Doi ani

Doi ani deja de cand am scris primul post pe cinabru.blogspot.com, pe 15 iulie 2007. Imi dau seama ca deja sunt unul dintre veteranii pe nisa asta blestemat de frumoasa. Destui s-au retras, din fericire au aparut multe alte bloguri bune, foarte bune, chiar exceptionale, bloguri pe care le-am descoperit in timp si pe care le citesc des cu placere si chiar cu admiratie. Cand gasesti pe cineva care scrie inteligent si bine despre o carte care ti-a placut sau nu – e tare placut.

Doi ani. Nu as fi crezut ca o sa ajung aici. Nu am luat niciodata prea in serios blogul, scriu nepermis de rar, din lipsa de timp si adesea de chef, nu mi-am cumparat domeniu, nu merg niciodata la intalniri cu alti bloggeri, chiar cu cei pe care ii respect si citesc. Pur si simplu nu simt nevoia sa socializez. Nici nu pot spune ca urmaresc blogurile foarte cunoscute, cu trafic intimidant. Blogul este un hobby, nimic mai mult. Nu este o viata in lipsa celei adevarate, nu este meseria de vis. Doar un hobby. Nu mi-am pus vreodata problema sa fiu considerat critic literar, scriitor valoros sau o voce omniscienta, mereu pe baricade, ce nu poate fi ignorata sau contrazisa. Sunt un simplu cititor ocazional. Toata lumea trebuie sa aiba macar un hobby pentru relaxare, la mine s-a nimerit sa fie asta. Printre altele. Sunt consumatorul care cumpara un produs si isi da cu parerea, sincer si fara sa manance rahat. Atat. Cui ii place, multumesc. Cui nu, imi pare rau ca si-a pierdut timpul pe aici.

Pro si contra

Am avut sansa sa descopar numeroase bloguri bune, cele mai multe despre carti (dar nu numai) si am avut destule de invatat. Blogul m-a ajutat sa cunosc virtual numerosi oameni care stiu sa scrie, chiar foarte bine. M-a facut sa descopar cateva titluri si cativa autori care au trecut in fisierul « preferinte ». M-am apropiat de cativa bloggeri, cu care mai discut pe mess sau e-mail. Se stiu dansele si dansii cine sunt. Oameni cu totul speciali. Ceea ce pentru un batran ursuz e nec plus ultra in domeniul interactiunii sociale. Am ajuns sa merg la intalnirile PCB si sa ma simt excelent de fiecare data. Am primit cateva oferte interesante de colaborare, am ajuns chiar sa imi gasesc jobul perfect « din cauza » blogului si, pe scurt, mi-a oferit surprinzatoare sanse.

Dar acesti doi ani nu au fost roz, plini de bucurii si satisfactii. Surprinzator pentru mine cel de acum doi ani am reusit pana acum sa am cateva conflicte si certuri. Oricat as fi incercat sa evit, se intampla. Am regretat cateva, putine la numar. Uneori poate trebuia sa am mai multa rabdare, sa fiu mai calm, mai « we agree to disagree ». Am descoperit insa lumea fascinanta a comentariilor lasate aici. Nu ca m-ar incanta comentariile seci de gen « cool, man, ce fain ai scris ». Parca mi-as dori mai mult. Si nu ma deranjeaza (dimpotriva) comentarii critice, cat timp au argumente solide si un minim de politete. Dar macar sa vad ca au inteles ce am scris si ca se discuta pe subiect.

Numai ca nu se intampla intotdeauna asa. Astfel, din comentariile lasate de vizitatorii mei (unii semnand curajos « anonim ») am aflat nu fara surprindere ca in realitate sunt satanist, platit de masonerie, jidan/jidovit, drogat. Sau dimpotriva legionar fanatic, antisemit cronic, nazist undercover, ortodox habotnic, si ca cea mai arzatoare dorinta din mintea mea ar fi sa extermin toti tiganii, evreii si emo-kizii din lumea asta, pentru o rasa superioara si perfecta. Presupun ca vreau sa-l omor si pe Scooby Doo, daca tot am ajuns aici. Fireste, nu puteau lipsi cele in care mi se cerea sa imi sterg blogul sau sa ma sinucid cat mai repede, cele in care mi se preciza pe ton imperativ ca scriu tampenii, sunt analfabet, cretin, chelios, jigodie, incult, agramat, etc. Mai erau si rafinatii, care ma interogau ce studii am io de imi permit sa scriu de una, de alta. Spre satisfactia dracusorului din mine cele mai multe comentarii de gen sodomizau voios limba romana. Fara lubrifiant. Sau macar margarina. Boborul simtea nevoia sa se exprime si a nimerit si la mine. Adevarata glorie a venit cand alti bloggeri, din pacate insignifianti din multe puncte de vedere, au gasit necesar sa imi dedice postari de o ironie muscatoare, care ma desfiintau de la A la Z. Ar fi fost amuzant daca erau si bine scrise. Boborul vegheaza...

