Leapsa de la Dragos / Chestii livresti

O leapsa noua via Chestii livresti.

1. Care este cea mai buna carte citita de tine?
Greu de spus. Poate Orbirea. Sau Toba de tinichea.

2. Ai facut cadou carti?
De cele mai multe ori dau in dar carti. Chiar daca sarbatoritul are deja una.

3. Care este viitorul literaturii?
Cat avem nevoie de povesti, o sa reziste.

4. In ce limbi ai citit carti?
Romana, engleza, franceza.

5. Ce carti "celebre" nu ti-au placut?
Nimic de la Zola sau Gide, aproape nimic de la Faulkner, partial Hemingway, nimic de la Antoine de Saint-Exupery. Nu mi-a placut nici Cidul, par egzamplu. Pe aripile vantului. Alexis Zorba. Si mai sunt.

6. Ce tara a produs cea mai buna literatura?
Nu pot alege una singura. Primele trei ar fi Rusia, Franta, America.

7. Iei notite din cartile pe care le citesti?
La romane si povestiri destul de rar. La eseistica, istorie, arta sau filosofie imi notez pasaje sau in anumite cazuri fac fise.

8. Cam cate carti ai citit pana acum?
Nu stiu exact, poate 800 – 900. Sigur mai putin de jumatate dintre ele au meritat timpul consumat. Cam 20 % au fost sau merita recitite. Am inceput sa citesc mai lent ca inainte, sa savurez.

9. Cu ce carti ai dormit in brate de plictiseala?
Cartile de specialitate pentru licenta. Cumplite. Nu le-a face cadou nici dusmanilor.

10. Ce înseamnă cărţile pentru tine?
Cea mai importanta colectie.

11. Care este cea mai scumpa carte pe care ai cumparat-o?
Nu stiu.

12. Care este cel mai tare final la o carte citita?
1984.

13. Care este cea mai influenta carte citita de tine?
O mie si una de nopti (as zice editia Burton. Inca nu am vazut editia Lyons, prea scumpa)

14 Care scriitor te-a influentat cel mai mult ?
Astazi as spune H.P. Lovecraft. Maine poate fi altul.

15. Cat de repede citesti o carte?
Depinde. Daca simt ca nu merge suficient de repede o abandonez si mai incerc peste un timp. Poate nu se potriveste momentul.

16. Poate literatura sa schimbe lumea?
Asa ar fi de dorit, dar deja suntem pe ultima suta de metri. Nu mai avem timp. Si nu cred ca scriitorii mai pot face miracole. In trecut au facut-o adesea.

As vrea ca toti cei din blogroll (si nu numai) sa raspunda. E faina. Mai ales cei pe care i-am descoperit recent.

Pif la final

Primele Pif-uri Gadget – sase la numar, plus un poche Arthur le Fantome – le-am primit cadou de la un vecin, Bruno, mai mare decat mine cu vreo 15 ani, un fel de bisnitar descurcaret in Romania socialista. Pleca definitiv si legal din paradisul proletar (a ajuns prin Suedia) si isi impartea comorile. Io aveam vreo cinci ani, silabiseam binisor si speram sa ajung sa citesc. Tin minte ca mai avea Pif-uri, dar nu mi le-a dat. Evil Bruno... Erau in stare buna, nu aveau gadget-uri, dar a fost un soc. Si inceputul unei obsesii care nu s-a stins nici acuma si care m-a invatat sa inteleg si sa citesc BD-urile. Mult inainte sa aflu ca exista si comixuri americane. Stiam totusi ca exista Superman. Filmul.

Pif-uri se gaseau greu. Eu am prins direct Pif Gadget, format de revista, si de Pif Vaillant format mare aveam sa aflu mai tarziu. Un bun prieten avea o parte parte din colectia Vaillant legata in volume, in piele. Si asta, ca in orice grup de pusti, il facea un zeu. Avea el si alte calitati, intre care Star Wars pe casete video originale (e drept, dublat in germana) dar tot pentru Vaillant facea sa fii prieten cu el. Copiii cedeaza usor ispitei. Si sa ai un Pif insemna ca ai facut un pas in « high life ». De cumparat, singura sursa ramaneau talciocurile, mai ales cel din Prelungirea Ghencea si cel din Vitan, chiar daca nu erau ieftine. Contrabanda cu reviste Pif, surprinzator de bine pusa la punct, dar eu nici acum nu as putea vinde un Pif daca as mai avea. Niciodata nu am gasit vreun Pif la chiosc, iar abonamentul era doar un vis frumos. Am strans vreo 40 de bucati, poate ceva mai multe, inclusiv cateva poche. Naiba stie ce s-a intamplat cu ele pana la urma, chiar nu-mi aduc aminte. Se mai gasesc prin anticariate sau pe Okazii, n-am mai luat. Atunci erau una din comorile cele mai de pret. Pif-urile si albumele mari Rahan, din seria a doua. Invatai sa desenezi personajele, mai bine sau mai prost.

