Luigi Capuana : Medicul saracilor

Sunt carti pe care nu-ti mai aduci aminte cand si de unde le-ai luat, nici macar de ce. Te trezesti cu ele in biblioteca, eventual undeva in spate, prafuite si uitate. Ajungi sa citesti cate una sau doua, in lipsa de altceva. Adesea e o noua dezamagire, din categoria « exact de ce am luat io asta ? » Cateodata insa dai peste o carte surprinzatoare, poate chiar foarte buna. Asa cum mi s-a intamplat cu Medicul saracilor.

Dupa titlu, credeam ca volumul semnat Capuana e vreun roman romantic-dramatic de acum doua secole sau doar unul, cu vreun altruist medic tanar care se sacrifica pentru comunitate, isi da ultimul banut, se zbate pentru medicamentele batranului invalid si eventual moarte singur si indragostit, luptand cu ciuma sau holera. Totul plin de sfaturi si intamplari morale, un fel de Cuore cu miros de spirt si sclipit de scalpel. Nimic din toate astea. Din fericire.

Medicul saracilor e un surprinzator de bun volum de povestiri din satele si oraselele italiene, majoritatea din Sicilia lui Capuana, o lume vesela si complicata, cu dramele, secretele, regulile si personalitatile sale. Mergand in lumea celor modesti, celor umili, celor multi, Capuana nu cedeaza abordarii romantice si condescendente, nu se emotioneaza in fata mizeriei, saraciei si greutatilor, nu ajunge la maniera unui Gorki si nu ii face pe eroii sai simboluri sau arhetipuri ale realitatilor sociale, etc, etc. Nici vreun personaj genial, tuberculos si metafizic, revolutionar al lumii care nu il accepta. Nu. Taranii, mestesugarii, casnicele si vagabonzii sai sunt sireti, sunt amuzanti, sunt adesea ridicoli. Au mult din taranii lui Maupassant, de pilda, dar fara acea dimensiune tragica si acea tristete mizera. Nici pomeneala de taranii lui Zola sau de catolicii demni si prapastiosi ai lui Reymont. Nu. La Capuana personajele sunt vesele, sunt pline de viata arsa de soare, printre maslini si neveste necredincioase, in sate si orasele pietruite si incarcate de animatia vietii de zi cu zi. Chiar si solemnitatea impusa te face sa chicotesti.

Pun si au bogate coarne, arunca de la balcon icoana Sfantului Iosif care nu le-a indeplinit ruga, cauta comori ascunse din batrani si vand « antichitati » falsificate colectionarilor creduli si bogati. Un functionar de la oficiul telegrafic ajunge sa raporteze cutremure inchipuite, de ciuda ca rivalul sau, aflat in alt sat, inregistra nenumarate cutremure slabe. Un zgarcit harpagonic cumpara un sicriu, doar pentru ca il ia mai ieftin, desi e inca sanatos si in putere. Un frumos vaduv, cu patru copii mici, este disputat de mai multe vecine rivale, dornice sa-i cucereasca inima si patul. Femeile iubesc, adesea in afara casei, barbatii seduc si imbatranesc, copiii cresc si se indragostesc, devin ticalosi sau oameni de treaba. Mici tradari, mici inselatorii, pacaleli si farse. Rare si stranii in intreg sunt bucatile tragice, in care eroii ajung asasini, dar pentru Capuana acestea sunt accidente, sunt drame, oarecum sunt disonante in volum, franturi de viata pe care parca ar fi preferat sa le evite. In rest, tragediile, moartea, despartirile si boala sunt depasite la fel : prin umor, prin intamplari si rivalitati amuzante si neasteptate, optimism. Taranii si targovetii sicilieni au cateva constante/repere : Biserica si credinta (intelese adesea superstitios si cam alandala), amenintarea infidelitatii sau tentatia ei, pofta de bani, barfa, traditiile, vinul si mancarea. In aceste coordonate se invarte existenta lor. Totul are un aer de vodevil, de piesa, de decupare din povestile satului. Capuana are intuitia de a surprinde dintr-o lume imaginara episoade care retin atentia si te conving sa il citesti.

