Zaharia Boilă - Amintiri şi consideraţii asupra mişcării legionare

Un personaj fascinant şi prea puţin cunoscut al Vârstei de Aur interbelice. Avocat şi jurnalist, a condus ziarul Patria, apoi România Nouă, din nou Patria. Deputat în mai multe legislaturi. Politician ţărănist, foarte apropiat de Iuliu Maniu şi cunoscător fin al tuturor intrigilor şi dedesubturilor care fac din interbelic o epocă foarte departe de versiunea festivistă şi nostalgică întâlnită în imaginarul colectiv contemporan. Adversar înverşunat al lui Carol al II-lea, pe care îl atacă frecvent în articole, ceea ce îi aduce în 1938 interzicerea ziarului propriu, România Nouă. Intră în conflict şi cu Antonescu, fiind internat în 1942 în lagărul de la Târgu-Jiu, ca mai toată lumea bună a vremii. Va reedita din 1946 ziarul Patria, interzis în 1933 de Carol al II-lea şi suspendat pentru ultima oară după doar câteva luni. Arestat în vara lui 1947, martor al acuzării în procesul Maniu, trece prin mai multe lagăre şi închisori. Arestat din nou în 1950, eliberat în 1956. Închis din nou în 1961, eliberat în 1963. Moare în 1976, la aproape 84 de ani. 

Mişcarea Legionară - o altă interpretare

Un bun jurnalist şi politician, dar mai ales ”iniţiat” în enigmele şi secretele vieţii politice româneşti interbelice, câtuşi de puţin o epocă perfectă a democraţiei. A dedicat o bună parte a ultimilor ani scrierii memoriilor, operă din care face parte şi volumaşul apărut în 2002 la Biblioteca Apostrof. Broşură reunind exclusiv amintirile sale despre Mişcarea Legionară, este surprinzătoare. Atât ca informaţie şi mai ales ca inedit, cât şi ca polemică nemărturisită cu istoriografia şi istoricii proletcultişti şi în special cu cei ”naţional-comunişti”. Organizată cronologic, bazată în principal pe propriile amintiri ale autorului, prezent şi chiar implicat în numeroase momente narate, oferă destule surprize pentru a merita citită. Este, până la urmă, poate nu neapărat o altă imagine a legionarismului, dar categoric una cu fascinante nuanţe. Interesant este că Boilă acordă o deosebită atenţie unui capitol destul de repede trecut cu vederea din istoria legionară - relaţia dintre aceştia şi Carol al II-lea. 

Zaharia Boilă nu a fost niciodată un simpatizant al Mişcării Legionare, chiar dacă i-a cunoscut bine pe Corneliu Zelea Codreanu şi Ion I. Moţa, alături de alţi lideri legionari. Câtuşi de puţin. O prezintă adesea în acest capitol al memoriilor sale ca ”rasistă”, ”antisemită”, ”teroristă”, ”cvasi-fascistă”, ”ultranaţionalistă”, ”antidemocratică”. Respinge însă ideea (atât de dragă istoriografiei comuniste) a Mişcării Legionare - coloana a cincea a Germaniei naziste, arătând în detaliu că nu Germania a creat legionarismul, deşi serviciile secrete naziste nu au ezitat să folosească în propriile scopuri legionarismul. Şi să se debaraseze de el atunci când nu mai era necesar. De fapt, susţine Zaharia Boilă, responsabil pentru apariţia şi mai ales dezvoltarea unei mişcări antisemite româneşti, aşa-numita ”generaţie de la 22”, ar fi Partidul Liberal şi în special Ionel Brătianu, care a susţinut şi sponsorizat această diversiune după alegerile din martie 1922. Ionel Brătianu - naşul mişcărilor rasiste (antisemite) şi teroriste din România. Apud Zaharia Boilă. Pentru a slăbi puterea politică a lui Iuliu Maniu. Susţinere ce a continuat în anii următori - suntem departe de interzicerea Gărzii de Fier şi mai ales departe de cazul Duca - şi nu în ultimul rând în perioada ţărănistă, prin Vaida. Cât şi cum, ce sume s-au investit şi unde, cine a beneficiat şi cine ar fi trebuit, rămân întrebări deschise. La fel cum argumentele lui Boilă pot fi privite şi ca un atac la adresa liberalilor. 

