Ost Fest - ziua a III-a

Am ales doar a treia zi de Ost Fest. Bilet la gazon, pentru că asta este. În prima nu mă atrăgea nici o trupă, nici măcar Dimmu Borgir, care nu mi-a mai spus nimic după For All Tid, deşi trebuie să recunosc o perioadă de încântare dubioasă pentru Enthrone Darkness Triumphant. Cu scuza că eram foarte tânăr. Pentru a doua nu m-am putut convinge să revăd Manowar, poate nu aveam dispoziţia necesară. 

Foarte cald. Grotesc de cald. Şase lei pentru bere sau Cola, după prima bere am băut doar Cola, măcar avea un pic de gust şi mai puţină apă. Şi era relativ rece. Cozi destul de mari, tricouri la preţuri ce mi-au părut absurde - 135 un tricou? Poate m-ar fi tentat unul cu WASP, nu le-am văzut în fugă. Cârnaţi, mici, brăţari, CD-uri. Îngheţată. Destule frumuseţi feminine pentru gusturi diverse, de la cele îmbobocind timid pe sub tricourile cu Motorhead şi Maiden, Lolite metalifere, la cele aspirând la statutul de doamnă, de la fizionomiile clasice şi adolescentine la cele şocant de non-conformiste vizual. Destule seducătoare tip goth. Poate sunt pur şi simplu prea bătrân ca să mai înţeleg tineretul ăsta decadent. Un puşti de vreo 10 - 12 ani şi (presupun) tatăl, amândoi purtând tricouri identice cu Wasp - Crimson Idol. Multe tatuaje, ceva piercinguri, nenumărate tricouri. Prietenul cu care eram purta fireşte un Motorhead, eu standardul pentru concertele Motorhead, cel cu Ramones. Purtat şi la concertul din 2009. R.A.M.O.N.E.S. şi toate celelalte. Am ajuns pe la jumătatea recitalului Metrock. Nu se numără printre preferinţele mele, ba chiar trupa a fost mai mereu subiect de bancuri în grupul din care făceam parte, dar acum a sunat extraordinar. O poftă de cântat contagioasă, energie fantastică dacă iei în calcul vârsta şi căldura. Au fost voci care i-au considerat cea mai bună trupă românească, şi posibil să aibă dreptate. Nu sunt interesat de muzica românească, aşa că merg pe mâna cunoscătorilor. 

Am mers în principal pentru Motorhead şi WASP, de bifat Megadeth şi Lake of Tears. De unde eram, la gazon, destul de departe de scenă, s-a auzit bine şi foarte bine, aşa că nu am de ce să mă plâng, plus că am evitat înghesuiala. Vechea mizantropie nu dispare nici măcar la Ost Fest. Foarte greu să aleg obiectiv care concert din cele patru mi-a plăcut mai mult, pur subiectiv ordinea ar fi Motorhead - Wasp - Megadeth - Lake of Tears. Din păcate nu mi-am notat în ordine piesele din setlist, au fost şi destule la LOT şi Megadeth pe care le mai ştiam vag sau chiar deloc. Dar am şi auzit unele dintre preferate. Poze n-am făcut. Am luat câteva de pe Metropotam. Sper să nu se supere. 

1. Lake of Tears - mi-au plăcut foarte mult Headstones şi A Crimson Cosmos, aveau acea combinaţie de agresivitate, nostalgie şi melodicitate care m-a atras. Cumva, printr-una din acele sinapse stranii, LOT mă trimit mereu la Anathema înainte de Alternative 4, deşi sunt doar asemănări vagi. Sonorizare excelentă, foarte buni live, mult peste ce mă aşteptam, păcat că era încă prea puţină lume şi încă mult prea cald. Frigea asfaltul până la punctul în care te predispune la ţopăială tribală. Au avut cu toate acestea un chef de cântat cum rar am văzut. Setlist destul de lung, am auzit şi piesele pe care le vroiam - Raven Land, Demon You şi Forever Autumn - şi sincer mi-au plăcut mai mult în concert decât în studio. Suficient de mult ca să-i reascult şi să încep a descoperi şi albumele mai noi. Bune, poate nu la fel ca cele mai sus menţionate, dar bune. Mi-ar plăcea să îi revăd.