Nu stiu daca voi ajunge la trei ani, sincer. Pana la urma orice pasiune se termina, mai devreme sau mai tarziu. Si imi vine greu sa cred ca voi avea blog si peste 5-10 ani. Dar dupa doi ani pot spune ca a meritat.

Multumesc tuturor celor care trec pe aici, mai ales nucleului meu dur de vizitatori fideli. In anumite momente parerea lor a contat foarte mult si mi-a dat forta necesara pentru a continua. Si chiar am avut nevoie de asta. O vara perfecta pentru pestii-banana si ne revedem candva, mai incolo.

Concediu

Voi lipsi o perioada destul de lunga, poate pana prin august. Cel putin o saptamana ne retragem bucolic la socri, sa vada si copiii vaca, porcul, gainile, gastele live si cat se poate de reale, nu din plus. Refugiu rural. O sa-mi iau ceva de citit, niste tutun si 3-4 pipe, departe de tot ce inseamna internet, blog, comentarii si subiecte aducatoare sau nu de trafic. Am scris cam rar si cam putin in ultimul timp, le prezint scuzele mele vizitatorilor fideli si nu numai, dar sunt obosit, lipsit de inspiratie si chef, imbatranit. Pe 15 iulie va mai intra un post special, pe urma va fi oarecare lipsa de noutati.

Va multumesc tuturor pentru ca va faceti timp sa treceti pe aici. Vacanta placuta si sa ne recitim cu bine.

Cea mai veche carte

Leapsa preluata de la Tomata cu Scufita.

Cel mai vechi titlu din colectia mea este un almanah – Calendarulu Ghimpelui pe anulu 1875, tiparit in 1874 in Bucuresti, la Noua Tipografia a Laboratoriloru Romani (din pacate nu am diacritice pentru normele ortografice de atunci). Pretulu : 2 lei. Ilustratu cu 24 de caricaturi politice si sociale, separatu esplicate’n versuri si prosa.

In stare buna, copertile fiind insa destul de uzate, a fost una dintre ultimele achizitii facute de taica-miu, undeva prin vara lui ‘90 sau ’91. A costat atunci 130 de lei, luat de la Anticariatul 6 din Bucuresti. Nu imi mai aduc aminte unde era, dar tin minte bine ca ne-am hotarat impreuna sa-l luam, dupa ce in rasfoisem cateva minute, chiar daca pretul era cam piperat. Maica-mea ne-a cam boscorodit acasa, dar am stat cateva ore sa citim si sa ne amuzam cu poeziile mai mult sau mai putin reusite si textele adesea naive, de un umor ce ne parea desuet si stangaci. Plus ca grafia vremii iti cam da dureri de cap. M-a amuzat ca peste ani sa gasesc un exemplar si la BCU, din intamplare.

Si azi, cand se intampla sa il rasfoiesc, am aceeasi senzatie de ireal nostalgic. Cine mai stie cine era Ghinaralulu Bolgradensky, « Altulu se’ingrasia in socotela sangelui patriei » ? Sau ca Bolintineanu (chiar, cine era el) a fost ministru ? Dar Lascarachi ? Un fel de Academia Catavencu a vremii, dar in alt registru si alta cheie.

