric, depăşit în fiecare clipă. O poveste fără sfârşit. Câte titluri ar avea un asemenea catalog? Ar încăpea într-un Kindle?

Revista de Suspans - din 1 octombrie

Pe 1 octombrie va apărea primul număr al Revistei de Suspans, o nouă publicaţie electronică lunară, unde puteţi citi recenzii de carte şi film, prezentări, ştiri, eseuri, interviuri, proză şi poezie, cam tot ce ţine de literatura de suspans, horror, SF, fantasy, etc. Şi nu numai. Redactor-şef - Mircea Pricăjan. 

” De la 1 octombrie a.c., vă invit să-mi fiţi alături — mie şi echipei pe care am strâns-o în jurul meu — la lansarea unei noi publicaţii electronice. Este un mensual care îşi va împrospăta ediţia la fiecare 1 a lunii. Este o revistă independent, neafiliată, pe care am înfiinţat-o cu forţe proprii şi la care au pus umărul o mulţime de oameni la care ţin mult. Şi cărora le mulţumesc şi acum, aici.

Vizitaţi, deci, adresa http://revistadesuspans.ro/, vedeţi cam ce vom oferi şi la 1 octombrie, lunea viitoare, reveniţi pentru întregul sumar. Vă asigur că aşteptarea a meritat şi că multe vom putea face împreună de aici înainte. The sky is the limit.

                                                                                                                                     Mircea Pricăjan ”

Înaintea lansării oficiale puteţi citi blog-ul sau pagina de Facebook. Sau să vă înscrieţi la newsletter. Vă asigur că merită şi va fi ceva foarte, foarte interesant. Mai e un pic. Doar câteva zile. În numărul 1 voi avea şi eu două recenzii, sper să vă placă. 

Alexandru Paleologu despre fumatul pipei

- Fumatul pipei era un gest de dandy?

- Greu de zis. Eu am fumat prima dată pipă şi abia pe urmă m-am constrâns să trec la ţigarete, fiindcă era ciudat ca un tânăr să fumeze pipă în societate. Apoi, am revenit la pipă. Fumatul îţi asigură o gesticulaţie dezinvoltă, tocmai de aceea oamenii neînvăţaţi cu societatea fumează excesiv, ca să aibă une contenance. Sigur că, în legătură cu pipa, era vorba şi de a-ţi adăuga un fel de însemn de prestigiu, un obiect pe care să-l ţii în colţul gurii aşa, ca un englez, ca un amiral sau... ca un idiot. De fumat, m-am lăsat, pentru că n-am mai avut chef. 

Breviar pentru păstrarea clipelor. Filip-Lucian Iorga în dialog cu Alexandru Paleologu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2012, pg 222-223

Foto: cartearomaneasca.ro

În curând...

Kindle WIFI - primele impresii

Nu sunt pasionat de gadget-uri şi tehnologie. Nu am habar ce apare şi mai ales ce e ”fashion”, nu înţeleg ce rost are un telefon cu nu ştiu ce funcţii, şi de când am renunţat la jocuri nici nu pot spune cu exactitate ce configuraţie are laptop-ul meu. Esenţial este că merge. Aşa că am tot amânat cumpărarea unui e-reader. Dar nu acesta a fost principalul motiv. Sunt un pasionat al cărţii clasice, mai ales cartea veche, luată dintr-un anticariat nu foarte aglomerat şi poate cu rafturile un pic prăfuite, cartea îngălbenită şi cu un parfum aparte, cu note de tutun uscat, lemn şi clei de oase, cartea cu o poveste şi măcar un proprietar, poate chiar unul care a recitit-o şi a făcut însemnări sau note pe pagini, cartea cu o ştampilă conţinând magicul termen ”libris” pe pagina de gardă şi o semnătură cu dr. sau av. Nu doar pentru că astfel poţi găsi rarităţi la un preţ de nimic, dacă ştii ce şi unde să cauţi, eventual ai un dram de noroc. Nu doar pentru că uneori ediţiile vechi sunt mai bune, măcar ca traducere, decât cele noi. Mai ales pentru că teancurile de cărţi nou-nouţe din librării, cu toate că sunt frumoase şi interesante, unele chiar excelente, nu au o istorie în spate, sunt identice una ca alta până la tirajul de 500-1000 de exemplare. Clone de celuloză. Eram aşadar cu totul în afara publicului-ţintă. 