Si cum nimeni nu-mi citea pe frantuzeste, am luat pana la urma doua dictionare si imi scoateam cuvintele pe foaie pana legam cat de cat povestea din banda desenata. Munca de cercetare, dar asa am inceput sa ma prind ce se intampla cu Pif, ce zicea Hercule, cum se gandea Rahan sa mai inventeze cate ceva, partial replicile dintre Leonard si discipol. Si am deprins o bruma de franceza, ca un imigrant lapon in Cartierul Francez. Vazusem io ca dupa cuvinte, in dictionar, e ceva in paranteze, dar cine se gandea ce gandacei sunt acolo. Asa ca in clasa a cincea eram la franceza intr-o situatie suprarealista. De bine, de rau intelegeam ce se intampla in fraza, dar nu puteam sa pronunt neam vreun cuvant. Din reflex, le citeam cum se scriau, si iesea ceva hazos. Stiam ce inseamna cuvantul, dar cum se citeste el...mai greu. Asa ca accentul mi-a ramas si azi groaznic, desi de citit inca mai citesc franceza suficient de bine. Cu scrisul am inceput sa schiopatez destul de rau. Lipsa de exercitiu.

Cand aveai un Pif, mai ales un Pif nou, era un adevarat ritual. In primul rand il asezai in colectie, sa vezi ce numar e, daca ai vreunul cat mai apropiat, vreun poche, vreun hors-serie pentru completare. Pe urma il miroseai, il mangaiai usor si cu grija, apoi il rasfoiai o data pe fuga, sa vezi ce episoade sunt, te uitai la reclame si la jocuri, iti imaginai cum ar fi fost sa ai si gadget-ul. Abia pe urma incepeai sa il citesti pagina cu pagina, reveneai, cautai in alte reviste, visai sa iei si alt numar, mai ales cand ramaneai cu un serial fara final sau cu goluri mari. Lipsurile din colectie erau pana la urma firesti. Avea ceva dintr-o ceremonie proto-religioasa.

In afara de Pif et Hercule (fireste) imi placeau si : Rahan ; Leonard cu discipolul si Mathurine (Doamne, cat putea sa ma distreze, mai ales serie La Guerre des Genies) ; Dr Justice (chit ca numai judo nu era) ; Placid et Muzo ; Arthur le Fantome ; animalutul ala portocaliu, cu freza punk, ce incerca sa scape de la zoo (nu-mi amintesc numele, oricat as vrea) ; Dicentim ; Gay Luron ; Amicalement votre (Tony Curtis si Roger Moore :) ) ; . Nu era rau nici Ludo, am prins si Fanfan, sunt convins ca am uitat destule personaje si episoade. Si nu m-am gandit vreodata ca o revista ca Pif era scoasa de Partidul Comunist Francez. Si nici nu mi-ar fi pasat prea mult. Oricum, pentru cateva numere din Pif am fi tradat si tara si partidul si pe comandantul suprem fara ezitari. Pif Gadget arata atat de occidental, avea reclame la Minitel, jocuri video si dulciuri, visai la gadget-uri si te gandeai cum ar fi fost daca. Iti pazeai Pif-urile cu fanatism religios. Si foarte rar imprumutai un Pif, doar cu garantii solide. Mai bine pierzi un prieten decat un Pif.

Acum am vreo doua DVD-uri de Pif, plus unul de Rahan (aproape complet), in format cbr, si mi se mai intampla sa le citesc. Nu se compara cu farmecul revistei pe hartie, dar in lipsa de altceva. Si nici nu mai am forta necesara pentru a reincepe colectia. Dupa ’90 incepusera sa se gaseasca Pif-uri noi, cu gadget, la 100 de lei, pe urma au inceput sa dispara. Se mai gaseau tot asa, prin talcioc si anticariate. Am mai luat putine, incepusem sa descopar si alte benzi desenate – Jonah Hex, Les Jeunes Titans, Watchmen, Arak, Conan, Le Manoir de Fantomes, Creature du marais, etc, etc, etc. Tot in franceza, dar asta este o alta poveste. Falimentul, ma gandesc acum, era pana la urma firesc. Povestea se cam terminase. Fac parte din generatia Pif. Si chiar ma mandresc cu asta. Am avut o copilarie frumoasa, in partea datorita unei reviste cu benzi desenate. Si cine a prins Pif, stie la ce ma refer. Cine nu...a pierdut foarte mult.

Aici gasiti articolul din Cotidianul, aici un senzational articol din Observatorul cultural, aici un site despre revista. Au scris si Ioan T. Morar si Dragos C. Si vor mai scrie si altii, cred.

Mai noi si mai vechi

1. Elias Canetti - Orbirea, Ed Polirom, 49.95 Ron
2. Marcel Olinescu - Mitologie romaneasca, Ed Gramar, 25 Ron
3. H.P. Lovecraft - Monstrul din prag, Ed Vremea, 16 ron
4. Nicolae Iorga - Istoria Bucurestilor, Ed Vremea, 31 ron
5. Jose Saramago - Eseu despre orbire, Ed Polirom, 34.95 ron
6. Ernst Nolte / Francois Furet - Fascism si comunism, Ed Art, 16 Ron
7. Giovanni Boccaccio - Decameronul, Ed Paralela 45, 40 Ron
8. Ion Manzat - Istoria universala a psihologiei, Ed Univers Enciclopedic, 109 Ron
9. Sade - Cele 120 de zile ale Sodomei sau Scoala libertinajului, Ed Trei, 39.90 ron
10.D. Draghicescu - Psihologia poporului roman, Ed Historia, 43 Ron

John Waite - Missing You

Cinabru la Pipa Club Bucuresti

Motto

“Cronicarul istoriseste cum o duzina de domni si pipele lor minunate s-au adunat intr-o cafenea, intr-o seara de vineri, cand afara ningea frumos si inauntru era cald si bine. Si cum i-a cunoscut Cinabru si cum au stat de vorba si au povestit si au fumat pana cand si-au dat seama ca orologiul de pe perete a sarit peste patru ore din poveste.”