Cat de ciudata era moda de atunci, satirizata cu o insistenta prea putin sarmanta de autorii poeziilor, nu prea sensibili la farmecele frumoaselor de epoca ? E chiar subiectul secund, dupa politica, dar prea putin dintre personajele si temele de atunci, foarte in voga si in fierbere, mai au vreun ecou azi. Nu-i vorba, nici junii educati la Paris, cu joben si pantaloni evazati, nu scapa, ca doar au « pelaria tuguiata / geamu in ochi, cigara ‘n gur / fresa creta, pomadata, / guleru naltu peste mesura ». Si tot asa. Nu lipsesc nici intepaturile la adresa ungurilor (suntem in anulu 1874), un fals calendar bisericesc-ironic, o povestioara proto-stiintifica fantastica despre anulu gratiei 3875. Satana, fireste, este « spiritulu timpului », Europa este o cucoana eleganta si indelung curtata, materiile de liceu inspira o serie de acrostihuri deloc rele, avem si parodii dupa poeti celebri, precum Bolintineanu, Alesandrescu sau uitati cu totul, avem si foiletoane de tot felul, inclusiv « Ciocoismulu din Romania ». Sunt atacati cosmopolitii, demoazelele, jurnalistii rivali, scriitori, ministri, jupele bufante, rochiile imense. Nici Monarhia nu are sanse de scapare. Nici Bismarck, nici Vaticanul, nici Danemarca, din Anglia, nici... Nimeni nu mai scapa de Ghimpele. Masacru curat.

Cea mai buna si interesanta parte a « Calendarulu Ghimpelui » raman, fatalmente, gravurile. Nu le-am numarat niciodata, nu stiu daca sunt fix 24, dar sunt mici opere de arta. Pacat ca nu se mai face asa ceva. Nici poeziile nu sunt rele, chiar deloc, dar sincer paginile de proza nu m-au atras prea mult. Mai bine de un secol, dar a rezistat foarte bine, iar daca avea si coperti cartonate era in stare aproape perfecta. Cat de important sau nu a fost Ghimpele si cine scria la el, asta e deja o poveste mai lunga.

Si ca sa inchei in alt registru :

« Arde’ focu inima’n mine,

Lacrami curgu din gena mea,

Caci mi-e gandulu totu la tine,

O corona, dulce stea !...

Ah ! din ora trista’n care

Gargauni amu dobanditu,

Te dorescu cu infocare

C’unu amoru nemarginitu »

Primele doua strofe din La Ua Domnesca Coroana, parodie semnata Ghedem dupa La ua tenera feta, poesia de I. Stanian.

Nota : stiu ca nu este tocmai o carte, dar de dragul almanahului a meritat sa incalc un pic regulile. Imi pare rau ca pozele n-au iesit mai bine, asta am avut la indemana.

Hammersmith 1975 – urmatorul DVD Queen

Urmatorul DVD Video Queen va fi...concertul din 24 decembrie 1975, de la Hammersmith Odeon, Londra. Dupa mai multe amanari si relansarea concertului Montreal ’81 (de fapt un mix al inregistrarilor din 24 – 25 octombrie 1981) in sfarsit Queen Productions vor scoate o adevarata bijuterie. Nu se stie inca daca vor exista si bonusuri pe DVD, in afara concertului, totul e in stadiu de proiect, dar optimistii spera ca pe al doilea disc se vor gasi sesiunile BBC din anii ’70 si, eventual, macar cele doua piese din Live at the Rainbow 1974 (31 martie 1974). Oricum, daca va fi remasterizat la nivelul concertelor din Montreal 81 – va fi superb. Cu siguranta ca si Zmeura se va bucura.

Hammersmith 1975 a fost lansat prima si singura oara pe VHS, in 1992, dupa moartea lui Freddie, in Box of Trix, un pachet special ce continea un CD/caseta cu mixuri, o insigna, un tricou, un patch, un mini-album de fotografii si un poster. Nu l-am vazut niciodata in realitate. Dar am vazut concertul prin 1994 – 1995, dupa ce vazusem deja Live at Wembley si Rare Live. Parca si Magic Years. E un concert exceptional, mi-am dat seama ca il ascultasem deja pe caseta (primul bootleg Queen, btw) dar sa il vezi, sa vezi Queen in 1975, cu totul diferiti de anii ’80, a fost o experienta. Sigur, sunt cateva greseli si gafe, calitatea nu este exceptionala si lipsesc ultimele trei piese. Concertul a fost filmat de BBC, dar echipa a plecat inainte de cel de al doilea bis – Seven Seas of Rhye, See What A Fool I’ve Been, God Save the Queen. A filmat totusi cineva finalul ? Brian May spune pe site-ul sau ca spera sa existe o inregistrare, dar sansele sunt mici.

