Straniu destin a avut acest profesor interbelic. Un filosof fara opera academica, umpland amfiteatrul la fel cum o facea maestrul sau Iorga sau cum va face mai tarziu George Calinescu, starnind studentilor o fanatica admiratie ; un veritabil dandy al epocii, imbracat mereu cu o eleganta ostentativa, fumand peste 40 de tigari Camel pe zi si plimbandu-si oboseala intr-un luxos Maybach ; confident al regelui Carol al II-lea si apoi un adversar inversunat ; a fost zugravit in chip de drac in pridvorul catedralei bucurestene ; cunoscut de marele public mai curand ca gazetar redutabil, de o ironie eleganta si zdrobitoare, si ca un cuceritor al frumoaselor doamne ale vremii, alaturi de care a trait iubiri fabuloase ; traitor si sustinator inflexibil al Ortodoxiei ; un apropiat al conducatorilor Miscarii Legionare, pana intr-acolo incat Ion Mota, numarul 2 in ierarhie, avea sa ii lase scrisorile testamentare inainte de plecarea in Spania, iar intr-un viitor guvern legionar avea, probabil, sa fie premier ; a marcat o generatie remarcabila, ce avea sa cunoasca exilul sau Gulagul romanesc. Un personaj stupefiant de contradictoriu si incomod, cel putin la prima vedere. Unii il expediaza rapid in seria de epitete deschisa de "fascist" si continuata de "cabotin, antisemit, doctrinar legionar, farsor, corupt, filosof fara opera, ortodoxist fanatic, plagiator dovedit". Atunci, in epoca, s-a vorbit si de "filosemitism" sau "sovietism". Altii perpetueaza legenda aurita a Profesorului, geniului, o legitimare perpetua a legionarismului si nationalismului romanesc, cea mai interesanta minte a Varstei de Aur interbelice. Unde este pana la urma calea de mijloc ? Prea putini, din ambele tabere, ajung sa-l si citeasca, in cel mai fericit caz se opresc la imaginea din studiile despre interbelic si/sau Miscarea Legionara. Au existat si se perpetueaza zvonuri privind acest atasament, cum este cel al fotografiei Capitanului, pe care Nae Ionescu ar fi avut-o asupra sa pana in clipa mortii. Falsa. Nu apropierea sa de legionarism i-a adus atunci admiratia anumitor superbe tinere inteligente si nici mai tarziu nu a fost singurul motiv pentru care Nae Ionescu provoaca si deranjeaza. Acestia au descoperit in tanarul profesor un alt fel de ganditor. Mai mult, se poate spune ca aceasta controversa legionara ii asigura perpetuu o anumita popularitate, spre deosebire de multi alti colegi de generatie. Numele lui Nae Ionescu provoaca si astazi controverse aprige. Pentru ca Nae Ionescu este judecat si adulat fara a se mai trece macar peste randurile unui editorial. Asa se intamplase si in interbelic, atunci cand singurul sau volum antum, Roza Vanturilor, editat pana la urma la insistentele si cu eforturile elevilor sai intr-un tiraj de 4000 de exemplare, avea sa se vanda foarte greu. Cei care ajung sa il si citeasca pe Nae Ionescu, cei care ajung macar sa rasfoiasca cele cateva culegeri de articole, sa il descopere in Predania sau, si mai bine, in adevarata sa opera care a fost ziarul Cuvantul, sa ii citeasca macar unul dintre cursurile editate postum, s-ar putea sa aiba o mare surpriza.
Desi un admirator declarat al lui Nae Ionescu, Dan Ciachir evita tentatia hagiografica. Ganduri despre Nae Ionescu (carte ajunsa acum la a treia editie) nu este o biografie edulcorata, selecteaza acele momente ale vietii care il definesc pe filosof, este o succinta si pasionanta incercare de a descifra enigma Nae Ionescu. De ce acest om a fost detestat si adulat intr-o asemenea masura ? Care este misterul sau, si daca acest mister a existat mai poate fi descifrat doar din scrierile gazetaresti, stenogramele cursurilor si amintirile contemporanilor ? Pornind de la descoperirea, in primavara lui 1980, a Rozei Vanturilor, Dan Ciachir retraseaza in cele cateva eseuri ale volumului procesul de descoperire a operei si personalitatii lui Nae Ionescu.