Daca intamplarile din lumea satului au un farmec si un umor nostalgic, restul volumului, intre care un Mic Decameron – replica nu foarte inspirata la clasic – pacatuieste tocmai prin sentimentalismul specific sfarsitului de secol. Si daca Luigi Capuana reusise inainte sa redea un univers satesc veridic si pasionant, iesit din lumea satelor ramane un scriitor bun, stapan pe mestesugul sau si capabil sa construiasca situatii epice. Nu lipsesc nici motivele fantastice, obsesia destinului imuabil, tragediile ce nu pot fi evitate pentru ca « asa este scris ». Dar nu sunt unele surprinzatoare, adesea monotone si chiar plicticoase. Cumva dragostea ca tema nu il mai poate inspira la fel de mult, si te sileste sa-l citesti cam pe fuga si cam din obligatie. Sa termini cartea, nu de alta.

Cumva indecis. Prima parte mi-a placut chiar mult. A doua s-a citit prea greu si fara prea mare placere. Ma bucur ca am dat de cartea asta, dar ma puteam opri la jumatate fara prea mari regrete. De incercat pentru cine vrea ceva clasic. Foarte sicilian. O sa mai citesc ceva de Capuana ? Daca imi iese in cale, de ce nu ?

Vicente Munoz Puelles : Fetisul piciorului

De multa vreme nu mai citisem un roman erotic bun. Ca in orice alt gen exista mult prea multe copii si imitatii nereusite ale clasicilor si prea putine titluri noi care sa merite. Mai gasesti, cand si cand, ceva notabil, dar la fel ca in pornografia contemporana ajungi sa intalnesti aceleasi si aceleasi scene, eventual cu numele personajelor schimbate, un pitic, un goblin sau o adolescenta in plus, totul condimentat cu Thousand Islands Dressing. Coperti bine facute, titluri atragatoare, dar inauntru gasesti aceleasi povesti rasuflate, aceleasi scene standard, aceleasi reverii plicticoase. Si stilul e mereu astmatico-poetic, fals, sters.

Tocmai de aceea cartea lui Vicente Munoz Puelles a fost o surpriza. E un roman erotic, dar si o poveste bine scrisa. Biografia pictorului Pierre Molinier, suprarealist deloc neglijabil (si da, a existat un artist important cu acest nume, foarte bun chiar) este doar un cadru, un pretext, un schelet metalic pentru constructia postmoderna a unei noi biografii in mare masura imaginara. Dar tinand cont de temele si experientele traite de autenticul Molinier, tot atat de maladiv in perversitate pe cat era de bun ca artist, cartea mai poate fi privita si ca un omagiu postum si bine scris. Puelles chiar a reusit sa redea foarte bine universul narativ al artei lui Molinier. Totul intr-un stil explicit, dar in egala masura poetic si romantic, un romantism decadent si incitant, fara sa cada in repetitie si manierism obscen. Este o carte-testament, povestea lui Molinier ajunsa la final, tandra rememorare a unei vieti dedicate aproape exclusiv sexului.

E mult Sade in Fetisul piciorului, foarte mult, ca stil si atmosfera (lucru recunoscut de altfel de autor) dar e si suficient Puelles pentru ca romanul sa nu fie un simplu tribut adus unui ilustru precursor. E multa imaginatie, eroului ii sunt atribuite experiente sexuale fanteziste – chiar daca Molinier a dus departe propria viata erotica – si cu siguranta revoltatoare pentru pudibonzi. Fetisul definitoriu – picioarele mamei, incaltate in pantofi fini, din satin, din matase, din brocart, pe care va incerca sa le regaseasca in toate femeile din viata sa. Prima fantezie : povestea de dragoste dintre tatal sau si prima sotie, moarta prea devreme. Se initiaza singur in tainele masturbarii, in elegantul si frumosul chateau al vechii sale familii, folosind ca sursa primordiala de inspiratie omniprezenta si eleganta mama, iar ca suport practic lenjeria aceleiasi, furata din cosul de rufe murdare. Femeia imaginara, inlocuind mama. 

Prima femeie – una dintre slujnicele casei, Anne-Marie, alaturi de care Pierre descopera masturbarile reciproce si indelungi. Prima iubire este chiar sora viitorului artist, Muriel, prima care isi foloseste piciorul pentru a-i aduce eliberarea mult dorita. Il citesc impreuna pe Sade, il pun in scena, si continua relatia chiar cand sora este pe moarte din cauza febrei. Incest nedesavarsit, pentru ca sora ramane virgina, orice in afara penetrarii fiind permis. Iar la moartea ei Pierre ii aduce o ultima ofranda pe ciorapii negri, neuitand sa ii faca si o fotografie pentru viitor. Iar pentru Molinier este doar primul capitol din carusel.