Concertul de Craciun din 24 decembrie 1975 este unul dintre cele mai bune concerte Queen ascultate/vazute vreodata. Dar si unul dintre cele mai piratate, mai ales audio. Se simte nervozitatea, se simte emotia, se simte ca inca nu se rodasera si erau totusi departe de succesul de mai tarziu. Pana la Magic Tour mai erau destui ani. Dar mai mult decat atat se simte ca e o trupa mare, care abia lansase la sfarsitul lui noiembrie A Night at the Opera, o trupa care reuseste versiuni de White Queen, Bohemian Rhapsody, The March of the Black Queen sau Liar de exceptie (si am pus doar preferatele mele). Este mai mult decat muzica, este un spectacol total. Au o forta, o ferocitate muzicala, o energie pe care le vor pierde mai tarziu. Brian May mai ales pare sa aiba una dintre cele mai bune seri din 1975 si chiar din toate concertele alaturi de Queen, e ceva incredibil sa il vezi si sa il asculti. Freddie, slab si imbracat in alb, cu plete, mai are pana la faimoasa mustata si kilogramele in plus, dar mai are si cativa ani pana sa ajunga la performantele vocale din 1978 – 1979 (dupa mine, cele mai bune turnee ale trupei). John Deacon este John Deacon, iar Roger Taylor, la fel de pletos, greseste des si totusi sustine concertul superb.

Setlist-ul, bazat pe primele albume, e perfect pentru epoca, cele mai bune piese daca vrei sa-ti dai seama cum a inceput fenomenul. Cu mult inainte de A Kind of Magic, Innuendo sau Hot Space - Queen era Queen live in 1975. Si suna surprinzator de agresiv si metalic. Un document video superb, pe care il asteptam de ceva vreme. Am un bootleg, se vede bine (de fapt, am chiar doua versiuni) si se aude excelent, dar cand e vorba de Queen vrei mereu mai mult.

Ma asteptasem sa se relanseze pe DVD Budapest 86 sau Live in Rio, din 1985. Dar Hammersmith 1975 ? Cea mai buna veste primita zilele astea. Incet-incet poate o sa avem versiuni oficiale pentru Hyde Park, pentru Earl’s Court, pentru Houston 77. Si daca apuc sa vad si un DVD din Crazy Tour sau Hammersmith 1979 – chiar nu mai vreau decat toate concertele, audio, soundboard.

Setlist video :

Now I'm Here, Ogre Battle, White Queen, Bohemian Rhapsody (verses), Killer Queen, The March Of The Black Queen, Bohemian Rhapsody (reprise), Bring Back That Leroy Brown, Brighton Rock, Son And Daughter, Keep Yourself Alive, Liar, In The Lap Of The Gods...Revisited, Big Spender, Jailhouse Rock.

Manowar la Bestfest Aftershock

Every one of us has heard the call

Brothers of True Metal proud and standing tall

We know the power within us has brought us to this hall

there's magic in the metal there's magic is us all

Am fost la Manowar si am supravietuit. Acum cativa ani nu speram sa ajung vreodata la Manowar si ma gandeam la o vizita in Ungaria sau Bulgaria. Mi-am luat biletul pentru Aftershock de cand s-au pus in vanzare, tarziu am luat si la Motorhead. Manowar a fost una dintre trupele cu care am crescut. Mare. Si trupa, si io.

Am ajuns la Bestfest abia la Trooper. Cald. Nu sunt fan, ii ascult cand se nimereste, cu destul de multa placere. Cateva beri, ceva intalniri – intre care cea cu DeMaio, pe care nu il mai vazusem de ceva vreme – si intors pe la jumatatea concertului HolyHell. Nimic deosebit, dar macar au avut entuziasm si un cover bun dupa Holy Diver – Dio. Dio rules. Nice tits, though. Agitat un pic, urlat un pic, asa, de control, lumea incepuse sa se stranga. Merita incurajati daca au tupeul sa deschida Manowar. Inca o tura la bere, vezica rezista, se imprima totusi un balans lejer si general, tocmai bun pentru Manowar. Zona A. Langa noi cativa fani bulgari. Foarte pasionati. Excesiv, chiar. Multe tricouri de toate felurile. Io aveam unu’ verde. Prietenul cu care venisem – unul cu Manowar. Steagurile Romaniei - unul cu Sign of the Hammer a ajuns pe scena spre final – Bulgaria si parca si altul. Parca.