2. WASP - am avut ghinion (dublat de comoditate) şi am pierdut precedentele concerte de la noi. Din varii motive. Nici nu calculasem că au împlinit 30 de ani, dar îmi dau seama că îi descopeream prin 1995 cu albumul capodoperă, Crimson Idol, tras pe una din acele fâşâite şi imposibile casete din Romană. Au avut şi albume foarte bune - WASP, Last Command, Still Not Black Enough, Babylon - şi experimente ciudate - KFD ar fi exemplul cel mai bun. Genul de trupă de care ajungi să nu te mai desparţi şi tipul de muzică aparte ce ajunge de multe ori să te întoarcă pe dos sau, dimpotrivă, să te ajute să mergi mai departe după ce ai pierdut din nou. Speram la un setlist extins, din păcate a fost surprinzător de scurt. Oricum mi s-ar fi părut prea scurt, indiferent de durată, poate şi unde au întârziat ceva. Blackie a îmbătrânit. Chiar de la distanţă se vedea că s-a îngrăşat destul şi nu prea mai seamănă cu Blackie din vremurile bune. Fizic. 

După ce l-am văzut pe Blackie Lawless live încep să cred că e din aceeaşi specie cu Lemmy. Nu îmbătrâneşte, pe măsură ce trece timpul e tot mai bun. Un fel de virginie sau de vin de colecţie. Blackie/Wasp a sunat remarcabil, ajutat şi de un sunet foarte bun. Nu se simte vârsta, vocea este incredibilă, ca pe album, energia tuturor şi mai ales a lui Blackie este ca în vremurile de antan. Au cântat (în ordine haotică) On Your Knees, LOVE Machine (am sperat şi la un Sleeping in the Fire), Wild Child (care a fost un moment exact cum trebuia să fie, WASP-ian mai ales la refren), The Idol (a sunat incredibil, şi a fost cel mai frumos moment al concertului), un medley, alte piese, şi final cu I Wanna Be Somebody, la care Blackie a împărţit publicul în două şi l-a pus să cânte refrenul. A sunat bine. A sunat superb. Şi s-a terminat. De ce doar atât, n-am idee. Aş fi vrut măcar Hold On to My Heart sau Forever Free, n-a fost să fie.

3. Megadeth - trupă care m-a entuziasmat atunci când am descoperit-o, în perioada Youthanasia, album care va rămâne mereu preferatul. M-au pierdut la Cryptic Writings, deşi Trust e şi acum una dintre piesele favorite, următoarele le-am ascultat mai puţin, tot cele vechi rămăseseră baza. Nu sunt fan, nu e o trupă esenţială pentru mine, dar Megadeth este o legendă, absolut şi categoric. Mă aşteptam la un concert bun, profesionist, genul de eveniment care trebuie trecut la capitolul amintiri. A fost un concert excepţional, chit că nu ştiam decât vag destule piese, chiar dacă au fost mici probleme de sunet, dar nu insurmontabile. 

Dave Mustaine, despre care auzisem tot soiul de poveşti nu foarte drăguţe, a fost nu doar într-o formă remarcabilă, destul de comunicativ, a mulţumit în repetate rânduri, s-a mişcat, s-a jucat cu scena şi cu noi. Stăteam mai în spate, în faţă era nebunie, şi am putut să aud Trust, Hangar 18 (abia o aşteptam), A Tout Le Monde (a sunat perfect), Symphony of Destruction, She-Wolf, alături de piese de pe ultimul album, In My Darkest Hour, Head Crusher şi altele. Superb, absolut superb, şi mult peste cele mai optimiste aşteptări. Acum îmi pare rău că nu i-am văzut anul trecut, sper să revină. O energie, o forţă, o bucurie de a cânta aşa cum am văzut foarte rar. Şi deşi setlist-ul a fost generos, deşi eram nerăbdător să intre Motorhead, parcă totul a trecut mult prea repede. Şi-au confirmat legenda, trebuie să recunosc. Ar fi fost concertul serii dacă nu ar fi urmat Motorhead.