Noaptea frenetica petrecuta alaturi de mama, dupa moartea tatalui ; primul orgasm in fata unei opere de arta – Moartea lui Sardanapal, Delacroix ; nebunia traita pret de ani la scolile de arta, pe masura ce Molinier devine tot mai cunoscut, atat in cercurile artistice, cat si in cele boem-senzuale ca unul dintre cei mai originali si mai perversi ; miile de masturbari si relatii, folosind ca relicve sacre pantofii si lenjeria pastrate de la sora si mama ; marile iubiri de maturitate, sclavii delicioase pentru artist, legandu-l de femei ciudate, misterioase, dar neaparat cu picioare frumoase si ingrijite ; casatoria cu Lucie, care ii va darui o frumoasa fetita, Muriel, si il va parasi destul de repede ; succesul si scandalul alaturi de suprarealistii de care se va rupe cu o violenta aproape erotica ; scurta legatura tarzie cu fiica sa, pentru care va fi primul ; zecile de vulve, miile de sani, infinitele picioare frumoase, seturile de lenjerii, pantofii, cu care se joaca si de care se indragosteste, expozitiile, grafica, scrisul, desenele, revolta, scandalul. Si moartea, moartea mult dorita, iarna tarzie a unui Molinier, pregatindu-se sa fie gasit asa cum traise, purtand un portjartier de dantela si, fireste, ciorapi fumurii. Un auto-omagiu final.

Personajul lui Vicente Munoz Puelles poate fi privit ca un biet bolnav, avand doar scuza unui colosal si frapant talent artistic, imbibat de erotism si frizand obscenitatea. Poate chiar scotand-o in fata ca pe o garantie a socului. Poate fi privit ca un monstru, o fiinta maladiva, un obsedat, un fetisist incapabil sa vada femeia altfel decat ca pe o fiinta mitica, ireala, impartita in fragmente si utila doar pentru ejaculari si inspiratii, intr-o directie/modalitate sau alta. Fetisul piciorului poate fi citit ca un studiu de caz, ca o trepanatie in craniul colcaind de cosmar si mizerie a unui biet pictor pervers. Ca un joc al imaginarului, in care biografia si asa neconventionala a unui artist este rescrisa si exagerata in tuse groase, punandu-i in carca si ce s-ar fi temut sa-si imagineze macar. Sau ce s-ar fi temut sa recunoasca. Ca un omagiu adus piciorului arhetipal, aranjat, ingrijit, acoperit de ciorapi de matase, perfect ca forma si alcatuire, intemnitat vremelnic intr-un pantof fin, cheia de bolta pentru construirea femeii ideale in mii de variante. Ca nebunia unui autor cu – din cate am inteles – oarecare cota. Oricum ar fi, merita citit ca un roman erotic bun, chiar foarte bun.

Despre Mihail Sebastian

Daca ar fi sa spuneti ce inseamna Mihail Sebastian pentru voi, ce ati spune ? via Chestii livresti.

Nu stiam prea multe despre Mihail Sebastian inainte de aparitia jurnalului. Scriitor, interbelic, evreu, ceva romane si piese de teatru. Mult prea putin. Jurnalul mi s-a parut atunci o carte exceptionala, fascinanta, eram si in perioada in care descopeream cu veneratie perioada interbelica. A circulat in grupuletul nostru pana cand ii zburau paginile (prost legata mai era prima editie). Era varsta la care citesti prima oara Cioran, Eliade, Ionesco, afli de Nae Ionescu, de legionari, de Vulcanescu, de Sadova, de fratii Acterian, etc. Nu mai ai timp de nuante, subtilitati, controverse, si e cam devreme sa incepi sa intelegi cat de complicat era tabloul intelectual al acelor decenii stranii. Toti iti par geniali, ireali, ti-ai da 10 ani din viata sa te invarti 1 minut prin preajma lor. Si pe urma citesti Jurnalul si toata viziunea asta roz se spulbera. Si incepi sa intelegi ca toti acestia, inclusiv Sebastian, au fost oameni. Cu dramele, iubirile, greselile, alegerile si pacatele lor. Dar cel mai important cu opera lor. Care ar trebui sa fie mai importanta decat optiunile politice.