Tensiune. Muscai din ea. Nici cand a nascut nevasta-mea (de doua ori) nu eram asa agitat. Macar in ea aveam incredere ca duce treaba la bun sfarsit. Scena mi se parea cam mica. Lumea foarte multa, inghesuiti, e cald. Noua si ceva. Urlete, Manowar, ne tineam de ceas (cum zicea un carcotas), explozia, se intra direct in Manowar. Sunetul bun, eram chiar in fata, la 10 metri de scena, practic central. Eric Adams parca prea jos in mix, simti cum se rupe tot in tine si nu poti decat sa canti, sa urli si sa ridici mainile, cum face toata lumea din jur, pana la una dintre preferatele mele, Blood of My Enemies. Hail to England, album, nu gluma, mai ales ca Into Glory Ride nu imi place nici azi in exces. Hand of Doom, ok, si incepe nebunia de la Brothers of Metal (I). Doamne, arhangheli si sfinti parinti, cat puteam sa cantam piesa asta la baute cand a aparut Louder.., si cum poate sa sune live. Suna fenomenal pana pica sunetul. Generator trecut pe planurile vesnice ale vanatorii, sa se joace de-a comansii. Stupoare, jena, nervi, only in Romania, zece minute si vine Joey cu discursul care i-a enervat pe multi. Suntem cei mai tari, kings of metal, la Metallica, Maiden si Motorhead n-a picat sunetul pentru ca nu sunt suficient de tari si nu au asemenea fani. Se reia, 20 de secunde de Brothers...zbang. Enjoy the silence. Din nou generatorul. Tocmai fusesem la cel mai scurt concert Manowar, trei piese juma’. Sigur doar in Romania se poate intampla. Un nou record Guiness pentru trupa.

Revin cam lipsiti de chef, sonorul clar mai jos – dar mai clar si mai curat – din nou Brothers of Metal, ne dezmortim si se urla, se canta, iti aduci aminte versurile invatate cu mai bine de 10 ani in urma. Call to Arms, suna ok, imi dau lacrimile la un Heart of Steel ca in vremurile bune, cantat de toata lumea. Cat m-a ajutat piesa asta in anumite momente... Doua piese mai noi, nu le stiam decat vag, Kings of Metal (prietenul cu care venisem intra intr-o criza extatica de saman) si ... Fast Taker. Ii urlu in timpan « baaaa, Battle Hymns ! Battle Hymns ! »

Acuma, sincer sa fiu, nu-mi dau seama cand a intrat Joey cu discursul in romana. Discurs lung si de efect, chit ca era prin casca, chit ca l-o fi invatat, dar spus corect, accent mai mult decat suportabil, delir in A si mai ales in fata. Si da, urmasele lui Dracula au un talent special, daca ai noroc sa le cunosti mai atasat, mai intim. Si da, suntem cei mai tari si a meritat asteptarea. Sau cand a fost nebunia de solo marca Joey DeMaio. Sau cand fanul din Brasov a castigat chitara semnata de cei patru si doua bulgaroaice. Cand Joey se pipaia cu bulgaroaicele si le cauta de amigdale. Hi, I’m Joey, suna a Friends, dar atunci a fost super. Totul mi se invalmaseste in minte. Mi-a placut, asta stiu.

Mi-am pierdut vocea undeva intre The Gods Made Heavy Metal si Warriors of the World, sunam deja ca Lemmy combinat cu Donald Duck. Pe LSD. Kill With Power – die, die – a rupt si ultimul nerv din gat. Durere maxima. Hail and Kill a fost dementa curata, a fost piesa unde chiar cred ca am dat tot si nu am fost singurul. Sa urli hail, hail, hail and kill, asa ceva nu se poate descrie. The Crown and the Ring. Ne tinem de ceasuri. Iar mi-au dat lacrimile. Si gata. La revedere, Romania, Joey rupe basul, fara alta piesa, fara nimic. La revedere. The end. Un sfarsit cam brusc si cam nepotrivit, dar asta este. Ma asteptasem totusi la mai mult, sincer sa fiu. Plec rupt in cubulete Lego, nu mai am voce, ma dor urechile, genunchii si diverse componente vag esentiale. Am vazut Manowar live. Rectific. Am vazut prima oara Manowar Live.