M-am jucat cu un Kindle într-un showroom, aşteptând să fie gata actele pentru vreo cumpărătură teribil de casnică, unul din acele aparate strălucitoare şi pseudo-lovecraftiene ce populează şi acaparează bucătăria modernă. Nu mă aşteptam să-mi placă. Mi-a plăcut. Poate în anumite limite m-a fascinat. Cărţi electronice aveam, dobândite mai mult sau mai puţin legal, majoritatea în engleză şi franceză, mai ales clasici descoperiţi pe tot soiul de site-uri. Cu avantajul major că erau gratuite şi uşor de luat. Pasiunea colecţionării, plus că nu ocupau loc fizic şi mai ales nu trebuiau aranjate şi şterse de praf, coşmarul oricui are o bibliotecă măcar decentă ca spaţiu ocupat. Le mai citeam pe laptop, dar era incomod. Interesul pentru e-readere s-a transformat în pasiune, pasiunea în obsesie, într-un final, după îndelungi deliberări, am ajuns posesorul unui Kindle WiFi. Luat de la Azerty, care s-au mişcat surprinzător de repede. Factorul decisiv a fost preţul, plus că nu vroiam altceva decât să citesc fără să mă distragă altceva.  

Primele impresii:

- mult mai uşor decât mă aşteptam, aproape că nu îl simţi. De unde şi teama să nu-l scap din greşeală. 

- înveţi destul de repede să umbli cu el, simplu şi intuitiv. 

- se citeşte uşor, după un update de soft se mişcă rapid, fără ghosting şi alte probleme, reţine pagina la care ai rămas. 

- ai 1.25 giga disponibili, eu am folosit până acum cel mult 300 de mega, măcar să le citesc pe toate şi să pun altele. Fireşte, iniţial au intrat King-urile pe care nu le citisem, Lovecraft, Orwell, povestirile lui Hoffmann în tălmăcire franţuzească, ceva Bradbury. 

- mă temeam să nu fie obositor pentru ochi, dar nu este mai mult decât o carte clasică, fie şi după câteva ore. După ce te obişnuieşti ţi se pare că numai aşa ai citit toată viaţa.
- se copiază orice foarte uşor, după ce îl cuplezi la USB apare ca ”hard” extern. Şi pe urmă copy/paste în Documents. Pentru uşurinţă eu am organizat totul în directoare, deşi Kindle nu le vede. 

- după înregistrare poţi organiza titlurile pe categorii, dar cum nu ţin foarte multe pe el ar fi o muncă inutilă. Se poate, dar nu-i văd rostul. 

- nu ştiu cât ţine bateria, l-am încărcat complet în prima zi şi acum aştept să văd când rămâne fără combustibil. Deşi e folosit zilnic nu dă semne de oboseală. 

- nu reflectă lumina ciudat, nu este lucios, dar ai nevoie de o sursă exterioară de lumină pentru citit. 

- nu am încercat cărţi româneşti, deci nu ştiu cum vede diacriticele. Când o fi cazul...

- aşa cum ştiam nu afişează corect majoritatea PDF-urilor, mai ales cele cu multe imagini - luate în principal de pe DacoRomanica - dar pe acestea oricum le citeam pe laptop. Plus că revistele de epocă şi ziarele chiar sunt prea mari pentru un ecran atât de mic. La fel şi Pif-urile. 

- pentru convertire în mobi folosesc Calibre. Foarte bun, suficient de rapid, n-am avut probleme de conversie. 

Kindle WiFi vine într-o cutie de carton cu logo, înăuntru doar reader-ul şi un cablu mini-usb. Nimic mai mult. Elegant, uşor, ecranul parcă un pic mai mare decât îmi păruse în showroom. Nu am wifi acasă, aşa că l-am înregistrat la un prieten mai norocos din acest punct de vedere. Acum am şi reclame, dar îmi plac, am luat şi două cărţi gratuite de la Amazon, să văd ce şi cum. O să mai iau, pe partea de clasici oferta e colosală. Şi se mai găsesc şi în alte părţi, tot gratuit. Trebuie să îi iau şi o copertă, măcar să îl protejez mai mult. Până atunci îl ţin în cutia de carton atunci când nu-l folosesc. Cu toate că sunt prin definiţie cusurgiu nu i-am găsit încă defecte, să văd cum se comportă pe termen lung. Până acum intră în categoria achiziţii inspirate, aşa că revin la Dark Tower 7. Până când se va traduce la noi cred că va mai trece un timp. Recomandat. Poze n-am. 

Foto: amazon.com