Iar Jurnalul e o piesa majora din puzzle. Viu, plin de suferinta si revolta, de poezie, de muzica, jurnal de atelier al unui intelectual in deplina consonanta cu ce se scria si se intampla in tara si in strainatate, incarcat de detalii imposibil de gasit in alta parte despre lumea de atunci, inteligent scris. Si cred ca a fost in anul lansarii cea mai controversata/injurata/adulata/citata/discutata carte. S-a mers pana la teoria conspirationista a falsificarii jurnalului, si unde altundeva decat in ... Israel. Tocmai ca tinerii intelectuali interbelici sa iasa cat mai « sifonati », ca antisemiti redutabili, fireste. Si cu siguranta au fost unii care au crezut, numai ca Sebastian a fost sincer. Dureros de sincer.

Dupa Jurnal, am citit Accidentul si Orasul cu salcami, cu mari asteptari, iar deziluzia a fost puternica. Omul care lasase un asemenea jurnal nu era scriitor nativ, era un intelectual fin, vesnic in cautare de bani, meloman si mereu indragostit, prea putin monden, incapatanat in obsesia sa de a deveni scriitor, cu influente diverse, dar nu si suficiente. Nici piesele de teatru nu m-au entuziasmat la lectura, e adevarat insa ca nu le-am vazut pe scena. De doua mii de ani... Hmm, parca era ceva mai mult, dar tot nu m-a convins. Interesante sunt mai curand corespondentele cu viata lui Sebastian decat firul narativ sau stilul. Preferata mea, dupa Jurnal, ramane Cum am devenit huligan, caleidoscop de injurii din toate gazetele vremii, din toate directiile. Sa scoti o carte si sa te injure si stanga, si dreapta, si democratii, si evreii, si legionarii, si cuzistii, si, si, si, e ceva. Mult mai tarziu am citit cateva dintre articolele sale mai tarzii, raspandite prin periodice. Mi-au placut mai mult. Abia acum aflu de la Dragos ca Sebastian a scris nu putine articole despre Marcel Proust. Asta chiar as vrea sa citesc. Reluandu-l acum un an sau doi, spre a ma lamuri, Sebastian tot nu m-a entuziasmat. Chiar mai putin decat inainte, dar atunci aveam scuza entuziasmului tineretii.

Nu cred ca Mihail Sebastian este cel mai mare scriitor roman de origine evreiasca. Si nici macar un autor de prim rang, cel mult unul de raftul doi, dar care a beneficiat dupa aparitia Jurnalului in 1996 de o campanie de PR redutabila. Recuperarea lui s-a facut cu un entuziasm de invidiat, iar Sebastian (nu prea bine primit de critica in vremea lui nici inainte de volumul De doua mii de ani) s-a transformat intr-un nume greu, cu rezonanta. Ceea ce nu este rau, dar este, cu siguranta, cel putin exagerat. Daca ar fi avut parte de o asemenea apreciere in timpul vietii... Cata tristete e adesea in Jurnal cand Sebastian simte ca nu poate sa scrie, ca nu iese asa cum ar fi vrut, cand piesele nu ii sunt puse in scena. Aproape la fel de multa ca atunci cand Sebastian evreul isi da seama ca nu mai este dorit in orasul sau, in tara sa. Biografia sa il recomanda mai mult decat opera : evreu, a avut de suferit din cauza antisemitismului, a fost apropiat de grupul Criterionist si s-a rupt de ei dupa apropierea lor de Miscarea Legionara (care a reusit sa atraga in elita sa unii dintre cei mai importanti tineri intelectuali ai vremii, majoritatea lor chiar).

Si daca tot s-a vorbit atat de evreitatea lui Sebastian – de care acesta, sinceri sa fim, si-a dat seama cu adevarat abia cand a inceput sa sufere din cauza ei – sunt multi alti autori evrei, in aceeasi ani, care meritau sa fie recititi si promovati astazi. Mult mai dragi imi sunt Max Blecher (categoric tragic de genial), mai aproape mi-e Felix Aderca (cu romanele, interviurile si amintirile sale), Ury Benador (cine sa uite gustul dulce-amarui din Ghetto veac XX sau Gablonz, magazin universal), I. Ludo. Pentru a-i mentiona pe cei pe care i-am citit si recitit cu placere, prea putin cunoscuti azi. Intr-un con de umbra cei mai multi ? Mai curand prafuiti si uitati.

De la Sebastian as reciti des Jurnalul, macar bucatele de ici, de colo. Si articolele sale, atunci cand voi gasi o editie mai mare sau voi reusi sa pun mana pe volumul recomandat de Dragos. Nimic mai mult insa.

Nota : abia am rasfoit cartea Martei Petreu, inca nu m-am apucat de citit serios, dar stiind dinainte cateva dintre articolele lui Sebastian din perioada mefistofelicului Ionescu (si anterioare) surpriza nu a fost prea mare. Cineva care l-a iubit si admirat atat de mult pe Nae Ionescu nu ar fi putut scapa de influenta carismatica a acestuia.