Teza esentiala a cartii si explicatia misterului este ca cei care il descopera si devin admiratorii lui Nae Ionescu, in perioada interbelica sau astazi, sunt cei care au ceva in comun cu el, care se regasesc intr-un autor ce nu respecta "scrisul frumos", incarcat de metafore si rasturnari spectaculoase ale frazei, aplicand ca metoda exprimarea de o simplitate frusta a ideii. Sunt cei care au nevoie de "realitatea nuda", sunt cei care atunci si acum au fost deschisi la un alt fel de a "filosofa", aplicat in toate ariile existentei. Cu luminile si umbrele sale, Profesorul a fost in permanenta atasat de idealurile sale, si-a respectat principiile si nu a ezitat, chiar cand acest lucru nu ii era favorabil politic sau social, sa isi mentina si exprime convingerile. Ortodox practicant, mereu atasat de valorile Ortodoxiei, autorul unor eseuri si articole care dovedesc acribia si simtul teologic, nu s-a indepartat niciodata de credinta. Nae Ionescu a fascinat pentru ca a fost, din primele sale scrieri si aparitii, un personaj altfel.
Pentru ca asta remarci cand rasfoiesti Roza Vanturilor sau cele doua culegeri de articole aparute dupa '90, Suferinta rasei albe (ingrijita de Dan Ciachir) si Intre ziaristica si filosofie, ambele la Timpul. Un stil direct, parca sec, aparent simplist, fraze scurte, o familiaritate cu subiectele abordate, sentinte incredintate paginii. Aria subiectelor incepe de la politica si se termina la teologie, trecand prin istorie, cinematografie, arta, istorie, teatru, etc. Nimic din scrisul calofil si intortocheat al altor colegi de generatie, si Dan Ciachir subliniaza foarte bine acest lucru. Nae Ionescu este un ganditor impletit cu gazetar care stie ca ceea ce spune trebuie inteles de toata lumea, si ca adesea o constructie complicata a rostirii scrise poate fi doar un paravan colorat ce ascunde o eroare. Prea putin din excursul gandirii apare in ziar sau in revista, doar un rezumat fugar si concluziile. La prima citire si chiar la urmatoarele s-ar putea sa fii dezamagit. Ulterior, obisnuindu-te si incepand sa intelegi, s-ar putea sa nu mai scapi de stilul si felul lui Nae Ionescu.
Filosof cu un doctorat in Germania (doctorat despre care multi au spus atunci si acum ca nu a existat, chiar daca teza a fost pana la urma, postum, publicata in Romania), nelinistit si reluandu-si cu o traire intensa ideile, repetand si regandind totul, incercand mereu sa inteleaga, adesea pentru a abandona si distruge totul. Multi dintre fostii sai studenti au fost atunci fascinati tocmai de stilul sau de a preda, framantat teatral, incercand de fata cu ei sa gaseasca solutiile, adesea pornind cursul de la o notita ratacita prin buzunare. De atunci un adversar al ideii de "opera" incremenita pe rafturi, si abia in ultima perioada de lagar, in 1938, se gandea la elaborarea mai multor titluri, idee ramasa, din pacate, in stadiul de proiect. Pentru Nae Ionescu se pare ca mult mai importante au fost articolele din Cuvantul, eseurile din Predania sau Ideea Europeana, in ciuda (sau poate tocmai datorita) efemeritatii articolului de ziar sau revista. Pentru ca metoda, felul in care ajungi la un rezultat, maniera de a gandi un subiect, difera de la o inteligenta la alta. Si pentru Nae Ionescu esential nu era sa inveti cum sa gandesti, ci sa inveti a gandi. Nu programa universitara conteaza, ci preocuparile dascalului, atunci cand vorbim de gandirea autentica, si aici este o filiatie Iorga-Parvan, maestri pe care ii admira declarat. Era aici, in mefienta fata de opera scrisa, opera "filosofica", sa-i spunem, si un reflex al credintei ca actul de creatie este "inrudit mai degraba cu caderea decat cu redemptiunea". Era intr-o rivalitate cu Nichifor Crainic, un alt personaj cu numeroase umbre si insotit de controverse, care avea sa ajunga mult mai "sus" decat Nae Ionescu, sa publice, sa se impuna, ajungand si ministru. Un alt fel de scriitor/ganditor/teolog. Mircea Eliade (pacat ca nu a scris pana la urma cartea despre Nae Ionescu) spunea ca paradoxal atunci, pentru un ganditor ortodox, a fost ca Profesorul anticipase in cursurile sale filosofiile ce vor veni la moda abia in anii postbelici, speculand si gandind teorii si subiecte ce se vor bucura cu adevarat de interes in mediul universitar abia in 1950 - 1960.