Episoade şi personalităţi - Duca, Stelescu, Carol, Antonescu şi alţii

Interesant cum Boilă prezintă personalităţi şi momente-cheie din istoria Legiunii interbelice într-o lumină şi cu nuanţe inexistente în alte surse. Nici act de acuzare, nici hagiografie. Cunoaşte bine situaţia, cadrul, oamenii şi încearcă să le înţeleagă ideile, chiar atunci când sunt, cel mai adesea, în contradicţie cu ale sale. Pe Codreanu îl vede postum ca foarte calculat, metodic şi prea puţin fanatic, în timp ce Moţa, cult şi manierat, loial, este considerat de memorialist un obsedat, adesea temperat de Codreanu. Cazul Duca, considerat o răzbunare legionară după interzicerea Mişcării înainte de alegeri, a fost după Boilă un caz mult mai complicat, nefiind exclusă nici implicarea lui Carol. Duca ar fi fost asasinat ca o pedepsire pentru ”trădare”, după ce făcuse parte din susţinătorii liberali ai vechilor mişcări antisemite, totul cu ştiinţa Palatului. Pare o teorie aberantă şi conspiraţionistă, dar Boilă relatează câteva detalii cel puţin bizare: măsurile de protecţie a premierului au fost nule, în ciuda faptului că toată lumea se aştepta la o răzbunare legionară; atentatorii au aşteptat liniştiţi în gara Sinaia ore întregi; la proces doar atentatorii au fost condamnaţi, conducerea legionară fiind achitată. Într-un regim liberal, asasinarea unui premier liberal şi un lider al partidului a fost tratată, scrie Zaharia Boilă, cu ”maximumul de îngăduinţă”. Ceea ce se va întâmpla şi în cazul Stelescu, considerat tot o consecinţă a legăturilor dintre legionari şi Carol. 

Se pare că din februarie 1934 Mihail Stelescu dorea să se despartă de Corneliu Zelea Codreanu, Boilă sfătuindu-l să nu înfiinţeze o grupare rivală şi, mai ales, să nu divulge secretele şi confidenţele fostei organizaţii. Ceea ce, fireşte, Stelescu nu a respectat, ajungându-se la deznodământul ştiut, despre care s-a scris şi s-a vorbit suficient şi în epocă, şi ulterior. Condamnarea la moarte a acestuia ar fi fost propusă de Moţa, iar la intervenţiile lui Boilă acesta ar fi acceptat să îl ierte, cu trei condiţii. Stelescu să sisteze apariţia gazetei Cruciada Românismului, să părăsească ţara pentru doi ani cel puţin, să nu mai activeze politic. Stelescu a refuzat, aşa cum, paradoxal, a refuzat să adreseze o plângere Parchetului. Un an şi ceva mai târziu Stelescu era executat. Explicaţia? Nae Ionescu ar fi perfectat o înţelegere între rege şi legionari pentru îndepărtarea lui Titulescu, în iulie 1936, şi ca atare aceştia ar fi considerat că pot scăpa uşor de Stelescu. Că este un moment propice. Ceea ce s-a şi întâmplat. Atentatorii condamnaţi, conducerea achitată şi un imens plus de popularitate pentru legionari. 

Carol şi Garda de Fier

Cu Carol, revenit în 1930 ca un erou, relaţiile au fost mai complicate, totul (susţine Zaharia Boilă) sub influenţa aceluiaşi Nae Ionescu. Susţinători declaraţi ai Tronului şi monarhiei, priviţi de Carol al II-lea o mişcare puternică, tinerească şi, cel mai important, gata formată. Perfectă pentru „ritmul nou”. Şi, câţiva ani, lucrurile s-au desfăşurat în această direcţie, Mişcarea fiind susţinută inclusiv financiar, şi ”ajutată” să treacă prin cazul Duca şi Stelescu, prin campania susţinută de Cuvântul împotriva lui Titulescu şi prin criza provocată de congresul studenţesc de la Târgu-Mureş (cel cu echipele de pedepsire). Congres pentru care Carol ar fi donat suma de 100.000 lei. Funeraliile Moţa-Marin, impresionante ca organizare şi mai ales propagandă, din februarie 1937, păreau să consolideze această colaborare. Regele şi Mişcarea Legionară. 

Mişcarea se declarase din start monarhică şi împotriva partidelor, avea o componentă paramilitară majoră şi aducea un alt stil în viaţa politică. Adică exact ceea ce căuta Carol, fascinat de uniforme, marşuri, organizare, de o mişcare a tinerilor (pe care încercase să o contracareze cu Străjeria, fără efect) care să-l aclame ca pe un Mussolini local. De sânge albastru. Părea că nimic nu va mai sta în cale acestei colaborări. 