Despre ce ar fi vorba aici ?

Si trei zile, din zori in seara, fara tihna, fara odihna, lasara apa sa invarteasca roata la moara, sa sfaraie fusul flacaului iara, sa suga mielul la ma-sa mioara, sa doarma pruncul in copaia usoara, sa se ia in brate gemenii-amandoi, menghina sa stranga de priboi, camila sa-si salte gatul birzoi, vrabiuta sa-l ciuguleasca pe vrabioi, pasarelul sa ciripeasca sprintar in ciubul lui ca de jar, porumbelul gusa sa si-o ghiftuiasca, iepurasul otava sa-si pasca, vitelul sa rumege pe saturate, iedul sa zburde cat poate, piele pe piele sa arda, pana ce tatanele bataliilor la toarta, fara de ofuri desarte, isi puse fluierul deoparte.


Nota : pentru puristi - fragment din Ticalosia sotilor, in O mie si una de nopti, vol 12, Ed Minerva, Col Bpt, 1975 (seria I), pg 33. Da, e cel cu povestea lui Ali Baba. Traducere Haralambie Gramescu.

Multumiri lui Dragos, pentru ca aici, aici si aici mi-a trezit din nou pofta de 1001 de nopti. Cine ma poate ajuta sa completez cele doua serii...

McConnell – Oriental

Tutun : oriental, virginia, cavendish, latakia, perique

Aspect tutun : broken flake

Aroma : oriental

Tarie : medie

WAF : medie

Prezentare : cutie 100 grame

L-am fumat prima data la una dintre intalnirile clubului, nu mai retin la care, dar m-a surprins placut. Surprins este poate prea putin, e o mixtura exact pe gustul meu, si nu am sanse sa ma plictisesc prea curand de ea. Amestec de cinci tutunuri – Oriental, Virginia, Cavendish, un pic de Latakia si un strop de Perique – Oriental mi se pare un tutun potrivit pentru orice moment al zilei, fie ca iesi cu prietenii, citesti, lucrezi sau pur si simplu fumezi o pipa buna, fara alte adaosuri. Nu prea greu, dar nici usor, cu suficienta nicotina si o paleta interesanta de arome. Si o cutie simpla, dar draguta, galbena, cu un design minimal, un chinez dedublat, trasat in tus, strajuind credincios marca tutunului. Chinezul asta s-ar putea sa devina un foarte bun si drag prieten.

Destul de umed in cutie (imi place sa usuc tutunurile ceva mai mult) Oriental e o adevarata simfonie de culori si texturi, de la galben deschis la negru lucios, taietura marunta si fina. Prima impresie este foarte buna : stii ca e ceva aparte, se simte suficient parfumul latakiei, amestecat cu oriental. Iti pregatesti pipa, il usuci un pic, o umpli si aprinzi, relaxat.

De fiecare data s-a aprins repede si fara probleme (arde asa pana spre sfarsit) si primele fumuri sunt o incantare : gustul de tutun oriental, exotic si dulceag, matasos, amestecat cu baza de cavendish-virginia si peste, ca o nota delicata, latakia cipriota (din ce am inteles de la Molia). Sincer nu am simtit si gustul piperat de Perique, aroma este prea complexa poate pentru a le identifica una cate una. Un fum dens, parfumat si totusi usor, iar pana spre jumatatea pipei aromele se mentin, se intrepatrund, e un joc de dulce si usor amarui, foarte putin. Excelent. In a doua parte a fumatei fumul este mai greu, mai tare. Departe insa de duritatea unui Nightcap, spre exemplu, primul tutun care m-a ingenuncheat la propriu si a facut camera sa o ia in sus si in jos, ca un carusel imens.

Nu incinge pipa, nu inteapa la limba, se fumeaza usor de fiecare data. Mirosul in camera este placut, chiar si pentru sotie, care nu tolereaza deloc amestecurile cu latakie. Unul dintre tutunurile mele preferate, pana acum. Si una dintre cele mai bune alegeri pentru cei care vor un oriental bun sau care vor sa descopere pentru prima oara altceva decat o virginie sau un aromatic stereotip si artificial. In top 10 sau chiar 5 in acest moment.