Din Cronica Meduro-Latakiota, traducere Tiffany Reinaud, in Revue des melanges et allumettes, no 655, 15 – 22 Janvier, 2009. Pg 23

Am ajuns la Cafeneaua Bononnia dupa cinci si ceva, cu destule emotii. Prima data cand ajungeam la o intalnire Pipa Club Bucuresti. Desi imi tot propusesem de ceva timp, dar mai mereu se intampla cate ceva. Imi luasem pipa, vreo doua tutunuri (nimic deosebit) si cateva filtre de balsa. Cafeneaua, desi mica, nu arata rau deloc. Servirea a fost ok, preturile accesibile, cafeaua buna. Si am inteles ca si ceaiurile au mers foarte bine.

Mirosul de tutunuri se simtea inca de la intrare. Si era buuuuun. Am intrat, m-am prezentat, ne-am apucat de tutunuri, am vazut pipele celor care venisera, am incercat marci noi de tabac. Si asa au trecut aproape patru ore alaturi de pipari pe care ii intalneam in viata tangibila pentru prima oara, dar m-au facut sa ma simt in largul meu si sa nu mai vreau sa plec. Ceea ce pentru acei putini care ma cunosc ar parea imposibil. Sa te pierzi asa in vorbe si fum, nimic mai placut dupa un sir lung de zile cu munca multa, somn putin si nervi o groaie.

Greu a fost sa aleg dintr-o masa acoperita de tutunuri, de multe dintre ele nestiind nimic, asa ca am mers pe recomandari verbale si olfactive. Am inceput cu o pipa de HH Vintage Syrian de la Mac Baren, un tutun sec, Latakia, oriental, ceva virginie, bun, tare, sumbru. A doua pipa a fost pentru mine surpriza placuta a serii, Red Virginia de la McConnell. Pana nu demult nu eram prea interesat de virginii, acum am inceput sa le descopar farmecul si aroma, iar Red Virginia ar putea deveni unul dintre preferatele mele. Dulceag, catifelat, potrivit de tare, cu un varf de cutit de Perique, cat sa ii dea o aroma speciala. Un tutun excelent, chiar nu ma asteptam sa imi placa atat de mult. La final, desi aveam limba cat o broasca testoasa de Galapagos, am riscat si am cedat tentatiei, cu o jumatate de pipa dintr-un flake faramitat si uscat bine (din pacate nu imi mai aduc aminte ce era). Greu, virginii si oriental amestecate in pipa, suficient ca sa ma ameteasca un pic. Am avut limba ca jupuita vreo doua-trei zile.

Pentru acasa am primit cateva mostre de la piparii vechi : in afara de HH Vintage Syrian si Red Virginia, am luat cate un pic de McConnell Original Oriental (bun, foarte bun, si surprinzator de usor), McConnell Maduro (un tutun exceptional, dulce si seducator, chiar daca se aprinde si arde cam greu), si o alta surpriza, Mott Mixture No 1, un amestec inedit semnat Molia, pe care l-am gustat mai tarziu. Excelent. Le multumesc tuturor pentru sfaturi, recomandari si tutun.

De vorbit, s-a vorbit mai ales de pipe si tutunuri, dar si de altele toate cele si inca ceva pe deasupra. Si se spuneau atatea lucruri incat iti venea mai curand sa taci si sa asculti, pentru ca aveai ce sa inveti. Totul cu o doza sanatoasa de umor fin. Si tot defilau pipele de tot felul, de parca se pregateau sa o puna de o petrecere a lor.

Concluzii pe fuga :

- o pipa devine mai buna cand este fumata alaturi de alti pipari

- Molia a facut o mixtura excelenta, sper ca va continua seria

- o masa acoperita de tutunuri si pipe arata minunat, elegant

- am descoperit cateva tabacuri excelente

- si am vazut cateva pipe cu adevarat deosebite

- este una dintre cele mai frumoase pasiuni din lume

- este imposibil sa nu afli mereu ceva nou despre pipe

- ar fi trebuit sa ajung mai demult la intalniri

- trebuie sa imi cumpar macar inca o pipa

- si niste tutunuri noi

- a fost tare fain

Aici veti gasi lista celor care au venit la intalnire si cateva fotografii. Una dintre cele mai frumoase seri din ultima vreme. Va multumesc tuturor pentru primire si sper sa ne revedem cat de curand.

