Primul meu Stephen King

Inspirat de răspunsurile de aici

În cazul meu a fost Christine, ediţia din 1994, tradusă de către Dana Sarca şi apărută în vechea şi buna colecţie Babel. Dar înainte de asta au fost filmele.


La început au fost filmele. De la John Liu Chung Liang la Dr Creed

Cu mult înainte de Stephen King văzusem câteva filme făcute după cărţile sale. Nu ştiu cine îşi mai aduce aminte, dar la începutul anilor 90 a fost explozia centrelor de închirieri casete video. Erau găzduite în buticuri, apartamente, eventual gherete din cornier şi sticlă, aveau şi catalog de regulă scris de mână - foi mari, A4, cu titlurile, genul (groază, acţiune, dramă, romantice, comedie şi interzisul erotice), eventual actorii dacă erau nume de casă şi indicativul. Sigur că nu erau videoteci pentru cinefilii rafinaţi, nu era ca şi când intrai şi pe raft era Tarkovski.  Eventual Van Damme. Dar nu Tarkovski. Cel mult, pentru mame, erau drame de televiziune şi Pasărea Spin. Erau cu filme de succes (chiar aşa scria pe afişul de pe uşa unuia dintre centrele de lângă mine). Filme de succes. Casetele, nici pe departe originale, erau copii ale unor copii după nişte copii, eventual dublate de Irina Nistor, destul de des trase de pe canale nemţeşti. Fără coperţi tip carte. Când am văzut prima oară casete originale mi s-au părut a multa minune a lumii. 

La inceput lăsai buletinul mamei sau tatălui garanţie, pe urmă, când te împrieteneai cu cei de acolo, luai casetele fără buletin. Era un fel de iniţiere în branşă. E de-al nostru, aveam încredere. Intrarea în Famiglia. Mai târziu, spre decesul fenomenului, se făceau şi legitimaţii, ştampilate, cu număr de serie, număr, etc. Nu ştiu cât costa, nu prea mult cu siguranţă, doar că plăteai în plus dacă aduceai caseta nederulată. Puteai să le ţii maxim 24 de ore, aşa că luam în fiecare seară, după şcoală, măcar una. Centrul la care mergeam, destul de aproape de casă, avea ca vânzător un tip care semăna în chip straniu cu Phil Collins. Frapant chiar. 

Luai filme cu bătăi/acţiune, pentru că se discuta despre ele la şcoală, şi fără să fi văzut Sport sângeros, Drunken Master, Cobra sau Predator te excludeai din lumea bună a vremii. Nu erai un cinefil adevărat, meritai oprobiul societăţii. Dacă nici nu aveai video - erai deja paria, un soi de creatură ce nici nu merită să mai trăiască. Luam filme cu bătăi, şi pentru bibliografie socială, şi pentru că îmi plăceau. E adevărat, preferatul meu nu era Van Damme, era John Liu, secondat de Hwang Jang Lee. Dar, pe măsură ce mizantropia infantilă se adâncea, am început să închiriez un alt gen - filme de groază. Erau, multe, destul dintre ele de categorie sub B, dar aşa am văzut Nightmare on Elm Street cu multe continuări, cât apăruse din Hellraiser, Puppet Master, Childs Play, Poltergeist, Fright Night, Friday 13th, etc, etc. Şi, printre ele, două filme care m-au marcat - Pet Sematary şi Christine. Al doilea făcut de un regizor pentru care astăzi am o fascinaţie comparabilă cu cea pentru King - John Carpenter. Nu ştiam de Stephen King, nu auzisem de el, trăiam într-o dulce şi inofensivă inconştienţă. Şi nici nu citeam altceva decât benzi desenate. 

Prima întâlnire cu Stephen King lângă magazinul Unirea

Câţiva ani mai târziu, când treceam într-o zi fleşcăită de februarie 1996 pe lângă magazinul Unirea - vechiul Unirea, amestecul acela de comerţ ceauşist şi mici firmuliţe care încercau să aducă Occidentul pe filieră turcească - am găsit la o tarabă de cărţi câteva Pif-uri, din seria nouă. Pe când îmi făceam calcule câte aş putea să iau din banii destinaţi cu siguranţă altui scop (care va fi fost) am văzut în stânga o copertă neagră, pe care scria mare, sus, Stephen King. Cu alb. Mai jos, cu roşu, era titlul - Christine. Şi sub o scurtă prezentare, pe jumătate de copertă, era imaginea unui Plymouth Fury, luată direct din filmul lui Carpenter. Ia uite, mi-am zis, au făcut o carte după film. O fi bună? Sancta simplicitas. Am luat-o, renunţând la Pif-uri. Peste două zile, tremurând de emoţie, luam de la aceeaşi tarabă Salem's Lot şi Misery. Le am şi azi, deşi nu mai arată atât de bine. Dar, cum spune şi Paul Sheldon în Misery, ăsta e un semn că o carte chiar a fost citită. Începuse. 

Unul dintre cei mai buni prieteni era Holden Caufield. Eu devenisem Arnie Cunningham. 

Christine a fost pentru mine o revelaţie, şi e astăzi lejer într-un top 10 kingian. Era cu totul diferită de tot ce mai citisem, mai ales că abia bâjbâiam printre titluri şi autori. Era viu, era îngrozitor, era convingător, era un film mai bun decât versiunea lui Carpenter (excelentă şi aceasta) dar transpus în paginile unei cărţi. Era o carte pe care am citit-o în două zile, am recitit-o şi chiar ajunsesem să învăţ pe dinafară pasaje întregi. Era visul meu, să combini filmele horror (o altă veche pasiune) cu scriitura eficientă, bună, bine ţinută în frâu. Te regăseai în Arnie Cunningham mai ales dacă, la fel ca şi el, erai un exclus care nu se simţea prea bine printre ceilalţi. Mi-au plăcut mereu mai mult toţi Arnie Cunningham-ii lumii decât cei populari şi de succes. 

El avusese un Plymouth Fury, de care se îndrăgostise de la prima vedere - frumuseţea e în ochii celui care priveşte - tu nu aveai decât să găseşti echivalentul tău de Christine. Cu care să te răzbuni pe toţi căcănarii lumii. Şi, la final, nu uita de Leigh, nu uita de Buddy Repperton şi mai ales nu uita că LeBay s-ar putea să nu-ţi ofere cea mai bună afacere. Cu siguranţă aveai să găseşti în jurul tău câte un echivalent şi pentru aceştia. 

Christine a fost prima carte ce cu adevărat m-a marcat, mi-a creat o fericită dependenţă de acele cărţi cu copertă neagră, o poză mai mult sau mai puţin inspirată, şi numele Stephen King scris mare, cu alb, în partea de sus. Şi, cel mai important, a fost cartea care mi-a arătat că cel mai frumos lucru din lume, mai preţios şi mai puternic decât orice, magic, este să stai, oriunde, cu o carte bună, să-ţi astupi urechile în faţa lumii şi să te retragi în acel colţ ascuns al minţii tale, unde nu mai sunteţi decât tu şi cartea în cauză. Un soi de uşi din Dark Tower. 