O recenzie mai buna decat cartea

Jovi despre Alexandra Laignel-Lavastine - Cioran, Eliade, Ionesco : Uitarea fascismului

Am descoperit blogul lui Jovi relativ tarziu, din pacate pentru mine. Pentru ca este unul nu bun, ci foarte bun, excelent, pe care il recomand oricui vrea sa citeasca recenzii de calitate. Nu cuvinte de umplutura, nu haituiala printre randuri, nu generalitati. Recenzii asa cum ar trebui sa fie toate, fie ca este vorba de carti, fie de filme.

Aici am descoperit, in trei episoade, recenzia ampla la cartea Alexandrei Laignel-Lavastine - Cioran, Eliade, Ionesco : Uitarea fascismului. Si trebuie sa spun ca e un caz rarisim, in care prezentarea este mult mai buna decat cartea. Mult mai buna. Practic, e o ampla trecere in revista nu doar a complicatei, controversatei si fascinantei perioade interbelice (si nu numai) cat si a relatiilor dintre cei trei mari. Un Cioran cu pacatele lui, de la admiratia pentru Hitler la simpatiile legionare de care ulterior s-a dezis cu violenta pamfletara, desi lasase destule dovezi in urma ; Eliade, care orice ar fi facut nu poate sa scape de urmele entuziasmului tineretii si anumite articole si atitudini, care parca ar putea sa ii puna in umbra opera colosala ; Ionesco, unul dintre putinii care nu s-a lasat rinocerizat, si care ii ataca mai tarziu cu furie pe fostii prieteni (pentru a aminti doar de Cioran, "coropisnita demonizata").

Cat despre cartea in sine, s-a scris mult la aparitie, iar acuzatiile au fost diverse si fundamentate : amatorism, neglijenta, documente si citate gresite sau trunchiate, plagiat, etc. Curiosii vor gasi mai multe articole dedicate in revista 22. S-a incercat si o promovare neinspirata cu povestea "carte cenzurata in Romania pentru ca spune adevarul despre Cioran, Eliade, Ionesco", dar nu asta era problema. Cartea este slaba, pur si simplu. Putea sa fie mai mult, subiectul - desi discutat enorm - inca atrage si inca mai sunt destule de inteles si elucidat, dar nu s-a putut. Sau nu s-a vrut. Sunt X titluri mult mai bune pe aceeasi tema.

Asa ca aveti sansa sa cititi o recenzie mai buna decat titlul prezentat. Nu se intampla prea des asa ceva.

Aveti mai jos linkurile :

Partea I

Partea II

Partea III

Ce carte ai recomanda si de ce ?

Leapsa primita de la Lume de umbre...

1. Ce carte ai recomanda si de ce unui dezamagit din dragoste?

Sade – Juliette sau deliciile viciului. Ii trece mai repede.

2. Ce carte ai recomanda si de ce iubitului/iubitei?

Charles Bukowski – Femei. Si in functie de rezultat/impresie continui sau nu relatia. O domnita plicticoasa si intepata se va oripila cu siguranta.

3. Ce carte ai recomanda si de ce celui mai bun prieten?

HP Lovecraft – editia Omnibus (3 volume). Pentru ca ii place Lovecraft, dar ii e lene sa il citeasca in engleza. Asa poate il conving.

4. Ce carte ai recomanda si de ce unui copil de 10 ani?

La 10 ani citeam mai curand comicsuri decat carti. Sigur nu Dumas sau Ciresarii, mai curand o editie prescurtata, pentru copii, din 1001 de nopti. Parca aparuse una recent la Corint Junior. Parca

5. Ce carte ai recomanda și de ce unui mare aventurier/călător?

Ori un Amin Maalouf (cate am citit pana acum mi-au placut), fie, pentru cei mai pretentiosi, Eco – Baudolino. Merg bine la drum si nu numai.

6. Ce carte ai recomanda si de ce unui dusman cunoscut?

Dinu Sararu – Dragoste si revolutia. Trilogie. Sufera, bestie :) S-o citesti pana la capat.

7. Ce carte ai recomanda si de ce unei persoane care nu iubeste lectura?

Vlad Musatescu – Extravagantul Conan Doi. Daca dupa asta nu mai simte nevoia sa citeasca si altceva, daca nu ii trezeste o pofta nebuna de carte, e irecuperabil. Slabe sanse insa.

8. Ce carte ai recomanda si de ce unuia "cu nasul pe sus"?

Un Ilf si Petrov. Rade-te, ma, ca tot clapon de Peking ramai, toata vietisoara ta.

