26 Jul 2011

Trei scriitori români

Laurențiu Fulga - scriitor și traducător, fost militar de carieră, vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor. Vlas Mușatescu scrie cu multă afecțiune despre Fulga atât în Oameni de bună-credință cât și în Aventurile aproximative (cei doi au fost colegi la liceul militar). Și nu este singurul. Cam singurele surse de unde poți afla câte ceva despre scriitor, zgârcit până la tăcere cu mărturiile despre sine, altfel decât filtrate în romanele sale. A colaborat la principalele publicații culturale înainte și în timpul războiului, a avut un debut interesant în volum cu nuvelele din Straniul paradis (1942) - poate titlul care a rezistat cel mai bine în timp - și după 1950 publică mai multe romane, nu fără o anumită monotonie stilistică și marcate într-o mare măsură de manierism poetic, temele principale fiind iubirea și războiul, cu elemente fantastice. Aproape de fiecare dată eroul își pierde iubirea perfectă, eventual pe fundalul conflagrației, încercând să o regăsească fără succes. Interesant și pentru Moartea lui Orfeu și Salvați sufletele noastre. au fost primele citite. Astăzi aproape uitat. Un scriitor mare ? Nu tocmai, mai curând unul aparte.

L-am citit prima oară prin liceu, când ești în egală măsură generos în aprecieri și ușor de impresionat, zbătându-te să ieși din limitele bibliografiei școlare. L-am citit aproape integral, și ținând cont că trecuse ceva vreme de când se bucura de succes a durat un pic până să îi găsesc majoritatea volumelor prin anticariate. Eroica, spre exemplu, am găsit-o când deja renunțasem la Fulga. M-a fascinat atunci. Îmi părea cel mai bun scriitor descoperit în acel an (să fi fost 1997), mult peste nume mari. Apoi au venit alții, l-am abandonat, iar cărțile au fost mutate în rândul din spate al unui raft mai greu accesibil. Exilul autorilor pe care îi vei citi/reciti cândva, dar nu te înduri să îi arunci/dai mai departe. E și un reflex definitoriu al colecționarului. Redescoperit acum vreo doi ani, imposibil de recitit cu excepția unora dintre nuvele, cel mult fragmente, și aici un rol major îl juca nostalgia. Nu este singurul cu care mi s-a întâmplat asta.

D.D. Pătrășcanu - mulți critici l-au privit încă din timpul vieții ca un autor modest, mai cunoscut în epocă drept om politic și, ulterior, ca tatăl unui important lider comunist, un scriitor pentru care literatura părea mai curând o plăcere, o destindere, un supliment. Genul de autor moldav inspirat de viața monotonă, plină de dramolete de familie și iubiri conjugale a unui târg ce nu se mai face odată burg, lipsit de acea inspirație care să îl facă remarcabil. Nu lipsit de umor, o concesie făcută de critică din timpul vieții lui Pătrășcanu, și totuși... A jucat un rol important în istoria Vieții Românești, unde a și publicat mult după începutul secolului trecut, iar în anii 20 face eforturi pentru relansarea revistei. Cei apropiați de cercul Vieții Românești și-l vor aminti ca un personaj bonom, zâmbitor, pasionat de literatură.