Aceasta mi-e mărturia. 

Bite Marks (2011)

Bite Marks este un film cu buget redus. Este, din păcate, şi destul de lent, cu numeroase scene plictisitoare. Are momentele sale amuzante, dar nu foarte multe şi nici prea reuşite. Un film cu un cuplu gay şi un camionagiu epilectic şi, în secret, gay. Câţiva (nu foarte mulţi) vampiri. Între care o femelă, cam cel mai reuşit personaj din film. Şi Stephen Geoffreys, care apare pentru câteva minute într-un cameo, destul de departe de rolurile din Fright Night (originalul, o capodoperă a filmelor cu vampiri) şi 976-Evil (un B-movie la un pas de a deveni cult-movie). A îmbătrânit, dar a fost o surpriză plăcută, mai ales că are şi una dintre replicile sale iconice. You're so cool, Brewster! Din Fright Night. 

Bite Marks este o comedie horror gay cu vampiri. Parafrazându-l pe Seinfeld, nu că ar fi ceva în neregulă cu asta, însă nu este tocmai ce mi-aş fi dorit să văd. Nici nu bănuiam că există un asemenea subgen. Şi nici nu pot spune că am fost încântat de cele câteva scene gay. Nu că ar fi ceva în neregulă cu asta, din nou. Chestie de gusturi. 

Un camionagiu trebuie să transporte o încărcătură de coşciuge, în locul fratelui său, care a dispărut în mod misterios. Acceptă, şi pe drum ia doi autostopişti, cuplul gay menţionat mai sus, la un pas de despărţire. Sau ceva de gen. GPS-ul este defect, aşa că la căderea nopţii ajung într-un junkyard abandonat, unde sunt nevoiţi să rămână. Fireşte, vampirii reuşesc să iasă din camion şi cei trei rămân blocaţi în cabină, sperând să reziste până dimineaţă. Soarele ucide vampirii. Sau aşa era în alte filme. Când ajung să lupte apelează la metode cel puţin inedite, un alt plus - lipesc pe geamurile camionului pagini din Biblie, de exemplu.  

Bite Marks nu a fost tocmai o catastrofă, dar nici departe de o ratare. Nu reuşeşte să fie o comedie, şi nici un horror, cu atât mai puţin un mix. Păcat, pentru că cei trei actori principali nu joacă tocmai rău, dar sunt ţinuţi practic în loc de un scenariu care mai trebuia lucrat. Lucrurile se mişcă prea încet, mai ales de la jumătate, şi filmul nu atinge tensiunea necesară. În definitiv avem trei eroi blocaţi într-un camion defect, asediaţi de vampiri. Vampiri care nici măcar nu mai respectă toate regulile clasice. Putea să fie o schimbare inspirată, din păcate rămâne insuficient exploatată. Replicile care ar trebui să te distreze sunt relativ răsuflate, scenele confruntărilor la fel. Poate cu un buget generos şi un alt regizor ar fi fost ceva interesant. Văzut, mediocru în cel mai bun caz, şi sigur vor fi destui care îl vor evita doar la ideea că este o comedie horror gay. Cu vampiri. 

Foto: http://www.vampires.com, http://www.horror-movies.ca

Arkham Horror - The King in Yellow

Prima extensie mică la Arkham Horror pe care am ocazia să o încerc. E bine să ai prieteni pasionaţi, care vor să aibă toate extensiile. E şi mai bine când le iau, nu au timp să le joace, şi ţi le împrumută să le testezi şi înveţi, pentru o eventuală partidă. Mulţumesc, rămân dator. Dator, adică nu intenţionez să plătesc vreodată. 

”The King in Yellow”, lansat în 2007, este povestea unei misterioase piese de teatru cu acest titlu, care s-a bucurat de o sumbră reputaţie în Europa, după ce mai multe revolte au izbucnit în oraşele care găzduiau reprezentaţiile. Cei care au scris despre asta, jurnalişti sau critici, au dispărut misterios. Crizele de isterie, adesea in masă, poveştile halucinante despre un rege în galben, nebunia care însoţeşte producţia.... toate o fac perfectă pentru Arkham. Prezentarea este cea deja standard pentru Fantasy Flight Games. Cutie mică, din carton solid, grafică superbă, pliant de instrucţiuni, o broşură de reclamă, tokene şi trei markere de Riot, Herald-ul pentru King in Yellow, pachetele de cărţi. E nevoie de ţiple de protecţie, dar acestea se pot lua separat. Arată foarte, foarte bine. Abia aştept să fac rost de Dunwich, să vedem cum arată o extensie mare. 

Un supliment care face jocul original mult mai dificil, în oricare din cele trei variante posibile. Prima este să amesteci pur şi simplu cărţile noi (unice, comune, vrăji, cărţi de mythos, locaţii şi porţi) în pachetele de bază. Se adaugă cărţile de efecte magice şi cele trei Act cards, care pot termina jocul, dacă ai ghinion, în tot atâtea ture. Este varianta ”Permanent Performance Style”, când King in yellow deja face parte din Arkham, şi cea mai uşoară. Uşoară în termeni de Arkham Horror. A doua, mai dificilă, este ”Touring Performance Style”, când adaugi cărţile de mai sus pachetelor de bază fără să le amesteci, le pui deasupra deck-urilor existente. Aşa că primele ture şi encounters ai parte doar de cărţi noi. Dacă la items - comune şi unice mai ales - sunt destule surprize plăcute, la cărţile Mythos sunt doar surprize neplăcute. De regulă se deschid câte două porţi şi alte evenimente de gen, apar noi handicapuri la skill checks sau, la encounters, trebuie să discardezi majoritatea cărţilor sau clue-uri, altfel eşti devorat. 

Foarte bune comunele noi şi unicele. Ai inclusiv time bomb, care curăţă o stradă de monştri, dar îţi reduce şi ţie stamina la 0. Ai cărţi care blochează creaturile ce vor să iasă pe o poartă deschisă, cărţi care suplimentează numărul de clue-uri sau îţi permit să evade anumiţi monştri. Bune, multe dintre ele, foarte bune. 

Al treilea mod de joc este ”The Herald”, cel mai dificil (până acum le-am pierdut pe toate), dar care foloseşte absolut toate elementele noi. Se pleacă de la unul din primele două (cărţi noi amestecate sau nu) şi se adaugă Herald-ul cu token-ele sale, cărţi Blight şi trei markere noi pentru monştri - Riot. Este un mod de joc brutal, în cel mai pur sens al cuvântului. Dacă în Arkham Horror clasic reuşeam să ţin terror track-ul la cel mult 3, o singură dată 4, aici am ajuns ca în tura 3 să fiu deja la 5, cu General Store închis şi deja destui aliaţi în afara jocului. Nu ştiu dacă se poate câştiga, sincer să fiu. Dar mai încerc. Nu încercaţi cu Azatoth, ajunge să intre mult înainte de tura 14. Cam pe la a noua. Şi cum Azatoth e destroyer of worlds....