Carti noi : Twain, Elvgren, Milton si restul

A venit pachetul de la Tamada. Numai eu stiu cum il asteptam. Cateva achizitii noi :

Patru Wordsworth (Poetry Library si Classics)

The English Poems of John Milton (cu sonetele, Paradisul pierdut si Paradisul regasit, note si tot ce mai trebuie)
Tom Sawyer & Huckleberry Finn (pentru ca eram curios sa vad cum suna si in engleza una dintre cartile de care nu m-am plictisit de vreo 20 si ceva de ani incoace. Suna bine.)
Forsyte Saga (ca sa-mi dau seama de ce mi-a placut cu 15 ani in urma, chiar daca nu imi mai aduc aminte foarte multe detalii. Decat ca Soames era nefericit si detestabil. Si ca batranul Forsyte era un personaj pe cinste.)
Dr Jekyll and Mr Hyde (plus The Merry Men si alte povestiri, in sfarsit o editie pe care am ratat-o la fiecare targ de carte).

Si comoara. My precious. Ceva ce am cautat destul de mult si am gasit abia acum :

Gil Elvgren. The complete pin-ups. Scos de Taschen. Asa ca in curand la categoria Arta o sa apara cate ceva despre Elvgren. Omul care a construit conceptul de pin-up-girl.

Cinabru is happy, me darlings :) Nu am mai facut comanda de tutun, dar mi-am luat Elvgren si restul.

Poza este imprumutata de pe Bertrams.com.

Peterson – University Flake

Marca : University Flake
Producator : Peterson
Tutun : Burley, Virginia
Aspect tutun : flake
Aroma : tutun natural, tare, foarte putin aroma fructata
Tarie : ridicata
WAF : scazut
Prezentare : cutie metalica 50 g
Pret : 39.50 Ron

Prima data cand incerc un flake. Am vrut sa imi iau un aromatic, tot un Peterson, dar pana la urma m-am decis sa iau o cutie de University Flake. Primele impresii : cutia este mai mica decat o cutie obisnuita de 50 de grame, patrata, mai compacta, si de aceea poate pare mai grea. Eticheta albastru inchis, cu sigla Peterson, flake-uri asezate unul langa altul sunt invelite intr-un ambalaj auriu, sigilat. Simplu si elegant. O cutie are cam 20 de flake-uri (nu mi-a venit ideea sa le numar la desigilare), de 2 x 7.5 cm (plus ceva maruntis). Putin umede la deschidere, amestec de tutun cafeniu inchis si foarte putin galben deschis, bine presat, aroma de tutun natural si o idee de fructe de padure, aproape insesizabila.

Am gasit aici detalii si un filmulet despre cum se fumeaza flake-ul, am incercat prima si a doua varianta, adica flake impaturit si faramitat. Cea de a doua mi s-a parut mult mai usoara, pipata a decurs bine, tutunul s-a aprins repede si a ars constant, cu 2-3 reaprinderi, pret de mai bine de o ora. Prima, flake-ul impaturit (Mac Baren), s-a dovedit mai dificila, dar mai interesanta. Se aprinde mai greu, de fiecare data are nevoie de mai multe reaprinderi, dar cand a pornit – o pipata de cel putin o ora. Si aroma mi s-a parut mai intensa. De fiecare data am lasat flake-ul la uscat macar cateva ore.

Peterson University Flake se fumeaza rece, uscat si bine, fara sa intepe la limba. Pipa se poate incinge spre final, dar dupa atata timp mi se pare firesc. Oricum, de fiecare data am fumat un flake (niciodata mai mult de unul) in reprize, pentru ca nivelul nicotinei este foarte ridicat. Cel putin pentru mine. La inceput m-a ametit putin, fumat cu pauze se tolereaza mai usor. Aroma initiala este de tutun natural, Virginia intens, cu o umbra de fructe de padure acrisoare, pentru ca dupa prima treime fumul sa devina mai dens, mai tare, Virginia cu putin Burley si ceva aparte. La final gustul de Burley este puternic si acopera totul, fumul este mult mai amar si mai greu. Scrumul este de culoare intunecata si fin.

Concluzii : din cate stiu, singurul flake disponibil pe piata romaneasca. Un tutun care m-a surprins placut, chiar daca mai imi trebuie ceva experienta pentru a-l descoperi cu totul. Clar inca nu l-am gustat si priceput cu totul. M-a facut insa sa nu mai fiu prea atras de aromatice si sa incep sa descopar si alte mixturi. Mai mult decat recomandat, fie doar ca incercare. Multa nicotina, un gust echilibrat si bun.

Foto : http://www.dymky-online.cz.
Din pacate nu am gasit una mai buna si nici nu am avut aparat.

Liz Dean – The Golden Tarot

Un set de tarot realizat de Liz Dean, care a starnit deja ceva controverse in afara, pentru ca preluat numele unui alt pachet, mult mai cunoscut si mai vechi, realizat de Kat Black. A fost un neasteptat cadou de Craciun (multumesc inca o data) si dupa ceva cautari pe netul romanesc l-am gasit si aici. E adevarat ca pentru 70 de Ron poti lua din acelasi loc un set Rider-Waite (original) dar Golden Tarot e un pachet suficient de interesant pentru a merita banii. Si mi se pare mult mai accesibil unui incepator decat Rider-Waite. Are toate cele 78 de arcane (majore + minore), fiind prezentat ca un mixaj intre Rider-Waite si celebrul Visconti-Sforza, totul intr-un stil renascentist. Foarte colorat si “feminin”. Initial l-am privit cu anumita retinere, dar dupa aceea mi-a placut.