Numai că ruptura se produce rapid, chiar în februarie 1937, când într-o audienţă secretă Carol al II-lea îi cere lui Codreanu să-i încredinţeze conducerea Mişcării Legionare, oferindu-i postul de premier. Codreanu refuză. În mai puţin de o lună Boilă se întâlneşte cu liderul legionar, care îl anunţă că a fost condamnat la moarte de rege, şi că doreşte o alianţă cu Maniu. Rezultatul este cunoscut: pactul de non-agresiune, alegerile dezastruoase pentru liberali, arestarea şi asasinarea Căpitanului venerat şi toate celelalte. Interesant că la pactul anticarlist au aderat, formal sau nu, şi Partidul Evreiesc, şi cel Social-Democrat, etc. Ironiile istoriei. Asasinarea lui Codreanu, pedepsirea lui Armand Călinescu şi cumplita represiune ce a urmat, cu legionari executaţi şi lăsaţi în stradă în fiecare judeţ, cu zeci de lideri legionari împuşcaţi în lagăre şi închisori, sunt episoade care l-au oripilat şi îngrozit pe Zaharia Boilă, chiar în calitatea sa de adversar, cel puţin teoretic, al Gărzii de Fier. 

O nouă Mişcare Legionară

Cu atât mai mult este critic şi, se poate spune, întristat de a doua etapă a istorie legionare, de împăcarea cu un monarh ce îşi pierduse complet susţinerea, cu un stat-naţional legionar apărut în urma unei revoluţii ”de operetă”. Cu un nou lider, Horia Sima, contestat şi cu prea puţină forţă în interiorul propriei organizaţii. Influenţa Germaniei (reală şi puternică de această dată), stilul de conducere antonescian, lipsa de pregătire şi mai ales etosul legionar, cu prea puţini aderenţi, reali, nu puteau duce decât la o catastrofă, precipitată de asasinatele de la Jilava şi mai ales de cazul Iorga-Madgearu. Interesant că unul dintre cei implicaţi în desluşirea asasinării lui Virgil Madgearu a fost chiar Corneliu Coposu. Straniu că profesorul Iorga a fost părăsit de toţi susţinătorii săi, care nu au participat nici măcar la funeralii. Straniu şi trist, un act laş şi condamnat de Zaharia Boilă. Nu avea să mai dureze mult până la evenimentele din ianuarie 1941, când Legiunea este îndepărtată de la putere, rebeliune sau revoluţie, în funcţie de tabără, cu aspectele sale tragice şi cele tragi-comice. Explicaţia memorialistului: legionarii ceruseră cu o doar o lună înainte recuperarea Ardealului de Nord în schimbul implicării României într-un conflict germano-sovietic. Dacă nu este doar un zvon, nu a fost o ofertă prea apreciată de Reich. Iar Antonescu a procedat la o remaniere la limita legalităţii, a lăsat Legiunea să reacţioneze, apoi i-a considerat pe toţi rebeli şi i-a îndepărtat de la putere, fără regrete. Păcat că Zaharia Boilă nu vorbeşte despre asasinatele din timpul rebeliunii, mai ales despre pogromul din Bucureşti, referindu-se doar la situaţia cu accente hilare din Sibiu, unde evenimentele au fost mult mai liniştite. Ar fi fost o bună sursă de informare. 

Iar după 23 august 1944, în ciuda existenţei Guvernului de la Viena, Zaharia Boilă susţine că nu se mai putea vorbi de o Mişcare Legionară în România. Legionarii aflaţi în ţară s-au reorientat spre alte grupări politice, mai târziu spre rezistenţa armată, mulţi au abandonat orice activitate. Aproximativ patru ani mai târziu aveau oricum, în majoritate, să înfunde puşcăriile Gulagului autohton. 

În loc de concluzie

Un volum destul de redus ca număr de pagini, concis, dar esenţial ca izvor edit. Au fost destule detalii şi elemente poate nu atât necunoscute, dacă stăpâneşti relativ subiectul, cât mai greu sau imposibil de găsit în altă parte. Interesant este şi că mărturia semnată Zaharia Boilă infirmă anumite versiuni ale, să-i spunem, ”mitologiei legionare”, dar confirmă altele (cum ar fi întâlnirea secretă dintre Carol şi Codreanu) pe care le-am crezut mult timp simple fabulaţii. Aş fi interesat să citesc integral memoriile lui Zaharia Boilă (ştiu că a apărut cel puţin un volum, nu l-am găsit până acum), cu siguranţă ascund multe alte surprize. Recomandat pentru cei pasionaţi de nuanţe şi detalii, sau în completarea unei bune istorii a Mişcării Legionare. 

Foto: http://apologeticum.wordpress.com, okazii.ro, http://lorylex.wordpress.com, http://en.wikipedia.org