Extensia oferă câteva schimbări interesante de mecanică. Apare o ”Herald sheet”, în acest caz chiar King în Yellow, un fel de minion al acelui Ancient One ales pentru joc, o entitate care îi pregăteşte venirea. În afara terror-track-ului şi a doom-track-ului apar tokene galbene pentru acest personaj, ce pot fi puse pe unul dintre track-uri, schimbând radical jocul. La anumite cărţi mythos trebuie să alegi - pui tokene galbene pe doom-track şi grăbeşti finalul, sau le pui pe terror şi creşti problemele din Arkham. La fiecare token galben pui în joc o carte Blight, care are efectul unui Environement, doar că nu poate fi scoasă de o altă carte blight sau un spell. Rămâne până la sfârşit. Şi ”oferă” surprize de gen - toate obiectele costă cu 3 dolari mai mult, vrăjile au un preţ crescut de sanity, etc. 

Blight sunt onorabili cetăţeni din Arkham, care au avut neşansa de a-l vedea pe Regele în galben şi acum sunt ”insane”. Tot acum apar şi riot monsters, monştrii care scad combat check-urile cu 4, şi sunt grupuri de arkham-ieni aduşi la demenţă. Greu de învins, deşi nu imposibil. Cel mai sinistru este setul de trei Act cards, cele trei acte ale piesei, introduse prin cărţi Mythos. Dacă intră al treilea - ai pierdut. Pot fi întârziate dacă imediat adaugi două doom tokene la primul, respectiv dacă redeschizi două porţi sigilate la al doilea. M-au ajutat să pierd două partide, mulţumesc mult. Foarte drăguţ. 

The King in Yellow oferă surprinzător de mult pentru o extensie mică, mai ales că nici preţul nu este obscen. Chiar prietenos. Mi-au plăcut schimbările, chiar dacă dificultatea a crescut surprinzător de mult. Ajunsesem în Arkham Horror clasic să câştig măcar jumătate din partide, acum... nu prea. 

Din lipsă temporară (sper) de aparat pozele sunt de pe boardgamesgeek.com

Găsiţi The King in Yellow la Gamesstop.ro. Preţ 100 de lei. 

Iuri Oleşa - Trei grăsani

Nu există nici o carte proletcultistă pentru copii mai eficientă decât această fantezie revoluţionară a lui Iuri Oleşa, neapărat în ediţia mare, cartonată, scoasă în 1987 de editura Ion Creangă în colaborare cu moscovita Raduga. Au mai existat şi altele, dar aceasta era cea ”bună”. 

Pe un fundal hoffmannesc în amestec bine dozat cu principii leniniste, Trei grăsani este basmul perfect al Revoluţiei din Octombrie, repovestită ca o revoltă a muncitorilor şi săracilor împotriva triumviratului despotic şi lacom al celor trei grăsani. Grăsani, pentru că în contrast cu muncitorii slabi, flămânzi, dar cu antebraţe vânoase de culturişti (dacă ne raportăm la iconografia fazei revoluţionar-romantice a comunismului), cei trei sunt puhavi, monstruoşi, diformi. Proletariatul este mândru, slab şi idealist. Grăsanii şi acoliţii lor sunt leneşi, răi şi lacomi. Nimic mai simplu ca dihotomie. Operetă bufă pentru copii. Pentru copii comunişti, care, se ştie, sunt mai buni decât cei burghezi.  

Problema este că citită atunci te transforma rapid într-un potenţial mic revoluţionar, care detesta visceral burghezia şi toţi îmbuibaţii lumii, un activist gata de luptă pentru cauza celor flămânzi şi nedreptăţiţi, gata să uite că părinţii ascultă pe furiş Europa Liberă şi îţi interzic să vorbeşti despre asta. Vrei să lupţi până la moarte alături de armurierul Prospero şi gimnastul Tibul, eventual să-i furi un sărut cast micuţei Suoc. Nimeni altcineva decât Iuri Oleşa nu a reuşit să pună în pagină formula câştigătoare. Ce Tânara Gardă, ce comsomolişti, ce pionieri care îşi dau viaţa în lupta împotriva fascismului, pentru cauza nobilă a partidului... Pe undeva trebuiau şi nişte majuscule. Nu ne trebuie. Important este că, recitită astăzi, îmi pare la fel de interesantă şi bine scrisă, chiar dacă punând totul în context ai un fior de groază când vezi cât de bine poate fi pusă în pagină propaganda. Intensă. Insistentă. Sigur, contează enorm şi factorul nostalgic, dar Trei grăsani e dincolo de mesajul politic o carte pentru copii suprinzător de bună.

Începuturile unui mic revoluţionar

Cum spuneam , dintr-o întâmplare cu iz tămâios a ajuns prima oară un exemplar în mâinile mele lacome. Pentru bunică-mea (Dumnezeu s-o ierte) şi prietenele sale, trecute ca şi ea de 70 de ani şi apelându-se cu madam, instituţia vizitei la cimitir era la fel de importantă ca cea a cafeluţei, Bisericii sau tricotatului. Cel puţin săptămânal se duceau in corpore să îngrijească mormintele, cu ciobul de tămâie, lumânari, stropitoare mică, unelte de grădinărit şi, dacă era cazul, pachete pentru pomană. N-ar fi lipsit pentru nimic în lume, asta era clar. Şi cum noi stăteam destul de aproape de un cimitir cele mai multe dintre madame îşi lăsau lucrurile la noi, să nu le mai care până la cimitir. După ce mă pupau, scuipau de deochi (unele traume nu se şterg uşor) şi sfătuiau să fiu cuminte. Foarte cuminte. Nerăbdător să rămân singur şi mai ales să văd grupul de cucoane ce nu-mi plăceau - mi se păreau cumplit de urâte, cu ceva cotoronţios în fiinţă şi miros de naftalină - fără să pricep de ce le suporta bunică-mea, şi mai ales să le cotrobăi prin sacoşe. Nu ca să iau ceva, ci dintr-un instinct infantil de voyeurist. Să vedem, ce are madam Pandele (nume fictiv) prin sacoşă? De regulă erau cumpărături, tacâmuri de pui, chibrituri, snopi de lumânări, sacoşe, cartofi, eventual ceapă verde şi vegetale de sezon, nimic excepţional. O singură dată am dat lovitura. Una dintre babe avea în sacoşă Trei grăsani, presupun pentru nepoţel. În două zile o aveam şi eu. Eram fascinat. Şi stângist fără să ştiu. Ce stângist, bolşevic fanatizat. Prima dată când mintea a sucombat rapid şi dornic în faţa propagandei. Nu şi ultima. 

Un intermezzo idilic

Cei Trei Grăsani, calmi şi senini

Par trei desagi cu grâne plini;

Stau tolăniţi, făr să gândească;

Au doar o grijă, să le crească

Averile şi curţile, 

Şi cefele şi burţile.