Prezentarea nu este deloc rea, cartile vin intr-o cutie de carton in forma de carte, cu o brosura de 64 de pagini, semnata tot Liz Dean, ce prezinta schematic arcanele majore si minore, alaturi de cateva etalari. Arata chiar bine, spre deosebire de alte pachete mai cunoscute, fara manual sau cu o foaie A4 indoita langa carti. Strictul necesar. Arcanele sunt bine tiparite, in culori vii, grafica bine realizata (mult Rider-Waite aici), dar din pacate cartonul folosit este surprinzator de subtire si fragil. Nu stiu cum rezista in timp, daca sunt folosite intens.

Cartile sunt de dimensiuni mai mari decat eram obisnuit, iar daca arcanele majore au ilustratii interesante (unele chiar surprinzator de frumoase) cele minore sunt dezamagitor de simple. Un fundal al elementului definitoriu (aer, apa, s.a.), numarul de bate/spade/monezi/etc si atat. Nici macar sensul de baza, cum am vazut la multe alte seturi, inclusiv din cele aparute in romana. Arcanele majore sunt numerotate de la 0 (Matul) la 21 (Lumea), cu imagini care amesteca traditia italiana cu Rider Waite si influente din cele mai diverse, respectand totusi in mare elementele simbolice de baza. Schimbarile nu socheaza, unele sunt destul de subtile, dar cu atat mai interesante, fiind majoritatea de detaliu.

Hermitul (IX), de exemplu, reproduce postura si multe din detaliile seturilor clasice – felinarul, caduceul, barba, mantia cu gluga, sarpele, directia de mers – dar culoarea hainelor (verde) si cadrul ales (padurea) il definesc mai curand ca druid, o alternativa la hermitul “traditional”. Magicianul (I), o alta arcana mai cunoscuta, are aceeasi masa cu obiecte rituale, dar mai mari si aparent mai grosolane, mai putin lucrate. Imparateasa (III) este la randul ei asezata langa un copac inflorit in locul unei sali regale. Si exemplele pot continua.

Daca Indragostitii, Hermitul sau Turnul reproduc destul de fidel simbolistica grafica deja consacrata, arcanele XIII (Moartea), XVIII (Luna) sau XX (Judecata) sunt deja mult diferite. Moartea nu mai este scheletul care vine la seceris, cu o coasa cumplita, ci o femeie intre doua varste, visatoare si marcata de tristete, cu o rochie de un rosu aprins si o mantie albastru-inchis, profilata pe sangeriul apusului. Nici o surpriza insa la arcanele minore si mai ales la cartile de curte, care respecta suita Page/Knight/Queen/King. Nimic nou aici, in bine sau in rau.

Concluzii : un pachet in egala masura modernizat si clasic, frumos ca grafica, desi poate prea simplist si chiar auster la arcanele minore. Carti poate prea fragile pentru o folosire regulata, altfel bine realizate. Un pachet foarte bun pentru incepatori din cauza pretului, brosurii de prezentare, desenelor si aspectului general. Senzatia de prietenos. Recomandat pentru colectionari sau novici. Cred ca se pot gasi si seturi mai interesante, dar mai avansate.

Mai multe imagini si detalii aici.

Tara, Legiunea, Capitanul. Miscarea Legionara in documente de istorie orala

Timp de 10 ani mai multi cercetatori de la Centrul de istorie orala al Societatii Romane de Radiodifuziune (centru de care am aflat abia acum) au participat la un proiect dificil si delicat : realizarea unor interviuri ample cu unii dintre membrii supravietuitori ai Miscarii Legionare. Inceput in 1993, anul in care Horia Sima murea lasand Legiunea fara un alt lider, a fost un proiect lipsit de mediatizarea meritata. Din pacate. Printre numele alese de istorici s-au numarat Mircea Nicolau, Serban Milcoveanu, Dumitru Groza, Ana Maria Marin, Nae Tudorica, Nicolae Cracea, Ion Gavrila Ogoranu, Traian Popescu, Ovidiu Gaina, Alexandru Serafim, Filon Verca. Cei mai multi dintre ei nu mai sunt astazi in viata. Si cu siguranta ca numele nu suna familiar decat celor chiar pasionati de subiect.

Fragmente din aceste interviuri alcatuiesc volumul “Tara, Legiunea, Capitanul…” aparut recent la Humanitas (unde s-a reeditat si cea mai buna istorie a ML, lucrarea lui Armin Heinen). Se pare ca subiectul inca intereseaza. Si vinde. Selectia, suficienta pentru cei care vor sa afle cate ceva despre legionari, ofera informatii despre Fratiile de Cruce, Statul National-Legionar, congresele studentesti, Echipa Mortii, perioada primului exil in Germania, inceputurile rezistentei anti-comuniste, atentatele savarsite de legionari si represiunile autoritatilor impotriva lor. Dar si informatii interesante despre viata cotidiana a legionarilor, taberele de munca, comertul legionar, campaniile electorale, personalitatile Miscarii, momente dramatice, etc. Peste toate, in majoritatea interviurilor alese, se suprapune imaginea dominanta a Capitanului, Corneliu Zelea Codreanu, inca privit de toti legionarii ca liderul venerat, in timp ce succesorul sau, Horia Sima, este departe de a primi acelasi tratament.

