Stephen King - Joyland

Publicat în Revista de Suspans, nr 11, august 2013 cu titlul ”Tărâmul fericirii”

Marea iubire de la 21 de ani durează în imaginar până la sfârșitul lumii. Puppy love. Dragostea perfectă. În termeni reali, așa cum își dă seama Devin Jones, eroul celui mai nou roman semnat de Stephen King (mai e atât de mult până să apară Dr. Sleep!), dragostea dintre el și superficiala Wendy Keegan a durat mai puțin. Mult mai puțin. Nu cu mult timp în urmă, Devin și-a pierdut mama. Acum și pe Wendy, care era cam tot ce îi rămăsese. Student care visează să devină scriitor de succes, Devin își caută o slujbă temporară, doar pentru acea vară, mai puțin pentru bani ori vreun viitor CV, mai mult ca un refugiu unde timpul să treacă mai ușor, iar rănile să se închidă mai curând. Rememorând după decenii acea vară a lui 73 care i-a schimbat definitiv existența, acum sexagenarul Devin își dă seama că astfel de iubiri sunt cele care se vindecă cel mai greu și lasă urmele cele mai adânci.

(Ar fi interesant de știut cât din Devin Jones este Stephen King. Nu că ar fi prima oară când eroii cărților sale pot fi numiți cel puțin parțial „autobiografici”. Pierderea mamei, visul scrisului, dacă am afla și dacă a existat vreo Wendy (oricare va fi fost numele ei) prin preajma acelei vârste, înainte ca Tabitha să-și intre în rol…)



Unii dintre colegii lui Devin vor fi ales vreun fast-food, alții făceau primii pași în vreo agenție de publicitate, firmă micuță, purtau uniforma unui supermarket sau lucrau în vreun garaj ori benzinărie. Devin alege (sau este ales, printr-una din acele fericite coincidențe, dacă există așa ceva) să lucreze în parcul de distracții Joyland, condus cu mână fermă și, totodată, discretă de enigmaticul Bradley Easterbrook, mai bătrân decât vremea și care vede în Joyland mai mult decât o afacere. Mult mai mult.

Joyland, noua apariție purtând semnătura lui Stephen King, este un roman destul de diferit de imaginea clișeistică și superficială a autorului care lansează în mentalul colectiv povești cumplite, presărate cu monștri, creaturi de coșmar, mașini ucigașe, clovni veniți din spațiu și reinterpretări ale temelor clasice pentru horror, pentru a numi doar câteva dintre marile sale cărți. Cu siguranță ar fi o surpriză mai mult decât interesantă pentru cineva care aude pentru prima oară de King. Confesiunea nostalgică a lui Devin Jones aduce ca tonalitate epică și atmosferă mai curând cu excepționala nuvelă The Body, este mai puțin un thriller (deși sunt destule elemente constitutive prezente) și mai mult o rememorare a unei veri așa cum poate fi trăită doar la 21 de ani. Și doar în Joyland sau undeva similar. Locul unde te simți ca acasă, dar unde nu te mai poți întoarce vreodată.

După cum află Devin din primele zile, când este primit cu surprinzătoare prietenie de ceilalți, în Joyland nu ești un simplu angajat. Pentru că nici Joyland nu este Disneyland ori vreun alt parc-franciză, de serie, fără personalitate și fără imaginație. În Joyland nu ajunge să știi și să înțelegi cum funcționează uriașa mașinărie, umană și mecanică, ce oferă vizitatorilor o altă lume. Aici trebuie să vorbești așa cum trebuie, să mergi așa cum trebuie, să te adaptezi, să înveți limbajul propriu al parcului și regulile sale, scrise și nescrise. Dar mai ales trebuie să înveți să devii o parte din Joyland. Iar Devin, spre deosebire de mulți alții, se dovedește în chip ciudat parcă născut pentru Joyland. Învață mai repede decât toți, se simte în Joyland mai bine decât oriunde altundeva, și când își pune costumul mascotei parcului, Howie Cățelul Fericit, este eroul tuturor. Ajunge nu o singură dată erou din întâmplare tocmai când s-a metamorfozat în Howie, și atunci Devin începe să creadă că greoaia adunătură de blană și pânză e mai mult decât o mască. El devine Howie, iar copiii îl iubesc. Toată lumea îl iubește. Joyland este locul unde el trebuia să ajungă.