Hei, graşilor, azi pentru voi

Sosit-a ziua de apoi. 

Iuri Oleşa şi câte ceva despre acesta

Prozator, poet, dramaturg sovietic, născut în 1899. I-a cunoscut şi chiar a fost apropiat de Isaac Babel şi Ilf şi Petrov. Lucrează iniţial pentru propaganda oficială, ca mulţi alţii, publică proză scurtă şi poezie, adesea satirice, nu prea potrivite cu statutul său de element esenţial al agitprop. Debutează în volum în 1927 cu Invidia (s-o fi tradus la noi?) cu mare succes, şi, în acelaşi an, apare şi Trei grăsani, scrisă cu vreo trei ani înainte. Este cea mai longevivă dintre scrierile sale, va fi adaptată radiofonic, devine balet, operă, film, etc. Următoarele scrieri, nu puţine la număr, nu mai sunt primite cu acelaşi interes, mai ales că autorul începuse, ca şi alţi iluştri contemporani, să piardă din influenţă şi să cadă în dizgraţie. Dispare din viaţa literară, din fericire fără a lua drumul Siberiei şi fără a fi prins într-un proces cu final previzibil. Greu de spus dacă ar fi rezistat să nu strige ”Trăiască Stalin” în faţa plutonului de execuţie. Mulţi nu au făcut-o. Recuperat târziu, după moartea părintelui popoarelor, moare în 1960. Prea târziu pentru el, deşi continuase să scrie şi să spere fusese practic exclus. Paradoxal sau nu opera sa de referinţă, tradusă şi editată în tot spaţiul sovietic, rămâne Trei grăsani. 

Trei grăsani - o poveste cu un circ, o păpuşă, săraci, trei grăsani şi un acrobat. Plus târgoveţi, oşteni, popor

Tărâmul cârmuit de cei trei grăsani este un amestec de oraş medieval şi societate industrială, lume de basm şi de injustiţie socială intensă, unde cei mulţi şi săraci, în majoritatea lor proletari, sunt oprimaţi şi se revoltă periodic. Sub conducerea celor doi lideri, armurierul Prospero, un soi de Hercule roşcat al meşteşugarilor, şi gimnastul Tibul, secondantul acestuia. Mereu poporul se ridică împotriva tiranilor, şi de fiecare dată este înfrânt. Cadrul este potrivit mai curând pentru un roman revoluţionar romantic, eventual unul de secol XIX, sau pentru o utopie materialist-iluministă, cel puţin la prima vedere. Dar pagină după pagină se construieşte o cetate, un oraş, un ţinut de basm, demn de Grimm sau Andersen. Cu o componentă politică, fireşte, dar cine e perfect? 

În urma unei noi revolte Prospero este prins, iar Tibul ajunge la un anume profesor Gaspar Arneri, un savant simpatizant (fireşte) al poporului, genul de Faust cu gânduri împotriva regimului, ce nu ezită să îl ajute pe rebel. Schimbându-i cu ajutorul unei soluţii pigmentul, Tibul devine aşadar un impresionant şi revoluţionar negru. Care nu peste mult timp reapare în oraş, se luptă aruncând căpăţâni de varză, pregăteşte asaltul asupra palatului. Un revoluţionar-atlet foarte modern, mai să crezi că are în pelerină un exemplar zdrenţuit din Tehnica loviturii de stat.  

Numai că profesorul Arneri este chemat la palatul celor trei grăsani, unde i se dă o misiune imposibilă. Moştenitorul Tutti, cel cu o inimă de fier, unicul urmaş al celor trei tirani, are o păpuşă. O păpuşă fermecată - dacă ar mai exista magia - care poate să cânte, să vorbească, să se mişte, să danseze. Când păpuşa este înjunghiată de un revoluţionar, Gaspar Arneri trebuie să o repare în doar câteva ore, ceea ce este imposibil chiar şi pentru un savant. Convins că va sfârşi la rândul său pe eşafod, ca toţi cei care se împotrivesc celor ”trei porci graşi”, Gaspar Arneri pleacă spre palat noaptea, cu o trăsură. Aţipeşte şi pierde păpuşa pe drum, în întuneric, dar în căutările sale disperate dă peste o trupă de artişti de circ. Printre ei o fetiţă ce seamănă perfect cu păpuşa pierdută. Micuţa Suoc. Care a trăit mereu în arenă, şi nu-şi poate imagina o altă lume. Poate doar una feerică în care prăjiturile sunt gratis. Fireşte, şi artiştii sunt revoluţionari (se pare că aici toată lumea este într-o perpetuă stare de revoltă). Şi se gândesc la un plan - Suoc va lua locul păpuşii pierdute, se va apropia de moştenitor şi mai ales de cei trei grăsani. Cine ştie, poate aşa îl va elibera pe Prospero, temutul armurier, şi va ajuta Revoluţia. Poporul va fi liber, etc, etc. Ceea ce Suoc acceptă, fără să ştie că palatul celor trei grăsani şi mai ales menajeria ascund secretul naşterii sale şi, mai ales, că moştenitorul Tutti nu este ceea ce se credea. Măcar Tutti are prăjituri. 

Într-un final reîncepe revoluţia, chiar când Suoc este la un pas de a fi executată pentru trădare, Prospero şi Tibul sunt în fruntea hoardelor de rebeli dezlănţuiţi, gărzile sunt înfrânte sau trec de partea poporului, iar cei trei grăsani sunt capturaţi şi întemniţaţi. Totul într-un final ce amestecă fericirea bucolică şi entuziasmul revoluţionar, în părţi egale, acea mistică a schimbărilor ce anunţă o lume paradisiac-materialistă, în care nimeni nu va mai fi sărac şi flămând, ci toţi vom fi bogaţi şi sătui. Iar, dacă va fi rău, măcar ai mângâierea că şi ăla de lângă tine crapă de foame. El nu are mai mult, cum nu ai nici tu. 

Sunt momente de comedie pură, mergând până la un fantastic în tonuri puternice şi viu colorate, cu accente de reverie bufă, cum ar fi zborul unui vânzător de baloane, care ajunge să aterizeze într-un tort uriaş, pregătit pentru cei trei grăsani. Şi e la un pas să i se reteze căpăţâna, ca nu cumva să fie plină cu bomboane. Un profesor de dans, dandy burghez, trece printr-o sumedenie de necazuri, pentru că nu înţelege durerea surdă a poporului, preferând eleganţa şi maimuţărelile. Una dintre luptele revoluţiei se desfăşoară în bucătăria palatului, degenerând într-o luptă cu frişcă şi anexe diverse. Foarte dulci. 