9. Ce carte ai recomanda si de ce celui care apare primul in lista ta de bloguri?

La mine se tot schimba ordinea in functie de frecventa postarilor. Acum cand scriu este Jovi, caruia ii recomand cu drag Charles Bukowski – Ham on Rye. Merita si sper ca i-ar placea.

10. Ce carte ai recomanda si de ce unuia care crede ca le-a vazut pe toate in viata?

Michael Ende : Povestea fara sfarsit. O fi vazut tot, dar n-a visat tot.

Pasez leapsa mai departe tuturor (in functie de posibilitati, disponibilitati si concedii), dar daca e sa nominalizez... sa fie Tomata, Jovi, Arana, Lemondegala si Denisa. Si toti ceilalti, fireste, dar nu mai pun linkuri nici sa fiu platit pentru asta.

Charles Bukowski : Ham on Rye

Descopera primii copii de varsta sa la gradinita. Ii par ciudati. Rad si vorbesc si par fericiti. Nu ii plac. Pentru micul Charles Bukowski / viitorul Hank Chinaski gradinita este un loc straniu. Aerul este neclintit si alb, iar el se simte rau, simte ca va vomita atunci si acolo. Toata ziua evita toaleta, se abtine cu o devotiune psihopata, si copiii care ies de acolo ii par si ei murdari, i se pare ca au facut ceva nepermis acolo. Niciodata nu ii va vedea pe altii altfel. Mereu vor fi ciudati, fericiti, straini si murdari.

Este primul moment cheie al cartii si prima revelatie a lui Henry/Hank/Charles – nu este ca ceilalti. A doua, definitorie, va fi la balul de final de liceu. Desfigurat de o acnee monstruoasa, care il transformase intr-un monstru de balci, imbracat saracacios, grotesc si urat, ii priveste dezgustat si inspaimantat, dureros de constient de cat de fals este totul. Iubeste doar bautura si e fascinat de femei. Prima e scumpa, ele nu-l vor. Glamour. Hank va deveni mai tarziu scriitor, din lipsa de optiuni. Doar mult mai tarziu, la biblioteca publica, descoperindu-i fascinat pe Upton Sinclair, Sinclair Lewis, DH Lawrence, Huxley, rusii, si mai ales Hemingway (Fante va intra in scena peste ani buni), Bukowski incepe sa inteleaga ca scriitura e singura sa realitate. Scriitura, alcoolul si femeile.

Aparut in 1982, Ham on Rye (inca netradus din pacate si la noi) este poate cel mai bun roman semnat Bukowski. La fel de sincer, la fel de brutal, in acelasi stil (mult diferit de cel folosit in volumele de proza scurta). Ofera cifrul pentru a-l descifra si a-l intelege pe Charles Bukowski, si nu e de mirare ca Barry Miles, autorul unei excelente biografii, a folosit in extenso informatiile de aici. Cat de mult a infrumusetat/deformat Bukowski trecutul, greu de spus. Micul Charles traieste in Los Angeles-ul din anii Marii Crize, este sarac, nu are prieteni, nu isi doreste, are – ca mai toata lumea – o familie cinzecist/psihotica. Doar toate familiile sunt psihotice, nu ? Tatal, violent si schizoid, isi bate copilul cu o curea veche pentru ascutit briciul daca acesta nu reuseste sa tunda gazonul din jurul casei cu o precizie maniacala si imposibila ; cand isi pierde slujba pleaca in fiecare zi la aceeasi ora si revine seara, pentru ca vecinii sa nu afle ca e somer ; ii uraste pe toti, vrea sa fie considerat bogat si de succes, da lectii pedante si imbecile, sfaturi pe masura ; isi detesta copilul, isi uraste viata, ceilalti ii sunt insuportabili. Mama, marcata de educatia germana, o sclava docila a sotului. O bunica murdara si bigota, obsedata de un Dumnezeu pe care Hank nu-l iubeste. Singurele rude interesante sunt bunicul alcoolic si unchii ratati care ii calca pe urme. In loc de slujba stabila, casa, rate, ipoteca si respectabilitate – ratare. Pana la urma, cum va realiza Bukowski, nimic nu conteaza.