4. Motorhead. I-am văzut şi la primul concert, am scris cu entuziasm aproape infantil atunci, pentru că mă rostogoliseră interior de tot. Încă mai am pe undeva caseta pirat cu March or Die, primul Motorhead ascultat complet, cap-coadă, până când nu se mai auzea nimic. Se întâmplă. Am alergat toţi după Overnight Sensation, pentru I Dont Believe a Word, şi am făcut rost de album, un superb CD original, după multe încercări şi comenzi anulate. Anii de demult. Motorhead sunt uriaşi. Să cânţi aşa cum o face trupa asta de câteva decenii şi să nu renunţi, deşi nu se poate spune că au fost răsfăţaţi sau au devenit miliardari, fără să faci compromisuri şi fără să-ţi schimbi stilul... Am văzut şi revăzut Airheads, deşi e o modestă comedie, pentru replica ”Lemmy is God”. Ceea ce e foarte adevărat, cel puţin în acest domeniu. Am citit autobiografia de mai multe ori, descoperind ceea ce intuiam deja, un personaj care nu este doar un muzician incredibil, dar mai ales o inteligenţă amuzantă şi sarcastică. Care funcţionează după nişte reguli inaccesibile speciei umane. 

Iar la vârsta pe care o are Lemmy să ai forţa de a duce în spate un concert cum a fost cel de la Ost Fest, chiar (deşi îmi părea imposibil) peste cel din 2009, este incredibil. Faţă de concertul precedent mi s-a părut că e mai multă lume, luminile au fost clar mai bune, iar sunetul... Sunetul la un concert Motorhead are forţa unui cutremur, şi chiar de unde ajunsesem, destul de în spate, simţeai că se rupe betonul sub tine. Mai ales după ce Campbell ne-a cerut să ridicăm ambele mâini dacă vrem ca Motorhead să cânte mai tare. Pădure instantanee de mâini. Deja volumul era greu suportabil. Lemmy, după câteva secunde ”Oh, shit...” (dacă am înţeles corect). Şi volumul a crescut cu cel puţin un sfert, încă nu mi-am regăsit toate organele interne. Lipseşte splina, şi nici de pancreas nu sunt sigur. 

Mult mai comunicativi decât în 2009, mai ales Lemmy, cu prezentări amuzante de piese, secondat de Phil. Metropolis, Bomber, Killed by Death (a sunat neverosimil de bine), Ace of Spades (chiar dacă Lemmy a declarat în repetate rânduri că e sătul de ea), amuzanta şi adevărata The Chase is Better Than the Catch, Going to Brazil (prezentată de Lemmy ca o piesă rock and roll), The One to Sing the Blues şi celelalte pentru un setlist fără surprize, dar excelent. Deşi este genul de trupă care ar putea să cânte trei-patru ore şi tot n-ar mulţumi pe toată lumea. La Just ‘Cos You Got the Power Phil ne-a adus aminte că ”Politicians are wankers”, iar Lemmy le-a adresat o mai lungă diatribă, din care nu a lipsit clasicul ”cunts”. Şi deloc în vreun sens pozitiv. Potrivit lui Lemmy publicul de la Ost Fest a fost ”the best” din 2012, şi îmi place să cred că nu a fost simplă politeţe. Final cu Overkill, cu ceva improvizaţii, promisiunea lui Lemmy că vor reveni (sper) şi deja clasicul ”Don't you forget us”. I-am văzut de două ori. Sper să îi mai văd măcar o dată. 

A treia zi de Ost Fest a fost, de la un capăt la altul, superbă. Obositoare, toridă, cu marş forţat spre metrou la final. A meritat. 

O frumoasă cronică aici. Merită admirate şi pozele. Afişul e ”împrumutat” de pe urban.ro. Restul pozelor din cronicile de concert de pe Metropotam.