Nu au cantat Bridge of Death, piesa pe care mi-o doream enorm. Nu au cantat Tata, nu ma da pe spate, dar ar fi fost un gest grozav. Nici Master of the Wind, nici Dark Avenger, nici Thor, nici Master of the Wind, nici Spirit Horse..., nici Defender, nici... Albumele pana la Louder inclusiv, cap-coada. Ala era concertul perfect, chit ca muream sigur acolo. Si nu inteleg cum rezista la varsta lor la un concert, cand io mai aveam un pic si ma plimbam cu ambulanta BGS. Cat despre discursurile lui DeMayo – it’s all showbusiness. Si a fost amuzant, a prins, s-a ras, s-a aplaudat, ne-am simtit brothers of metal. Iar gestul cu discursul in romana merita respect. Chiar daca au picat generatoarele, chiar daca au intepat titani ca Maiden si Motorhead, chit ca a fost prea scurt. Au fost Manowar facand ce stiu mai bine, asa cum ma asteptam. Si am dat tot. Publicul, cel putin unde eram io, a fost la nivelul trupei. S-a cantat, s-a urlat, s-a scandat, s-a trait.

Nu aveam cum sa ratez Manowar. Nu aveam cum sa ratez primul concert din Romania al unei trupe ascultate din nou si din nou de prin clasa a noua, cand facusem rost de Kings of Metal si Fighting the World. Am inceput bine. Foarte bine. Cu vreo 15 ani in urma. Nu spun ca sunt mare fan, dar ascult Manowar des si mereu imi plac. E adevarat ca ultimul album care m-a dat pe spate a fost Louder than Hell, cele mai noi nereusind sa imi ramana in cortex nota cu nota si vers cu vers. Dar Manowar...e Manowar. Motorhead a fost un concert de zile mari, dar 5 iulie trebuia sa fie ziua. Si, in mare parte, a si fost.

Nota : poze si filme n-am, dar se gasesc destule. Numai de poze nu mi-a ars.

Nota speciala : greu sa spun daca mi-a placut mai mult decat concertul Maiden de anul trecut. Trebuie sa-i mai vad de 10 ori pe fiecare si pe urma ajung la o concluzie.

Motorhead la Bestfest – 2 iulie 2009

Chazz: Who'd win in a wrestling match, Lemmy or God?
Chris Moore: Lemmy.
[Rex imitates a game show buzzer]
Chris Moore: ... God?
Rex: Wrong, dickhead, trick question. Lemmy *IS* God.

(Airheads, 1994)

Nu credeam sa ajung vreodata la un concert Motorhead. De ce nu m-am dus in alte tari straine dupa ei ? D-aia. Acum tocmai m-am intors. A fost cu mult peste ce speram si imi imaginasem. Motorhead, dupa mai bine de treizeci de ani, nu mai este o simpla trupa, este o masinarie de razboi, ruland perfect, este furia, este dragostea, este revolta, este energia, este viata, este muzica brutala si imposibil de imitat, este un trio cu mai multa energie decat as avea toata viata, este istorie. Intre ce am ascultat in seara asta si ce am vazut sau ascultat pe casete/cd-uri/dvd-uri este o distanta colosala. Ca si cand descrii culorile unui caine orb si cu platfus. Cu vreo 15 ani in urma ascultam prima data o caseta Motorhead, March or Die, si azi unul dintre albumele mele preferate.

Motorhead live este o experienta religioasa, sacra, o epifanie. In seara asta am avut sansa de a sta la 20 de metri de o legenda vie. Nu mai am voce, aud undeva spre foarte prost, nu prea mai exista vreo particica din corp care sa nu doara. Si maine am de lucru, nu gluma. Nici macar nu pot sa spun ca imi aduc aminte setlistul exact, habar nu am ce si cand s-a cantat, stiu ca pret de o ora am fost altundeva. Si mi-e imposibil sa ma adun. Pentru ca nici nu mai vreau. Si nici nu a plouat, semn ca si Demiurgul a preferat probabil sa vada Motorhead.