Dar Trei grăsani are, cum spuneam la început, şi mult din Hoffmann. Chiar sunt curios dacă Oleşa îl va fi citit, sau e pur şi simplu o stranie coincidenţă. Atmosfera, personajele, replicile, aerul întregului schelet epic, răsturnările de situaţii şi gustul pentru mistere, un Hoffmann la care magia şi farmecele sunt înlocuite de tehnică şi materie, dar ca aer şi echilibru, mai ales ca fantastic, este Hoffmann. Fireşte, mesajul propagandistic este, privit acum, omniprezent. Dar, lucru rar pentru o carte încadrată totuşi în canonul proletcultist pentru cei mici, nu sufocă povestea. Este insidios şi convingător, te face să te încolonezi şi să simpatizezi cu proletarul (până când ajungi să-l cunoşti, ani mai târziu) dar fără a-ţi răpi din plăcerea lecturii. Poţi găsi mai târziu similitudini cu Revoluţia din Octombrie, poţi să îl vezi pe Tibul ca pe Troţki, etc, grilele de interpretare sunt numeroase, dar au făcut-o alţii la primele ediţii. E o revoluţie aparent glazurată cu basm, cu accente sumbre şi naturaliste pe alocuri, o revoluţie în varianta pentru copii. 

La revedere, trei grăsani

Care sfârşesc aşa cum meritau, deşi revoluţionarii din carte sunt mai miloşi decât cei din realitate. Ar mai reedita astăzi cineva Trei grăsani? Şi cum ar fi privită? Ne-am trezi că în tânăra generaţie simpatiile de stânga devin brusc procentual masive? Şi, cel mai important, ar mai scoate cineva Trei grăsani în ediţie cartonată, cu ilustraţii? Cu riscul de a-mi atrage acuze de bolşevic şi perfid proletcultist, e şi astăzi una dintre cărţile copilăriei ce a rămas. Recomand, dacă rezişti la propagandă.

Foto copertă : http://cartiletalevechi.blogspot.com 

Kornei Ciukovski - Doctorul Aumădoare

Doctoru-Aumădoare

A deschis spital. 

Vindecă de boală

Orice animal!

Doctorul Aumădoare este cumsecade, blând şi generos, are barbişon alb cu mustăţi în furculiţă, halat şi bonetă, pantaloni în dungi şi ochelari rotunzi. Are o căsuţă modestă şi o soră tare nesuferită, pe nume Varvara. Şi cei mai buni prieteni sunt câinele Avva, raţa Kika, purceluşul Groh-Groh, papagalul Carudo şi, nu în ultimul rând, cucuveaua Bumba. De fapt, toate animalele îl iubesc pe doctorul Aumădoare. Nu doar pentru că are grijă de ele, dar mai ales pentru că e poate singurul care vorbeşte limba animalelor. 

Are copertă portocalie, cartonată, ilustraţii color şi se teme un pic de piraţi, chiar dacă reuşeşte de fiecare dată să-i învingă, fie şi atunci când îl înfruntă pe cumplitul Barmaleus, cel care face mările să tremure. Nu am ştiut atunci că, în tradiţia lui Tolstoi cu Buratino, Kornei Ciukovski se inspirase din aventurile unui anume doctor Doolittle, scrise de Hugh Lofting. Şi nici nu ar fi avut importanţă. Numele nu ne spunea atunci absolut nimic, mai ales că filmele aveau să apară peste vreo două decenii. Păcat că nici astăzi nu am găsit prea multe informaţii despre Ciukovski, merită să nu fie uitat. Fac parte din generaţia ce zâmbeşte încă, larg şi pavlovian, de câte ori vede coperta mare, portocalie, cu doctorul ascultând respiraţia unui leu de vreo zece ori mai mare decât el. Aumădoare zâmbeşte, leul râde. De găsit prin anticariate. Cu ilustraţii de V. Cijikov. În tălmăcirea lui Nic. Iliescu. 

Editura Ion Creangă şi librării de odinioară

Doctorul Aumădoare, în ediţia Ion Creangă/Malîş, a fost una dintre excepţiile formidabile din valul de literatură proletcultistă de import şi autohtonă. Şi, orice s-ar spune, editura Ion Creangă a fost una dintre cele mai bune edituri româneşti, poate cea mai bună din toate timpurile când vine vorba de literatura pentru copii. Ce s-a întâmplat cu ea şi cine a îngropat-o, nici nu mai contează. Pe lângă aventurile cu pionieri eroici, tinere gărzi şi ilegaliştii patrioţi ce editau România Liberă prin pivniţe, existau şi astfel de titluri magice. 

Nu erau din fericire puţine, erau foarte căutate, dar le găseai cu un pic de noroc. Ediţia cartonată a aventurilor lui Aumădoare avea un preţ de 35 de lei, destul de mult pentru acele vremuri. Dar merita fiecare bănuţ. Pentru cine îşi aduce aminte, atunci o librărie cu o secţiune bună de carte pentru copii (înainte de 89 ştiam vreo două în Bucureşti şi încă una sau două în Braşov) era un spectacol, din toate punctele de vedere. 

Trecând de titlurile pioniereşti sugerate un pic mai sus, găseai cam tot ce îţi doreai - Habarnam, Aumădoare, Trei grăsani, Haiawatha, piticul Cipi şi ceilalţi - şi dacă îţi convingeai părinţii... erai un bibliofil precoce. Nu uit nici azi ediţia mare din Cinabru, Tom Sawyer de prin 1985 (tot mare, cu ilustraţii), Pinnochio, sau seria Biblioteca pentru toţi copiii, unde a apărut inclusiv Tolkien, cu Povestea unui hobbit (încă nu am găsit ediţia în cauză). Un paradis pentru copii. Spre finalul deceniului lucrurile se cam stricaseră şi în acest domeniu. Ca mai peste tot. Dar să revin la Aumădoare. 

Cum să înveţi limba animalelor cât ai spune ceaca

Era, până la urmă, singurul curs disponibil pentru a învăţa, parţial, limba animalelor. Ceaca însemna mulţumesc, Capuchi, canuchi era Luaţi loc, vă rog, Hîîîr era Nu vreau să te salvez, fiindcă eşti rea şi ticăloasă (concis, nu?), în timp ce Chindele! Nop! Chindele! Nop! era, fireşte, Aici, aici! Doctore, vino aici! Iar Malacucea, malacucea nu putea fi decât Trăiască doctorul Aumădoare! Ceaca pentru atenţie. 

Mai aveai şi poezioare ca cea de sus, cântecele, dar cel mai frumos era să citeşti tocmai ce vorbesc animalele. Pentru că eram la vârsta la care credeam cu înverşunare că animalele trebuie să vorbească, şi că e doar vina mea că nu le înţeleg. Dacă Aumădoare putea, eu de ce nu? Aş fi curios de o imposibil de realizat statistică a celor care au devenit veterinari datorită cărţii lui Ciukovski. 