Nae Ionescu a murit pe 15 martie 1940. Pierduse totul - catedra, pozitia la Palat, ziarul si revistele unde publicase. La Cuvantul, in perioadele in care nu isi mai permitea sa plateasca vechii colaboratori, scrisese adesea prima pagina a ziarului (si nu numai) reusind adesea sa imite stralucit stilul celorlalti redactori. Fusese inchis in mai multe randuri din cauza apropierii de legionari, dar nici acolo nu isi pierduse felul de a fi. Pentru multi dintre admiratorii sai moartea sa a fost un soc, un sfarsit de lume, in timp ce pentru adversari a fost, categoric, o usurare. S-a speculat mult atunci despre posibilitatea unui asasinat prin otravire, organizat de Carol al II-lea, dar in lipsa unor dovezi clare poate fi doar inca un element care sa sporeasca mitul lui Nae Ionescu. Cuvantul avea sa reapara in perioada scurtei guvernari national-legionare, ca principal organ de presa al Miscarii, departe, foarte departe de ceea ce fusese in perioada de glorie. Cateva dintre cursurile sale aveau sa fie publicate in anii razboiului de unii dintre fostii studenti, pana cand Ion Antonescu a dispus sistarea proiectului. Apoi incadrarea de catre noua oranduire la "legionari", interzicerea, uitarea. Redescoperit initial cu entuziasm dupa 1990, cand editura Humanitas, dupa cum aminteste Dan Ciachir, ii retipareste cursurile universitare, iar Timpul va scoate cele doua culegeri de articole. Doina Mezdrea publica o impunatoare biografie, in patru volume (pe care n-am gasit-o nicaieri, desi am cautat sa o cumpar), se scrie si se vorbeste despre el in cele mai diverse medii. Unii se vor folosi de legenda pentru legitimarea legionarismului, altii il vor acuza tocmai pentru aceasta.
Am citit si recitit "Ganduri despre Nae Ionescu" cu fascinatia celui care se apropie de un personaj istoric. Este un alt Nae Ionescu decat cel despre care se tace sau cel care este acuzat vehement. Este un Nae Ionescu viu, inteligent, mereu nelinistit, incercand sa afle si sa se lamureasca pe sine chiar in timp ce ii lamureste pe ceilalti. Mi-a adus aminte, in numeroase momente, de acel Nae Ionescu al lui Mircea Vulcanescu, poate cea mai frumoasa marturie despre Profesor, cu atat mai mult cu cat Dan Ciachir a selectat exact acele informatii si marturii care construiesc o imagine coerenta, ofera o interpretare si o explicatie, fara a face parada de note de subsol si amanunte inutile, fara a transforma cartea intr-o biografie obositor de lunga. Capcana unui discurs lung si greoi a fost evitata cu talent si seriozitate, ca si cea a fascinatiei subiective pentru Nae Ionescu. Si este nevoie, cred, si de o doza de curaj pentru a aborda un subiect dificil si nascator de ridicari de sprancene. Ganduri despre Nae Ionescu este o carte ce iti raspunde la primele intrebari si iti starneste curiozitatea. O recomand ca o alta viziune, ce poate fi discutata, ce poate contestata ori aprobata, dar important este ca te provoaca sa incerci la randul tau sa-l citesti pe Nae Ionescu.
0 comments:
Post a Comment