Mai putina lume decat ma asteptasem, dar suficienta pentru atmosfera, mai ales ca majoritatea stiau text cu text. Cele trei pustoaice din stanga mea, maxim 16 ani fiecare, care traiau pentru Motorhead si cantau piesa cu piesa, completand cu un headbanging de zile mari. Nebunia din fata, unde s-a lasat cu ce era de asteptat sa fie la Motorhead, nimic prea grav insa. Tatal de langa mine, care venise la concert cu fiul de 10 – 11 ani. Fan Motorhead. Eu eram ala cu tricou cu Ramones-Wanted (cunoscatorii cunoaste) si par de un milimetru. Headbanging chel. Am stat destul de aproape de scena, central, vazut si auzit perfect. Rabdasem tot felul de trupe sinistre inainte de Motorhead, blestemand timpul care trecea prea incet si gusturile care nu se potrivesc cu ale mele. Dar nu cred ca e prea placut sa fii o trupa de brit-pop (citeste bleah), sa tii un concert suferind si emotional, iar langa scena ta sute de oameni sa urle zeci de minute Motorhead-Motorhead sau Lemmy – Lemmy. Regrete eterne, dear, mergeti acasa in hainutele voastre albe.

Lemmy. Lemmy a fost exact asa cum mi-l imaginasem. Lemmy cu basul lui este furia unui profet pacatos, este omul care te-a ajutat sa treci prin multe zile cenusii si anoste, este pumnul in plex pe care il primesti din senin, este un bas fara varsta si imposibil de imitat si reprodus. Neschimbat, a intrat fumand, a salutat, si-a luat basul si din acel moment timpul si lumea s-au rupt. Din punctul in care incepe sa cante simti fiecare vibratie in fiecare celula si incepi sa asculti cu totul altfel Motorhead. Tare. Direct. Sincer. Rapid. Total. Si am avut aceeasi problema : naiba stie ce spune Lemmy cand nu canta, n-am inteles mai mult de 10 la suta. Dar a fost surprinzator de comunicativ. Phil Campbell, cu eterna caciula, sustinand perfect partea lui si completandu-se cu Lemmy, acelasi Lemmy. Si Mikkey Dee, dezlantuit ca un troll pe ecstasy, care nu doar a tinut in picioare toata arhitectura Motorhead, dar ne-a oferit si un solo dement, imposibil, pe care daca nu l-as fi auzit astazi as fi crezut ca e trucat in studio. Toti trei lucrand si cantand ca un singur corp monstruos si distrugator. Azi am vazut Motorhead. Si mi-am dat seama de ce o trupa de suflet.

Ce s-a cantat ? Am doar fragmente haotice : primele note din Killed by Death si urletele din jur ; Goin’ to Brazil si frenezia cu care se canta in jurul meu ; si fericirea simtita cand am auzit inceputul la Killed by Death, una dintre preferatele mele ; incredibilul solo de tobe marca Dee ; senzatia de ireal cand Lemmy a inceput sa isi tortureze basul pe primele note din Iron Fist, o piesa excelenta ; provocarea de a dovedi ca suntem “the loudest crowd” sub bagheta lui Lemmy ; Phil scotand ceva ce nu mai avea decat un pas pana la nebunia lui Hendrix ; The Thousand Names of God si In the Name of Tragedy, mult mai bune live decat in studio ; versiunea scurta si intensa de Metropolis, o alta piesa prea putin ascultata, imi dau seama ; isteria generala de la Ace of Spades, piesa fara de care nu exista Motorhead ; Lemmy imitandu-l pe Steve Harris si mitraliindu-ne cu basul ; Overkill de final, speranta mica de tot ca poate mai canta ceva. As fi vrut atat de multe. Macar Dancing on Your Grave, Don’t Let Daddy Kiss Me, Born to Raise Hell, March or Die, Orgasmatron, Rock and Roll, 1916, Sacrifice. Si fireste Louie Louie. Primele care mi-au venit in capul asta zdruncinat acum. Cand am plecat concetatenii mei se grabeau spre Moby. Inca nu inteleg.

Imi dau seama ca oricat as incerca, nu pot. Nu pot sa descriu ce am trait. Motorhead se vede si se simte, nu se citeste. Mi-e teama de ce voi trai la Manowar, duminica.

Nu sunt sigur ca Dumnezeu exista. Dar Lemmy exista.