La inceputul anilor '50, cand deja destui scriitori alesesera exilul (cei norocosi), fusesera arestati sau se intretineau din slujbe mizere, fiindu-le interzis sa mai publice, noua oranduire a realizat ca Partidul are nevoie si de scriitori. De literati. De autori. Care sa construiasca in paginile lor esafodajul unei noi literaturi, comuniste si revolutionare, in spiritul noilor vremi, literatura care cam lipsea din panteonul comunismului romanesc. Recuperarea entuziasta si fortata a unor autori minori, trecerea unor clasici ingenios cenzurati in lista celor care au inteles, au prevazut, au simtit pulsul noului ev, convingerea unor Sadoveanu, Calinescu sau Camil Petrescu sa se alature Partidului ca "tovarasi de drum" (cu beneficiile aferente, deloc putine), toate acestea se dovedisera insuficiente. La fel ca propulsarea unor autori minori si zaharisiti, gen A. Toma. Spre deosebire de Uniunea Sovietica, Romania era lipsita de o literatura proletcultista. Nu aveam Tanara Garda, nu aveam Fadeev, nu aveam mai nimic de gen. Asa ca, urmand modelul Institului Maxim Gorki din Moscova, in Bucuresti, pe Kiseleff 10 (unde putem gasi astazi, simbolic, sediul PSD) se deschide "Fabrica de scriitori". Unul dintre studentii acesteia, eliminat inainte de examenele finale, avea sa fie Marin Ionita.
Oficial numita Scoala de Literatura si Critica Literara "Mihai Eminescu", deschisa oficial cu fast in 1950, cu participarea lui Mihail Sadoveanu, "uzina de condeie" avea sa fie un alt fiasco grandios al noului regim, care incerca sa gestioneze generatia viitoare de scriitori comunisti asa cum ar fi facut cu o ferma de galinacee placide si greu de convins sa creasca productia de oua pe zi. Arta scriiturii privita ca o productie de uzina, ca o comanda de rulmenti ori o sectie de otelarie. Inscrisa pe traiectoria mecanicista a imaginarului comunist, in care un scriitor egala un strung, ce trebuia sa depaseasca norma cu entuziasm si dorinta de sacrificiu. Un experiment comparabil, ca imaginar, cu funestul Canal Dunare-Marea Neagra (din fericire fara crimele de acolo), un alt esec de proportii. Avea sa fie desfiintata in 1955, iar potrivit lui Marin Ionita cea mai mare parte a arhivei Institului nu mai exista astazi. Majoritatea cursantilor, multi dintre ei intrand doar datorita "dosarului" curat ca lacrima, dar lipsiti de vreo urma de talent, au disparut in anonimat, atunci cand nu au avut sansa de a deveni activisti marunti de partid sau jurnalisti de duzina. In locul unei generatii stralucite - neantul. Au existat, fireste, si varfuri ale acestei scoli, dar cred ca au devenit scriitori sau critici cunoscuti mai tarziu tocmai rezistand educatiei stalinismului dogmatic, profitand de avantaje si scriind asa cum simteau ca trebuie sa scrie. Fireste, multi dintre ei au facut si compromisurile necesare, semnand pagini inepte, dar cerute atunci.
Din fericire si cea mai mare parte a productiilor literare care au luat nastere acolo, imbinare grotesca de realism socialist si naivitate vecina cretinismului, sunt astazi uitate, cu exceptia citarii lor in lucrari dedicate perioadei. Transplantarea unor reguli si idealuri diforme, fortate, cu profil de forceps pentru scriitura au dat nastere unor mutanti care in loc sa aduca "plus-valoare" artistica noului regim nu faceau decat sa-l infunde in privata ridicolului. Citite acum (si autorul da cateva fragmente definitorii, in general poezie) sunt remarcabile pentru umorul absurd, precaritatea metricii si prozodiei, simplitatea duse pana la fortarea mecanica. Acum nu poti decat sa razi de poeziile unui Desliu sau de incercarile "revolutionare" ale studentilor Institutului. Atunci n-ar fi indraznit nimeni sa rada.