Miscarea Legionara, subiect tratat cu voracitate la inceputul anilor 90 de presa de tot felul, tocmai pentru ca fusese o tema tabu pret de decenii, ramane o tema de cercetare in egala masura fascinanta si dificila. Fascinanta, pentru ca este greu de inteles astazi ce si cum s-a intamplat in perioada interbelica si in anii razboiului cu majoritatea tineretului roman (si nu numai). Cum de tineri intelectuali de prestigiu (dar nu numai) s-au dedicat cu fanatism unui Capitan si au ajuns sa fie adesea ucisi sau alungati in exil in numele unui ideal ce imbina antisemitismul si ortodoxia, caritatea si violenta, cultul muncii, eroismul si sacrificiul de sine cu atacurile virulente, nu o singura data fizice, la adresa adversarilor. Dificila, pentru ca sensibilitatile, lipsa unor documente esentiale, preconceptiile din ambele tabere si tendintele de diabolizare si angelizare s-au pastrat, chiar si in randul cercetatorilor mai tineri. Pana nu demult, cea mai des intalnita viziune era cea acuzatoare, diabolizanta, fortand adesea evidentele istorice pentru a ajunge la concluzii cel putin hilare din punct de vedere logic. Si in loc de a prezenta legionarismul asa cum a fost de fapt, cu dramele si greselile sale (nu putine la numar) se ajungea la un nou discurs de desfiintare si falsificare. Ignorand adesea contributiile istoricilor straini, paradoxal sau nu mai obiectivi si mai buni cunoscatori ai fenomenului.

Volumul “Tara, Legiunea, Capitanul…” isi propune insa o alta abordare, oferind informatii din exterior. Greu accesibile astazi, pentru ca titlurile din literatura legionara (pentru a nu mai vorbi de arhive sau presa interbelica) se gasesc foarte greu, iar subiectul nu este tocmai unul pasionant pentru oricine. Aici insa legionari importanti sau din esalonul secund ofera informatii putin cunoscute in afara gruparii, in peste 92 de interviuri, aranjate pe capitole tematice, fiind in acelasi timp un exemplu de manual pentru “istoria orala” dar si o imagine inedita a Miscarii Legionare vazuta de veteranii sai, la mai bine de jumatate de secol de la sfarsitul efemerului stat national-legionar. Fara a fi evaluate, judecate sau prezentate in vreun fel. Materialul brut. Cateva teme si momente importante din istoria ML, unele putin cunoscute, asa cum au fost traite de principalii actori. ML din interior. Este pasionant  Ceva similar a fost volumul “Miscarea Legionara intre adevar si mistificare”, un dialog intre Liviu Valenas si Mircea Dumitriu, atunci unul dintre liderii Miscarii Legionare, aflata intr-o perpetua reorganizare. Volum interesant pentru prezentarea Legiunii post-decembriste, dar fatalmente marcat si el de un discurs cu accente puternice de hagiografie, trecand anumite lucruri sub tacere sau prezentand versiuni mult “edulcorate”. In timp ce de aceasta data multe secrete sunt scoase la iveala.  

E pasionant sa vezi cum in interviuri versiuni “oficializate” in presa si literatura legionara pret de decenii sunt rasturnate chiar de martorii vremii. Cel mai bun exemplu ar fi masacrul de la Jilava, din 26-27 noiembrie 1940, cand peste 60 de fosti politicieni si militari, implicati in represiunile anti-legionare, au fost asasinati de mai multe echipe legionare, chiar in incinta inchisorii. Multi ani, versiunea “simista” era ca legionarii care ii deshumau pe Codreanu, Decemviri si Nicadori nu si-au mai putut stapani furia si intr-o singura noapte i-au executat pe cei implicati in asasinate, detinuti atunci la Jilava. Un act spontan de pedepsire. De fapt, dupa cum recunosc in interviuri legionari ca Dumitru Grozea sau Serban Milcoveanu, totul a fost minutios planificat, de teama ca cei vinovati de represiunea anti-legionara ar putea scapa.  Si nu este singura dezvaluire, la fel de interesante sunt si relatarile privind al doilea exil din Germania, dupa “rebeliunea legionara” (prezentata in continuare ca o lovitura de stat data de Antonescu). Sau detaliile putin cunoscute despre ascensiunea lui Sima la conducerea Miscarii si lupta dintre diversele factiuni. Viata din Fratiile de Cruce sau din studentimea legionara, viata de cuib, lupta electorala, lupta anti-comunista. Ori asasinarea lui Nicolae Iorga, atentatul care practic a ingropat Legiunea, veteranii insistand ca a fost o initiativa dementa a ucigasilor, fara asentimentul conducerii. Relatia cu Germania nazista, inca o controversa in istoria Legiunii, este narata aici cu alte detalii surprinzatoare, multe dintre ele inedite.

In egala masura elemente si momente-cheie din istoria legionara sunt prezentate adesea eufemistic, trecute cu vederea, ignorate sau prezentate distorsionat. Antisemitismul, principala acuzatie adusa legionarilor si un element central al doctrinei Miscarii, este ignorat de veterani sau considerat un element minor, un detaliu, simpla exagerare, o reactie fireasca la prezenta evreilor. Rebeliunea ramane in versiunea legionara o lovitura de stat data de Antonescu, avand sprijin german, desi lucrurile sunt mult mai complexe.  Daca majoritatea erorilor si asasinatelor de dupa asasinarea lui Codreanu sunt trecute in contul taberei simiste si mai ales a lui Sima, este vizibila tentatia de a prezenta Legiunea intr-o versiune “aurita”, pozitiva, eroica. Desi sunt si voci care il prezinta pe controversatul Sima ca succesorul de drept al Capitanului venerat.