Cat de departe e Ham on Rye de romanele siropoase de pe vremuri, pline de sfaturi si retete de moralitate si fericire. De romanele cu adolescenti imaginari, cuminti si buni, gata sa-si recunoasca greselile si sa ofere tuturor iubire, respect si munca. Ham on Rye e realitate. E un scris ce sufera de cancer (cum se spune in alt roman bukowskian). Charles Bukowski pustiul e un Morcoveata al crizei americane, e un Jules Valles fara revolutii, e un Salinger alcoolic si violent. Acnee, cicatrice, saracie, pantofi rupti, fara prieteni, fara idealuri, fara Creste fara prieteni, reusind sa atraga langa el doar ratatii, invinsii, cei respinsi, cei umili, cei batuti. Nu vorbeste cu nimeni si ii suporta ca si cand n-ar fi. Descopera violenta, bataile zilnice cu toata lumea, saracia, foamea, jegul. Evita munca. Copiii/adolescentii sunt rai, flamanzi, sadici, plini de ura, dar pentru el sunt ireali. Nume de cunoscuti apar si dispar in toata cartea, nimeni nu ramane prea mult langa el. Este povestea unui inadaptat, unui dur, unui strain, prins intr-o lume pe care o uraste si care nu-i ofera nimic. Este povestea unui adolescent furios si scarbit, care nu iubeste pe nimeni si nu este iubit de nimeni, incapabil sa gaseasca ceva interesant oriunde. Face sport – baseball, fotbal american – pentru ca asa ii poate rani pe ceilalti. O bata in teasta lasa urme. La fel o placare buna. Renunta repede. Nu vrea nimic decat sa fie lasat singur mereu. Se bate din acelasi motiv. Merge la scoala pentru ca nu are altceva de facut, si acolo tace si se lasa in aerul alb si cald. Scrie despre un alter-ego, un aviator german in Primul Razboi Mondial, Baron Von Himmlen, un barbat urat cu chipul brazdat de urme si rani. Ajunge chiar, in anii razboiului, sa frecventeze gruparile naziste (o bila neagra in biografia lui Bukowski) pentru ca America de atunci nu-i oferea nimic, dar victoria lui Hitler i-ar fi adus poate « a cunt » si un dolar pe saptamana. Nu-i ura pe evrei si negri, ci pe albii crestini, singurii care ii facusera probleme. E nazist pentru a fi diferit, pentru a nu fi ca ei, pentru a intra in conflict cu ei. Eternul revoltat. Care cocheteaza cu ideea de a deveni calugar, sa stea singur undeva si sa pileasca vinul de impartasanie.

Acneea cumplita de care sufera il acopera pe fata, gat, brate, piept si spate cu imense cosuri supurande, infectate, ce trebuie intepate la spital, stoarse, arse cu raze ultraviolete si apoi bandajate. Ca un Iov modern sau un sfant din Pateric, in lupta cu uneltirile demonilor, uratenia scarboasa il face si mai singur, si mai dezgustator pentru ceilalti si il marcheaza pentru totdeauna. Singura problema reala e ca asa fetele sunt un ideal inaccesibil. Descopera intamplator alcoolul, o pivnita cu vinuri ieftine, si, sa-l citam pe Fenriz, alchool runs through my veins. Pentru prima oara viata devine suportabila. Pentru prima oara avea un prieten adevarat. Pasajele dedicate primei slujbe – inainte de cea de la posta ; parasirea caldului camin al parintilor pentru camere inchiriate ; cursurile pre-militare ; prima oara cand vede in toata splendoarea sexul unei femei, oarecum accidental ; masturbarile frenetice ; desenele ; obsesia ca a ucis pe cineva ; primele scrieri. Cautarea unui stil. Un stil direct, sincer, minimalist, in acelasi timp obscur de poetic.

Lumea vazuta prin ochii lui Charles Bukowski este cruda, trista, reala, de o poezie sincera, obscena, ridicola, dureros de luminoasa, adesea insuportabila. Este povestea inceputurilor unui scriitor pe care il detesti sau te fascineaza, nu exista cale de mijloc. Este o constructie dureroasa, o transplantare a imperiului cenobitilor in America anilor 30 – 40, in cheie foarte umana si sociala. Incepi sa intelegi cum a putut sa scrie ce a scris. Pana la Ham on Rye am crezut mai curand in poza, in sictirul studiat, in construirea unui personaj identic poetului damnat al secolului XX, alcoolic, mizantrop, dependent de sex, urandu-i pe ceilalti si dispretuindu-se pe sine. Dar dupa Ham on Rye incepi sa te gandesti ca Bukowski nu putea fi fatalmente un altul, ca stilul sau a fost genetic si nativ.

Condamnat sa fie « Puke ». Si oarecum ideea te nelinisteste.

Urmeaza Notes of a Dirty Old Man si, daca fac rost de fonduri, Hollywood.