O superbă utopie, un tărâm unde totul este perfect, singurele personaje negative fiind cele din trupa lui Barmaleus, care au un sfârşit didactic, pe măsura faptelor. O lume perfectă, idilică, undeva înainte de prea multe progrese tehnice, o lume aproape bucolică, de o inocenţă visată şi inaccesibilă. Doctorul Aumădoare nu are nimic din caracteristicile eroilor proletcultişti şi/sau sovietici pe care îi întâlneai în destule cărţi ce altfel păreau promiţătoare. Nu dau titluri, din fericire memoria livrescă şterge de multe ori inspirat astfel de informaţii, lăsând nici măcar numele personajele sau vreo scenă, doar senzaţia apăsătoare şi plumburie. Doctorul Aumădoare a fost una dintre cărţile esenţiale, tocmai pentru că avea o puritate şi o frumuseţe de basm. Totul era bun, totul era frumos, animalele erau drăgăstoase şi aveau nevoie de doctor, iar el se bucura să le ajute. Ce-ţi poţi dori mai mult, până pe la vreo zece ani, decât un refugiu într-un asemenea spaţiu?

Aventurile bunului doctor Aumădoare 

În prima parte Aumădoare îşi deschide un spital pentru animalele bolnave (prilej să apară în ţinut bufniţe, cai şi câini cu ochelari), o salvează pe maimuţa Cici din mâinile unui flaşnetar murdar şi odios până la dimensiunile unui erou negativ dickensian, şi chiar îi coase o aripioară nouă unui fluturaş. Până când vine o rândunică şi îl anunţă că toate maimuţele din Africa sunt grav bolnave, aşa că doctorul face rost de o corabie şi pleacă în Africa, împreună cu o bună parte dintre prietenii săi - crocodilul, maimuţa Cici, Carudo, Avva, Kika, Bumba şi purceluşul Groh-Groh. Numai că în loc să dea de maimuţe, echipa fantastică dă de temutul pirat Barmaleus şi cruzii săi oameni. Va scăpa de ei, cu ajutorul lui Carudo, vor vindeca maimuţele bolnave, primind ca recompensă un animal tare ciudat, un Tragempinge, un fel de antilopă cu două capete, atât de rară încât oamenii nu au văzut nicicând vreuna. Dar Barmaleus nu l-a uitat pe doctorul care l-a tras pe sfoară, şi jură că îl va prinde. Şi ca un dublu final fericit, animalele se descotorosesc şi de insuportabila Varvara. 

Ceea ce se şi întâmplă în a doua parte, când Aumădoare pleacă din nou în aventură, de această dată la rugămintea puştiului Penta, băiat de pescar, al cărui tată a fost răpit, se pare, de acelaşi Barmaleus. Pe tatăl lui Penta îl caută delfinii, îl caută vulturii, fără succes, şi abia câinele Avva îi va da de urmă. 

Asta după ce în loc de miros de pipă şi scrumbii olandeze a simţit pe rând, venind din întreaga lume, miresme şi duhori de fum, mesteacăn, zăpadă, foci, ciupercuţe de pădure, palmieri, papagali, piramide, nisip fierbinte, şi într-un târziu pe tatăl lui Penta. Pe drumul de întoarcere, însă, corabia înfricoşătorului Barmaleus îşi face din nou apariţia, şi ţin minte că, deşi eram sigur că totul se va termina cu bine, preţ de două capitole mi-a fost cumplit, cumplit de teamă că se va întâmpla ceva rău cu doctorul, sau cu Groh-Groh, pe care piraţii tare ar fi vrut să-l prefacă în şunculiţă. Fireşte, aveam vreo cinci sau şase ani, şi fireşte că totul se termină cu bine, iar Barmaleus şi piraţii săi îşi primesc pedeapsa pe care o meritau. Iar doctorul Aumădoare revine acasă, unde toate animalele sănătoase şi bolnave îl aşteaptă cu lăbuţele/aripile/restul larg deschise. Happy end, cu repetiţie. 

Recitită şi astăzi, după mai bine de două decenii, este la fel de frumoasă, nu a îmbătrânit deloc. Şi prinde la noua generaţie pe măsura aşteptărilor. 

Un fel de concluzie

PS: povestea doctorului iubitor de animale s-a reeditat nu cu mult timp în urmă la Gramar, din păcate o ediţie broşată, de mici dimensiuni, fără ilustraţiile care făceau deliciul ediţiei clasice. Frumos gest, dar insuficient pentru vechii cititori. Textul este acelaşi, dar Aumădoare trebuie să aibă dimensiuni de album de artă, copertă groasă, cartonată, ilustraţii color. Oare s-ar mai vinde astăzi Doctorul Aumădoare într-o reeditare? Ţinând cont de preţul pe care l-ar presupune o ediţie cartonată, hârtie de calitate, ilustraţii color, etc, etc, e foarte greu de spus. Humanitas a riscat cu Habarnam, primele două părţi, şi Habarnam pe lună ar trebui să apară în curând, dar nu ştiu şi cât de bine s-a vândut. Habarnam, un alt mit. 

Breaker! Breaker! (1977)

Regie: Don Hulette
Scenariu: Terry Chambers
Distribuţie: Chuck Norris şi alţii

Breaker! Breaker! nu este o drama existenţială despre întrebările şi abisurile unei stridii nesigure pe sexualitatea sa. Nu este nici o capodoperă a cinematografului de artă, o transpunere pe delicata peliculă de celuloid a misterelor lumii sau a tainelor demiurgice. Nici măcar o sinceră şi elegantă poveste pornografică de amor. Breaker! Breaker! este primul film american ce îl are în rolul principal pe Chuck Norris. 

La cinci ani după rolul din The Way of the Dragon şi lupta iconică din Colosseum, cu Bruce Lee, fără a mai pune la socoteală şi pisica. Ceva timp înainte de Lone Wolf McQuade (un B-movie clasic) şi seria Missing in Action. Sau Walker. Serialul fără sfârşit. 1977. Un Chuck Norris foarte tânăr, fără barbă sau măcar mustaţă, prins într-o lume 70-stă, cu pantaloni evazaţi, culori pastelate, rednecks, camioane şi multă, multă şi insuportabilă muzică country, personaje negative colorate cu Crayola şi o conspiraţie provincială. O lume dură, haotică şi exuberant de violentă, unde numai Chuck Norris poate să aducă ordinea. Şi dreptatea. Şi ce mai este necesar. Preţ de o oră jumate. 

Povestea principală, excepţie făcând camioanele, s-ar potrivi pentru orice alt B-movie. Sper să fi fost înregistrată ca brevet de invenţie, ar fi păcat să se fure. Chuck este camionagiu. Pe nume  J. D. Dawes. Sau ceva asemănător. În paralel este maestru de karate (naturalmente), câştigă în timpul liber bani din partide de skandenberg prin baruri (idee perfecţionată mai târziu de Stallone în Over the Top) şi îl anticipează pe Steven Seagal nu doar prin lipsa de expresie, dar şi prin pasiunea pentru meditaţie. Orientală. Neapărat orientală. Pe care o şi predă, eventual la seral. Chuck Norris este, prin excelenţă, un erou pozitiv. Fratele său, al cărui nume nu mai contează, la fel. Mai puţin meditaţia, karate-ul şi restul, rămâne doar carnetul de şofer de camion. Deşi nu pare să aibă peste 15 ani. Poate 16. Un fel de Pistruiatul cu mustăcioară.