In locul unei istorii a Fabricii de scriitori, Marin Ionita a ales formula memorialistica, evocand intr-o serie de portrete colegi sau scriitori ce avusesera, intr-un fel sau altul, legatura cu "Incubatorul rosu". Poate si unde, dupa propria-i marturisire, atmosfera cazona, incremenita, cenusie, facea ca zilele sa fie mereu aidoma, in lipsa evadarilor fara voie la care mai toti studentii recurgeau destul de des, refugiindu-se prin parcuri si strazi unde, cel mai adesea, se traiau fugar si povestile de iubire. Ce istorie sa mai scrii, ce jurnal sa pastrezi, cand asta ar fi fost o vina cumplita, o tradare, o deviatie de la linia Partidului. Interesant ca in combinatia de nostalgie si afectiune autorul nu cade in capcana insiruirii de reprosuri, nu construieste rechizitorii, nu aduce acuzatii. Doar isi aminteste, adesea putin ironic. Atmosfera evocata este, categoric, sufocanta. Cu un program militar, cu zeci de sedinte de marxism-leninism, limba rusa, sute de ore de studiere amanuntita a tonelor de maculatura realist-socialista sovietica, vanatori de deviatonisti, cursurile tinute de Novicov sau Petru Dumitriu, cu o supraveghere permanenta si zdrobitoare analize de autocritica si demascare, Institutul era o creatie orwelliana in care era greu, daca nu imposibil, sa scrii literatura. Mai ales cand destui dintre colegi, produse perfecte ale noului regim, erau de un cretinism fanatic, producand pe banda rulanta texte absurde, dar corespunzatoare liniilor directoare ale comunismului in zbor. Si totusi...
Portretele, o istorie a literaturii vremii concentrata in linii fugare, sunt esenta volumului. Marin Ionita a avut sansa, dincolo de avantajele materiale, de a sta alaturi de unii dintre cei mai importanti autori ai vremii. O sansa de invidiat. Daca lui Nicolae Labis ii sunt consacrate cele mai multe pagini (pana la urma firesc pentru cel care era vedeta scolii si un rasfatat al vremii, careia ii facuse destule concesii in opera sa), mai mult sau mai putin reusit sunt prezentati si alti scriitori, precum Aurora Cornu, Florin Mugur, Radu Cosasu, Nichita Stanescu, Tita Chiper, George Calinescu, Petru Dumitriu, Mihai Novicov, Mihail Sadoveanu, Dan Desliu, Mihai Beniuc, Zaharia Stancu, Gheorghe Tomozei, Camil Petrescu, etc. Sunt cei care au ramas, in bine sau in rau, desi pentru generatii mai noi funestul Dan Desliu sau controversatul Beniuc nu mai inseamna nimic astazi. Pe acolo aveau sa treaca de-a lungul celor cinci ani si un Fanus Neagu (repede exmatriculat), Paul Goma, Hary Salem, Ion Baiesu, Nina Cassian, pentru a-i mentiona doar pe cei care au confirmat ulterior. In acel Institut, pana la urma sufocant si cenusiu, s-a scris, s-a iubit, s-a visat. Unii chiar credeau atunci in utopie, altii nu au ezitat sa se foloseasca de ea, in speranta ca vor reusi.
Un volum interesant, despre un experiment social mentionat prea putin astazi. Nu lipsit de unele stangacii si naivitati, cu pasaje abordate intr-o cheie patetica putin crispata, recomandat insa pentru evocarile interesante si inedite. Un alt Labis decat cel "oficializat", un Nichita Stanescu foarte viu, o superba Aurora Cornu, un tragic si inteligent Florin Mugur, un George Calinescu cu geniul si idiosincraziile sale, un Petru Dumitriu mereu domn si mereu inteligent, un Zaharia Stancu (pe care Marin Ionita il admira) dincolo de obsesia pentru Descult, un Beniuc sau Desliu egali cu legenda intunecata. Mi-as fi dorit o istorie a fenomenului, cu date, personalitati, documente, fragmente de opere, in locul unor memorii literaturizate. Am citit-o cu placere, dar mi-as fi dorit mai mult de la un volum cu asemenea miza.
0 comments:
Post a Comment