L-am descoperit din întâmplare cu un volum apărut în 1987 la Junimea, Candidat fără noroc, o selecție din volumele sale de proză scurtă (păstrând doar titlul, nu și cuprinsul volumului din 1916), și de atunci se întâmplă să îl recitesc destul de des. Nu e un scriitor esențial, în nici un caz, dar are o naturalețe a stilului, împănat cu regionalisme (multe devenite de atunci arhaisme), un umor blajin și înțelegător, își privește personajele cu afecțiune și simpatie. Și aproape de fiecare dată cu un blând umor. Eroii sunt, de regulă, mici funcționari cu tipicurile lor, oameni politici mai mărunți care ajung să gafeze în fața mai marilor zilei, tineri romantici și îndrăgostiți, puști care preferă chiulul și hoinăreala, tați de familie obosiți de numeroșii copii. Atmosfera cuprinsă de un timp molcom, răbdător, și fără sfârșit sau tragedii personale, doar cu micile bucurii și supărări atât de obișnuite, că prea puțini le mai amintesc. Unul dintre ei este torturat de principiile higienice impuse de soție. Un altul privește cu teroare momentul plimbării de seară alături de doamna sa. Un maniac religios, unul din acei nebuni întru Hristos, își trăiește blânda rătăcire în spațiul mânăstirii. Copiii de atunci sunt la fel ca cei de astăzi când vine vorba de fuga de la școală. Un univers mărunt, dar pe care scriitorul îl transpune în proze scurte reușite și nu lipsite de un stil propriu, de o cadență muzicală aparte și o notă densă nostalgică. Și în acest univers aparent restrâns și provincial Pătrășcanu reușește să-și identifice acele caractere care te fac să-l citești cu plăcere de fiecare dată.

Damian Stănoiu - nu a fost singurul cleric-scriitor, dacă ne gândim doar la Gala Galaction sau Valeriu Anania (cât de mult mi-a plăcut Rotonda plopilor aprinși). Chiar și pentru Arghezi, cu stilul său bogat și vitriolant, cât de mult a contat perioada petrecută între zidurile mănăstirii. Pentru a nu mai aminti de un anumit cleric, astăzi autor canonic, repede slobozind cu pușcociul după ciorile din cuvioșii copaci. Păcat că istoria literară nu menționează dacă balansul acestora era lenevos, iar păsările aidoma. Dar și un soi de Panait Istrati, hoinar practicând o seamă de meserii diverse înainte de a trece pragul mănăstirii Căldărușani, pentru ca mai târziu, asemeni unora dintre eroii săi, să ajungă și preot. Ajuns călugăr mai mult de nevoie decât ascultând o chemare lăuntrică, așa cum mărturisește, se va descoperi ca scriitor surprinzător de prolific, chiar dacă și aici nevoia de bani va fi fost mai puternică decât o inspirație de invidiat, unii critici contemporani acuzându-l mai târziu de repetiție și manierism. Publică atât în volum, cât și în periodice, mai mult cu succes de public decât de critică, dar esențial pentru omul Damian Stănoiu este că din această plăcere, devenită repede pasiune și chiar demon, își câștigă atât banii pentru modestul trai zilnic, cât și o sumă de prieteni între scriitorii vremii. Numele său apare în Viața Românească, este un colaborator statornic al Gândirii și al Adevărului Literar și Artistic, iar din 1928 publică volume de povestiri și romane, inspirate de viața monahală. Dar dacă numeroși critici, scriitori și mai ales cititori îl apreciază, autoritățile clericale nu sunt prea încântate de trăznăile călugărului, care numai de pilde din Pateric, explicate pe înțelesul mirenilor, nu se ține. Așa că din 1932, forțat să părăsească mânăstirea, dupa 19 ani petrecuți acolo, este din nou preot, apoi se dedică aproape exclusiv scrisului, și este în interbelic și chiar mai târziu unul dintre cei mai populari autori. Moare în 1956.

Categoric, Damian Stănoiu este un autor cel puțin interesant. Abordând viața monahală într-un registru care nu prea fusese încercat în literatura română, cu umor și simpatie pentru personajele sale adesea memorabile, nu e de mirare că i-a supărat în scurtă vreme pe superiorii săi ierarhici. Povestirile și romanele sale se petrec cel mai adesea în lumea monahală sau în parohii de țară (la schimbările de mediu al acțiunii se simte o forțare a stilului, o falsitate a autorului) și autorul își prezintă personajele - călugări tineri și bătrâni, călugărițe prinse în certuri și împăcări, înalte fețe bisericești, țărani căpoși sau dimpotrivă generoși, babe pe jumătate surde și pricepute în ale bucătăriei - cu o nedisimulată simpatie. Sigur, cel mai adesea călugării sunt doritori de bani, de o cană zdravănă cu vin roșu, de ceva mâncărică de frupt sau de un cântec mai lumesc, mai păcătos. Vânează o parohie bună la țară, se dușmănesc și se împacă pe cât de repede s-au certat, iar la ”cei mari” se duc așa cum este obiceiul cu plocoane. Departe de pildele din cărțile bisericeștii, eroii lui Damian Stănoiu se dovedesc umani, mult prea umani, iar dacă anahoreții din pustie se luptau cu Diavolul prefăcut în fiare și boli, aici fețele bisericești se luptă cu omeneștile și măruntele păcate. Și tocmai aici stă farmecul - în umanitatea lor dezinvoltă, reală și adânc înscrisă în carne, în contrapondere cu pravilele, ascultările și restul obligațiilor bisericești. Și tot în această nepotrivire stă și umorul. Sunt oameni, cu bune și cu rele.