Există şi un orăşel corupt, unde puştiul ajunge în locul lui Chuck, având camionul plin de ceva mărfuri. Nu contează ce. Acolo şoferii de camion sunt atraşi şi amendaţi de judele corupt al orăşelului corupt cu oameni corupţi, şi sunt nevoiţi să renunţe la mărfuri sau/şi la camioane ca să fie eliberaţi. De ce nu se duc în altă parte pentru a face o plângere, nu se ştie. Puştiul este prins, i se confiscă marfa, dispare, Chuck Norris pleacă după el. 

Ajunge în orăşelul prăfuit, cu frumoasa locală, mecanicul retardat, poliţiştii corupţi. Nimeni nu este încântat că Chuck Norris a venit în orăşel să îl caute pe frati-su. Sau ceva de gen. Fiind un film cu Chuck Norris intriga nu este cel mai important lucru. Restul este uşor de intuit. Când Chuck Norris trebuie să facă dreptate/salveze prizonieri de război/plătească facturi/salveze America/împiedice un atac terorist/lupte cu Bruce Lee/aresteze traficanţi de arme/de droguri/de benzi desenate/câştige un concurs/de karate/de golf/ia primul loc la concursul de compuneri/plece în excursie cu clasa... atunci nu poate fi oprit. Chiar dacă asta înseamnă să distrugă tot, şi decorurile erau închiriate. Mai ales când are şi aliaţi. Camioane. Cortina, happy end. 

Când te uiţi la filme cu Chuck Norris, înseamnă ca a - ai mult timp liber la dispoziţie şi b - vrei să vezi un film cu Chuck Norris, şi nu Gendy Tartakovsky. Breaker! Breaker! este o creaţie din acea zonă în care Jackie Chan îşi plasa Killer Meteors. Să nu vorbim despre asta, şi îmi pare rău pentru cei care l-au văzut. Avem nevoie de bani. Eram tânăr.  Un incident regretabil. 

Ca nivel al interpretării Chuck Norris este cel mai bun actor, la ani lumină de ceilalţi. Cel mai bun. Deşi mai are până la partiturile net superioare din Octogon sau Sidekicks. Restul sunt decupaţi cu tăieturi ezitante din catalogul de eroi pozitivi, negativi şi indiferenţi, plătiţi cu cinci dolari pentru tot filmul. Scenele de luptă sunt undeva între improvizaţie şi amuzament. S-ar putea ca cineva să fi fost plătit pentru coregrafia lor, dar ar trebui să returneze banii. Aşa ar fi corect. Fie sunt la nivelul încăierării dintre doi beţivi care se împing în faţa birtului local, fie Chuck Norris este împiedicat să evolueze de blugii evazaţi, totuşi nemilos de strâmţi. Adversarii sunt mereu impresionaţi dinainte de primul pumn, în definitiv se luptă cu Chuck Norris. Abia marea finală reuşeşte să recupereze din speranţe, mai ales că acolo eroul este deja grav rănit, dar nu suficient. Sângerează, a fost fusilat, dar este şi acum imposibil de învins.  

Şi totuşi Breaker! Breaker! a avut farmecul său. Ca să nu accept că am pierdut o oră şi ceva. La asta au contribuit farmecul antropologic al lumii anilor 70 din imaginarul cinematografic american, cantitatea de alcool de care am avut nevoie pentru a rezista până la final, Chuck Norris tânăr. Un B-movie imposibil de văzut integral în stare perfect lucidă. 

Foto: http://every70smovie.blogspot.com, http://www.allposters.com

Zaharia Boilă - Amintiri şi consideraţii asupra mişcării legionare

Un personaj fascinant şi prea puţin cunoscut al Vârstei de Aur interbelice. Avocat şi jurnalist, a condus ziarul Patria, apoi România Nouă, din nou Patria. Deputat în mai multe legislaturi. Politician ţărănist, foarte apropiat de Iuliu Maniu şi cunoscător fin al tuturor intrigilor şi dedesubturilor care fac din interbelic o epocă foarte departe de versiunea festivistă şi nostalgică întâlnită în imaginarul colectiv contemporan. Adversar înverşunat al lui Carol al II-lea, pe care îl atacă frecvent în articole, ceea ce îi aduce în 1938 interzicerea ziarului propriu, România Nouă. Intră în conflict şi cu Antonescu, fiind internat în 1942 în lagărul de la Târgu-Jiu, ca mai toată lumea bună a vremii. Va reedita din 1946 ziarul Patria, interzis în 1933 de Carol al II-lea şi suspendat pentru ultima oară după doar câteva luni. Arestat în vara lui 1947, martor al acuzării în procesul Maniu, trece prin mai multe lagăre şi închisori. Arestat din nou în 1950, eliberat în 1956. Închis din nou în 1961, eliberat în 1963. Moare în 1976, la aproape 84 de ani. 

Mişcarea Legionară - o altă interpretare

Un bun jurnalist şi politician, dar mai ales ”iniţiat” în enigmele şi secretele vieţii politice româneşti interbelice, câtuşi de puţin o epocă perfectă a democraţiei. A dedicat o bună parte a ultimilor ani scrierii memoriilor, operă din care face parte şi volumaşul apărut în 2002 la Biblioteca Apostrof. Broşură reunind exclusiv amintirile sale despre Mişcarea Legionară, este surprinzătoare. Atât ca informaţie şi mai ales ca inedit, cât şi ca polemică nemărturisită cu istoriografia şi istoricii proletcultişti şi în special cu cei ”naţional-comunişti”. Organizată cronologic, bazată în principal pe propriile amintiri ale autorului, prezent şi chiar implicat în numeroase momente narate, oferă destule surprize pentru a merita citită. Este, până la urmă, poate nu neapărat o altă imagine a legionarismului, dar categoric una cu fascinante nuanţe. Interesant este că Boilă acordă o deosebită atenţie unui capitol destul de repede trecut cu vederea din istoria legionară - relaţia dintre aceştia şi Carol al II-lea. 

