Cum ar fi sa iti pierzi tatal la o varsta atat de marunta incat nu iti aduci aminte mai nimic ? Prezenta construita artificial din fotografii, relatari venite de la cei care l-au cunoscut si, daca esti norocos, filme vechi, realizate cu un aparat hodorogit, este mai chinuitoare decat lipsa ei totala. Eroul romanului "Fata cu portocale" este un pusti de 15 ani, Georg Olav pre numele sau, care si-a pierdut tatal pe cand avea prea putini ani ca sa-si aminteasca prea multe. Abia dupa mai bine de un deceniu in mainile sale ajunge, mai mult sau mai putin din intamplare, o lunga scrisoare lasata de tatal sau, Jan Olav. Corespondenta cu un iz putin macabru, primita din partea unui tata necunoscut.
In "Fata cu portocale" Jostein Gaarder iti lasa un puternic gust de Haruki Murakami. In esenta, romanele niponului urmeaza o traiectorie deja stabilita : unui om obisnuit, cu nimic mai bun sau mai rau decat altii, i se intampla intr-o zi, pe neasteptate, ceva deosebit. Ceva atat de ciudat, de fantastic, de neobisnuit si chiar de inspaimantator incat ii da intreaga viata peste cap si il forteaza sa aleaga un alt drum. Lui Jan Olav acel ceva i s-a intamplat la varsta de 19 ani. Atunci a vazut intr-un tramvai o fata care avea in brate o impresionanta punga cu portocale, niciuna identica alteia. Numai ca daca Murakami porneste de la astfel de stranietati pentru a construi edificii narative fantastice, Jostein Gardeer foloseste un astfel de pretext narativ pentru a prezenta o emotionanta poveste de dragoste.
In maniera kunderiana, Jan Olav incearca sa o ajute pe fata si reuseste sa ii rastoarne punga cu portocale, niciuna identica alteia, iar acestea incep sa se rostogoleasca prin tramvai, intr-un moment literar de o exuberanta candoare. Cine este fata cu portocale, de ce cara dupa ea o imensa punga, plina cu kilograme bune de portocale, de ce l-a ales pe Jan Olav dintre toti, care este taina ei ? Intrebari care vor deveni obsesii. Este doar inceputul, pentru ca tanarul Olav se va indragosti nebuneste de fata cu portocale, o va cauta prin tot orasul, va pandi toate tramvaiele si locurile unde ar putea aceasta sa apara, va face zeci de scenarii, pentru a ajunge pana la urma in indepartata – pentru el si pentru multi – Spanie, la polul opus din toate punctele de vedere. Ii afla misterele, sunt mai indragostiti ca oricand si totul se termina intr-o frumoasa poveste de dragoste, impartasita postum de catre tata, fiului.
Si tocmai aici, dupa mine, Jostein Gaarder rateaza cartea. Avea o premisa extraordinara, avea o poveste misterioasa si plina de simboluri si valente exceptionale, putea sa realizeze o constructie epica fabuloasa, cu elemente fantastice, asa cum a dovedit ca stie sa o faca in “Lumea Sofiei”. Stie sa duca o naratiune de la inceput la sfarsit, stie sa o edifice asa cum trebuie, stie sa te tina in suspans literar de calitate. In loc de asta, “Fata cu portocale” devine un simplu roman “de dragoste”, moralizator, bun, cu siguranta apreciat de cei care vor sa se relaxeze cu un roman, intr-o dupa-amiaza de sambata. Insa nu este nimic mai mult. Un roman care putea sa fie mult, mult mai mult, si se multumeste sa fie doar bun. Pacat.
Daca pana la urma misterul fetei cu portocale se dovedeste nesperat de previzibil si banal, relatia construita abrupt si epistolar dintre tata si fiu, avand in comun o pasiune neasteptata si stranie (totusi), emotioneaza si place. Felul in care iti imaginezi ca a decriptat fiul mesajul de la tata te pune pe ganduri. Nu este cu siguranta cel mai bun roman al lui Jostein Gaarder. Nu este nici rau. Doar dezamagitor si, pe alocuri, tezist si chiar siropos. Daca l-as recomanda ? Nu prea.