O carte interesanta, un volum care se citeste usor, dar greu de apreciat si inteles cu adevarat de cei care nu stiu mai nimic despre Miscarea Legionara, mai ales despre perioada Horia Sima si exil. Categoric nu este o lucrare de introducere in subiect sau o istorie obiectiva si suficienta. Ofera insa ceea ce era necesar pentru echilibru : o alta viziune asupra evenimentelor. Poate nu neaparat cea corecta sau general acceptata, dar mai mult decat utila cercetatorului si cititorului interesat. Sigur ca ar fi fost bine ca volumul sa fie mai consistent, dar selectia mi se pare suficienta si definitorie. O aparitie care m-a surprins placut si pe care o recomand.

Haruki Murakami – La sud de granita, la vest de soare

Hajime este un barbat de succes. Un om care a realizat ceea ce era de dorit. Proprietar si administrator a doua jazz-baruri de succes, casatorit, are doua fetite pe care le adora, din cand in cand cate o aventura, un apartament de lux si o casa de vacanta, masini si costume elegante, suficient timp pentru a inventa noi cocktail-uri si a-si asculta discurile preferate. Este un personaj tipic pentru capitalismul nipon, o poveste a reusitei si devotiunii pentru munca. Un erou bun pentru stirile de seara si revistele usoare.

Hajime ar trebui sa fie un invingator. Ceea ce nu este. Fiecare dintre noi – si aceasta este premisa lui Murakami – are cate o relatie nereusita, o legatura care s-a terminat violent sau de la sine, prematur sau tardiv, dar care a ramas undeva. Este acea piesa de puzzle care il impiedica si pe eroul din “La sud de granita…” sa fie intreg. Pentru Hajime este Shimamoto, frumoasa colega care schiopateaza usor din cauza poliomelitei, colega de clasa dintr-o pre-adolescenta idealizata care i-l descopera pe Liszt (printre altii) si care este la randul ei un copil singur la parinti. Ceea ce ar fi fost o frumoasa si inocenta poveste de dragoste se termina prea repede, din cauza timiditatii lui Hajime. Shimamoto dispare, reaparand dupa mai bine de 20 de ani in viata lui Hajime, pentru a inchide un capitol ramas in suspensie. Totul avand ca fundal si leitmotiv piesa lui Nat King Cole, South of the Border. Numai in acest fel Hajime simte ca este pentru prima data el insusi, desi este in pericol sa piarda absolut totul intr-o singura noapte. Iar finalul ramane deschis.

Cartea are si numeroase elemente autobiografice – pasiunea pentru jazz, barul, cartile, singuratatea – si este mai mult decat posibil ca si Shimamoto sa fi existat. Sau Murakami sa isi fi dorit sa existe. Se poate citi si ca o posibila confesiune, o dorinta a unui scriitor de a pune capat unui fir narativ real ramas neterminat. Interesant este ca Hajime nu va afla aproape nimic despre viata lui Shimamoto de pana atunci, este o femeie-mister, o femeie fara o biografie (cu exceptia catorva elemente disparate), o femeie cu atat mai atragatoare cu cat ascunde foarte mult. Un simbol mai curand decat o femeie reala.

“La sud de granita…” nu este nici pe departe cel mai bun roman al lui Haruki Murakami. De fapt, romanele sale “de dragoste”, desi foarte bine vandute, sunt net inferioare celor “fantastice”. E un roman bun pentru o dupa-amiaza de sambata, eventual una ploioasa, o poveste suficient de bine scrisa pentru a placea, dar nimic mai mult. Murakami aplica din nou reteta scriitoriceasca de succes pentru el - constructii simple, propozitii directe, paragrafe nu prea lungi, dialoguri si monologuri dese. Scenele erotice sunt destul de explicite, dar de o simplitate surprinzatoare ca stil, avand ceva din linistea unei stampe semnate… Nimic obscen, gratuit, murdar ori revoltator, dar nici siropos. Totusi, se simte ceva de hentai, doar un varf de cutit, de culoare. Si sunt momente in care erotismul trimite la Milan Kundera, mai potolit totusi. Relatia dintre Hajime si Shimamoto nu are nimic din pasiunea torida si chiar isterica pe care i-ar fi adus-o originea europeana. Ori, mai rau, sud-americana. O pasiune retinuta, politicoasa, suficienta pentru a exprima si nu a explica exhaustiv. Ca in povestea celor doi indragostiti care s-au revazut dupa mai bine de 30 de ani. Pret de mai multe ori s-au tinut de mana si s-au privit, fara a spune nimic. Fireste, tot o poveste japoneza.

Marca americana se simte in carte. Admirator al unor nume ca Fitzgerald sau Capote, Murakami a deprins si adaptat esenta economiei scrisului. Combinatie inedita atunci intre contemporaneitatea nipona si stilul american. Nimic prea ambitios, nimic labirintic, nimic excentric. Prea putine neologisme si inventii lexicale. Luate separate, frazele sale nu raman, nu rezoneaza, nu impresioneaza ca mestesug. Intregul insa alcatuieste o poveste, lucru mai greu de realizat chiar si de scriitori consacrati. Ma gandesc la un alt exemplu de gen, din alta extremitate literara : Stephen King. Acelasi joc mestesugesc.