6 comments:

alexandru petria said...

Ma bucur ca mi-ai adus aminte de Fulga. Mi-a placut mult in liceu.

Cinabru said...

Ma bucur sa aud asta, si interesant este ca si eu tot atunci l-am descoperit. Ar fi interesant sa il mai incerci si astazi, sa-mi spui cum ti s-a parut. Pentru mine n-a rezistat in timp.

alexandru petria said...

Ma tem.

Duchess said...

ce ma bucur ca-l vad aici pe Damian Stanoiu! are o scriitura atat de savuroasa, eu am fost prinsa de la prima pagina.

ana magdala said...

nu-mi pot inchipui cati ani aveti. incantat peste masura a fi citit "toata opera" scriitorului laurentiu fulga, gasita' nu fara oaresice eforturi si prin anticariate, ati ajuns la concluzia ca nu este un scriitor mare ci unul aparte(ar fi fost desigur interesant de ati fi continuat explicandu-ne si in ce sens "aparte"). nu-mi pot inchipui nici cata maculatura aveti in biblioteca ori cat de mica ar putea fi aceasta daca a trebuit ca volumele sa le dositi ... mai mult :"imposibil de recitit cu excepția unora dintre nuvele, cel mult fragmente, și aici un rol major îl juca nostalgia". stimate domn, oricine ai fi, te asigur ca "impresia" din 1997 a fost cea corecta si demna de a fi luata in seama. posibil sa va fi epuizat in lecturi cu miza mica si de aceea s-a asternut praful si nu parfumul peste scrierile lui. ar fi fost desigur de dorit sa va abtineti a scrie asemenea cuvinte plictisite . n-am sa inteleg niciodata de ce niste neaveniti isi inchipuie ca pot scrie orice si oricum intinand memoria literara a unor scriitori , doar pentru ca si-au turnat un pahar de vin mai mult iar cuvintele lor nici macar "din coada nu mai suna" . pacat . pacat ca v-ati tradat gandul adevarat si simtamantul curat din 1997....

Cinabru said...

Duchess: si eu la fel.

Ana Magdala: daca asta ati inteles, ori eu am fost prea criptic, ori... Am explicat de ce am fost nevoit sa le pun intr-un raft din spate, si de ce in acea categorie. Recitit cu ceva vreme in urma nu m-a mai atras ca in trecut. Restul ironiilor, slabute si fortate, nici macar nu ma amuza. Dar nici nu ma intristeaza. Mai curand ma intristeaza acest amestec de reprosuri si patetism.
Si daca de aici se intelege ca i-am intinat memoria lui Laurentiu Fulga, poate ar fi bine ca pe viitor sa va abtineti de la comentarii. Nu de alta, dar este foarte clar ca nu putem comunica. Nu in acesti termeni, nu in acest fel. Si nu are importanta nici varsta, nici sa-mi deconspir vreo identitate secreta. Nu stiu, sunt Batman cel neavenit. Seara placuta, stimata doamna. Va rog sa nu mai reveniti aici, sau cel putin sa nu mai comentati. Nu cred ca mai are rost sa explic, din nou, si din ce motiv.

Post a Comment

Share This