Ca orice alt loc, Joyland are un secret întunecat. Cu doar câțiva ani în urmă, în Casa Groazei, un necunoscut a ucis o tânără pe nume Linda Gray. Nu a fost prins niciodată. Dar angajații mai vechi spun că uneori o poți pe vedea pe Linda acolo, cerând disperată ajutor. Și ceea ce pentru Devin pare inițial doar o legendă locală, una din acele povești născocite pentru a da și mai mult farmec unui loc, devine în scurt timp obsesie. Marea provocare. Devin, poți tu să afli ce s-a întâmplat de fapt cu Linda Gray, cine este ucigașul și mai ales îl poți tu prinde? Iar când Devin o întâlnește pe distanta și fascinanta Annie, mama surprinzător de tânără a lui Mike, un puști care mai are prea puțin de trăit și este înzestrat cu stranii capacități precognitive, s-ar putea ca această căutare să fie mult mai periculoasă decât se temuse. Annie va fi cu adevărat prima femeie din viața sa, iar Mike, fratele pe care nu l-a avut niciodată. Și cel care a ucis-o pe Linda, un criminal nu doar inteligent, dar și surprinzător de șiret, poate că este la rândul său atras mai curând de Joyland decât de alte locuri.

Este fascinant cum Stephen King, cu talent de antropolog și meticulozitate de arhivar, a pus în scenă mecanismele, secretele și mai ales limbajul argotic al unui parc de distracții, cu parolele, regulile, interdicțiile și rutinele sale, vag imaginabile în afara scenei de spectacol. Pentru că, așa cum îți dai seama citind Joyland, un parc de distracții are mult din atmosfera și mecanismele unei uriașe scene de teatru, pe care în fiecare seară se desfășoară o piesă pentru mii de spectatori vremelnici, care trebuie să se simtă bine, să se distreze, să uite de tot și să devină la rândul lor o parte din Joyland, fără ca vreo greșeală să îi facă să întrezărească fie și o frântură din ceea ce se află dincolo de atracții și jocuri. Spectacolul uriașului angrenaj mecanic, uman și mai ales sufletesc ce construiește parcul de distracții, care astăzi ar fi privit ca învechit, atrage tocmai prin detaliu și inedit. Câți dintre noi nu și-au pus vreodată întrebarea cum funcționează de fapt ceva atât de frumos și complicat? King a reușit nu doar să nu plictisească, fie și în momentele descrierilor amănunțite, ci și să construiască un cadru atmosferic memorabil.

Probabil că un scriitor cu mai puțină experiență ar fi ales să transforme Joyland într-un scenariu de slasher lesne încadrabil în categoria B, cu un psihopat, eventual unul supranatural, care a pus stăpânire pe parcul de distracții și chiar îl controlează, vânându-și și exterminându-și victimele, cât mai multe și în manieră cât mai atroce, imaginativă în cheie schizoidă. O soluție facilă, eficientă până la un punct, repetitivă, repetabilă și folosită cu minime variațiuni în nenumărate alte ocazii. King a reușit (din nou) ca, pornind de la scheletul unei povești polițiste clasice, să construiască o poveste tandră și încărcată de o minunată nostalgie. 

Momentele petrecute alături de Annie și Mike, pline de o dragoste reținută din ambele părți, cu tatonări, ezitări și respingeri, un joc între un puști care nu știe prea bine ce vrea și o tânără mamă care știe că inevitabilul se apropie, orice ar face, sunt printre cele mai emoționante și reușite din carte. Este epic un thriller, cu tânărul care ajunge să calce pe urmele ucigașului inițial din curiozitate, fără să creadă cel puțin la început în existența fantomei nefericite din Casa Groazei, adunând dovezi la care nu se aștepta, până când ajunge în fața celui căutat. Dar aici crima și supranaturalul sunt doar elemente ale poveștii, iar nu structura de rezistența. Esența acestui nou roman king-ian este memoria, întoarcerea peste ani într-un paradis pe care Devin nu l-a mai regăsit niciodată, momentul și locul ce l-au schimbat pentru totdeauna. Fiecare dintre noi, dacă ne gândim bine, are un Joyland ascuns undeva în trecut.