Fara a aduce nimic nou, este o carte frumoasa. Si suficient de scurta pentru a merita timpul investit in ea. Murakami poate mult mai mult ca scriitor, insa pentru mine “La sud de granita…” are o melancolie placuta.

Leapsa – cartea importanta cu care te-ai confundat

Am primit mai multe lepse si am ramas restant cu destule. Pur si simplu au fost niste saptamani pline, cu foarte putin timp liber si inca mai putin somn. Creierul imi vegeteaza pasnic intr-o zeama de nicotina si cafea, am nervii relativ foarte intinsi si ficatul sensibil. Dar trebuie sa ma achit de datorie, nu ?

S-o iau intr-o ordine inversa si sa raspund la alta primita de la Adinab/Blog de carti : “ai citit vreo carte care să aibă un asemenea impact asupra ta încât să îţi dea peste cap percepţia asupra realităţii? Nu să îţi schimbe ideile, nu să îţi revoluţioneze gândirea, ci să te facă, pentru un moment, să nu mai ştii pe ce lume eşti, la propriu?”. Am dat copy-paste, de asta apar diacritice. Enfin, sa purcedem.

Dintotdeauna am luat cartile mai in serios decat viata reala, cu isteria unei groupie clasice, chiar daca era vorba de comixuri, carti pentru copii, Romanul secolului XX sau Lanark. De unde si lungul sir de succese si realizari din lumea autentica si materiala. Asa ca mi-este foarte, foarte greu sa aleg doar un singur titlu. Doar cateva mai multe. Sunt fatalmente limitat de o memorie capricioasa. Asa ca am ales pana la urma doar trei, trei de care imi aduc aminte mai bine, trei si legate intre ele si total diferite. Fiecare a marcat in fapt o perioada si au ramas intr-un fel sau altul. Stiu, I cheated. Din nou.

1. Elias Canetti – Orbirea : carte-monstru. Carte despre care vad ca mai nimeni nu are curajul sa scrie. De teama de penibil, pentru ca sunt destui cei care au cetit-o. Este un monument de stil, un univers absurd, nebunesc, pe langa care Lanark pare un spatiu logic, acceptabil si chiar desirabil. Este un roman scris parca intr-o alta limba si lume, dupa care tradus intr-un idiom accesibil pamantenilor, cu o arhitectura ce aminteste de Gaudi. Un fals tratat despre biblioteca, sinologie, geniu, autism esential, relatii, elite, carti in general. Si obsesia pentru carti. Obligatoriu a fi impartasita pentru a intelege cartea.
2. Emanuel Swedenborg - Raiul si Iadul : cred ca la noi a aparut doar editia de la Dacia, n-am mai gasit alta. Acum ceva vreme. Cartea a picat intr-un moment de ezitari si deruta, dar pot spune ca mi-a clarificat foarte multe si mi-a oferit intr-o “erezie” mai mult decat gasisem in ortodoxie pret de cativa ani. O alta imagine asupra Raiului si Iadului, dar una atat de logica, fireasca si posibila incat mi-a aparut (atunci) ca singura viabila. Un alt crestinism. Scris mai curand de un poet decat de un teolog. Nu stiu cum as privi-o insa astazi, la ceva timp de la prima citire. E adevarat ca de la ea, mai tarziu, aveam sa ajung la Carducci, dar asta este deja o alta poveste.
3. HP Lovecraft - Complete Works : asta e un titlu general, pentru ca nu avem de fapt asa ceva (inca) dar mi-era mai usor decat sa dau titluri. La noi a aparut putin, in afara sunt vreo doua editii masive de povestiri, dar fiecare departe de a fi completa. Foarte departe. Cred ca a inceput cu volumul “Monstrul din prag” aparut la Vremea prin ’93, urmat de ce a iesit la Corint anii trecuti. Restul – format electronic, fireste. Inca nu am gasit o editie americana cat mai buna.

Lovecraft este un personaj (si un stil) mai greu de digerat, totusi. Iti place enorm sau nu, fara cale de mijloc. Sincer, dupa Lovecraft, daca l-ai inteles, citit si simtit cum trebuie, nu prea mai stii ce e real si ce nu. Chtulhu. Incepi sa iti imaginezi si sa crezi ca vezi anumite lucruri. Nu cred ca va intelege cineva cu adevarat cum a functionat mintea lui Lovecraft. Privit initial ca un autor de horror si fantasy minor, bun doar pentru revistele de nisa si benzi desenate, Lovecraft s-a dovedit mult mai mult. Pentru orice om normal scrisul sau este un semn de dementa. Geniul ca boala. Simplist, uneori bombastic, adesea aparent copilaros spre infantil stilistic, plin de exagerari si expresii marcate de traditia romanului gotic. Cu o colosala forta de a se juca si a construi o poveste din cuvinte altfel moarte.

Cam acestea ar fi. Vor fi fiind mai multe. Cine vrea sa preia leapsa, ar fi interesant de vazut. Dar mi-e lene sa pun linkuri. Am mai ramas dator cu cea despre 13 albume preferate. Mai incolo.