Zaharia Boilă nu a fost niciodată un simpatizant al Mişcării Legionare, chiar dacă i-a cunoscut bine pe Corneliu Zelea Codreanu şi Ion I. Moţa, alături de alţi lideri legionari. Câtuşi de puţin. O prezintă adesea în acest capitol al memoriilor sale ca ”rasistă”, ”antisemită”, ”teroristă”, ”cvasi-fascistă”, ”ultranaţionalistă”, ”antidemocratică”. Respinge însă ideea (atât de dragă istoriografiei comuniste) a Mişcării Legionare - coloana a cincea a Germaniei naziste, arătând în detaliu că nu Germania a creat legionarismul, deşi serviciile secrete naziste nu au ezitat să folosească în propriile scopuri legionarismul. Şi să se debaraseze de el atunci când nu mai era necesar. De fapt, susţine Zaharia Boilă, responsabil pentru apariţia şi mai ales dezvoltarea unei mişcări antisemite româneşti, aşa-numita ”generaţie de la 22”, ar fi Partidul Liberal şi în special Ionel Brătianu, care a susţinut şi sponsorizat această diversiune după alegerile din martie 1922. Ionel Brătianu - naşul mişcărilor rasiste (antisemite) şi teroriste din România. Apud Zaharia Boilă. Pentru a slăbi puterea politică a lui Iuliu Maniu. Susţinere ce a continuat în anii următori - suntem departe de interzicerea Gărzii de Fier şi mai ales departe de cazul Duca - şi nu în ultimul rând în perioada ţărănistă, prin Vaida. Cât şi cum, ce sume s-au investit şi unde, cine a beneficiat şi cine ar fi trebuit, rămân întrebări deschise. La fel cum argumentele lui Boilă pot fi privite şi ca un atac la adresa liberalilor. 

Episoade şi personalităţi - Duca, Stelescu, Carol, Antonescu şi alţii

Interesant cum Boilă prezintă personalităţi şi momente-cheie din istoria Legiunii interbelice într-o lumină şi cu nuanţe inexistente în alte surse. Nici act de acuzare, nici hagiografie. Cunoaşte bine situaţia, cadrul, oamenii şi încearcă să le înţeleagă ideile, chiar atunci când sunt, cel mai adesea, în contradicţie cu ale sale. Pe Codreanu îl vede postum ca foarte calculat, metodic şi prea puţin fanatic, în timp ce Moţa, cult şi manierat, loial, este considerat de memorialist un obsedat, adesea temperat de Codreanu. Cazul Duca, considerat o răzbunare legionară după interzicerea Mişcării înainte de alegeri, a fost după Boilă un caz mult mai complicat, nefiind exclusă nici implicarea lui Carol. Duca ar fi fost asasinat ca o pedepsire pentru ”trădare”, după ce făcuse parte din susţinătorii liberali ai vechilor mişcări antisemite, totul cu ştiinţa Palatului. Pare o teorie aberantă şi conspiraţionistă, dar Boilă relatează câteva detalii cel puţin bizare: măsurile de protecţie a premierului au fost nule, în ciuda faptului că toată lumea se aştepta la o răzbunare legionară; atentatorii au aşteptat liniştiţi în gara Sinaia ore întregi; la proces doar atentatorii au fost condamnaţi, conducerea legionară fiind achitată. Într-un regim liberal, asasinarea unui premier liberal şi un lider al partidului a fost tratată, scrie Zaharia Boilă, cu ”maximumul de îngăduinţă”. Ceea ce se va întâmpla şi în cazul Stelescu, considerat tot o consecinţă a legăturilor dintre legionari şi Carol. 

Se pare că din februarie 1934 Mihail Stelescu dorea să se despartă de Corneliu Zelea Codreanu, Boilă sfătuindu-l să nu înfiinţeze o grupare rivală şi, mai ales, să nu divulge secretele şi confidenţele fostei organizaţii. Ceea ce, fireşte, Stelescu nu a respectat, ajungându-se la deznodământul ştiut, despre care s-a scris şi s-a vorbit suficient şi în epocă, şi ulterior. Condamnarea la moarte a acestuia ar fi fost propusă de Moţa, iar la intervenţiile lui Boilă acesta ar fi acceptat să îl ierte, cu trei condiţii. Stelescu să sisteze apariţia gazetei Cruciada Românismului, să părăsească ţara pentru doi ani cel puţin, să nu mai activeze politic. Stelescu a refuzat, aşa cum, paradoxal, a refuzat să adreseze o plângere Parchetului. Un an şi ceva mai târziu Stelescu era executat. Explicaţia? Nae Ionescu ar fi perfectat o înţelegere între rege şi legionari pentru îndepărtarea lui Titulescu, în iulie 1936, şi ca atare aceştia ar fi considerat că pot scăpa uşor de Stelescu. Că este un moment propice. Ceea ce s-a şi întâmplat. Atentatorii condamnaţi, conducerea achitată şi un imens plus de popularitate pentru legionari. 

Carol şi Garda de Fier

Cu Carol, revenit în 1930 ca un erou, relaţiile au fost mai complicate, totul (susţine Zaharia Boilă) sub influenţa aceluiaşi Nae Ionescu. Susţinători declaraţi ai Tronului şi monarhiei, priviţi de Carol al II-lea o mişcare puternică, tinerească şi, cel mai important, gata formată. Perfectă pentru „ritmul nou”. Şi, câţiva ani, lucrurile s-au desfăşurat în această direcţie, Mişcarea fiind susţinută inclusiv financiar, şi ”ajutată” să treacă prin cazul Duca şi Stelescu, prin campania susţinută de Cuvântul împotriva lui Titulescu şi prin criza provocată de congresul studenţesc de la Târgu-Mureş (cel cu echipele de pedepsire). Congres pentru care Carol ar fi donat suma de 100.000 lei. Funeraliile Moţa-Marin, impresionante ca organizare şi mai ales propagandă, din februarie 1937, păreau să consolideze această colaborare. Regele şi Mişcarea Legionară. 

Mişcarea se declarase din start monarhică şi împotriva partidelor, avea o componentă paramilitară majoră şi aducea un alt stil în viaţa politică. Adică exact ceea ce căuta Carol, fascinat de uniforme, marşuri, organizare, de o mişcare a tinerilor (pe care încercase să o contracareze cu Străjeria, fără efect) care să-l aclame ca pe un Mussolini local. De sânge albastru. Părea că nimic nu va mai sta în cale acestei colaborări. 

Numai că ruptura se produce rapid, chiar în februarie 1937, când într-o audienţă secretă Carol al II-lea îi cere lui Codreanu să-i încredinţeze conducerea Mişcării Legionare, oferindu-i postul de premier. Codreanu refuză. În mai puţin de o lună Boilă se întâlneşte cu liderul legionar, care îl anunţă că a fost condamnat la moarte de rege, şi că doreşte o alianţă cu Maniu. Rezultatul este cunoscut: pactul de non-agresiune, alegerile dezastruoase pentru liberali, arestarea şi asasinarea Căpitanului venerat şi toate celelalte. Interesant că la pactul anticarlist au aderat, formal sau nu, şi Partidul Evreiesc, şi cel Social-Democrat, etc. Ironiile istoriei. Asasinarea lui Codreanu, pedepsirea lui Armand Călinescu şi cumplita represiune ce a urmat, cu legionari executaţi şi lăsaţi în stradă în fiecare judeţ, cu zeci de lideri legionari împuşcaţi în lagăre şi închisori, sunt episoade care l-au oripilat şi îngrozit pe Zaharia Boilă, chiar în calitatea sa de adversar, cel puţin teoretic, al Gărzii de Fier. 

O nouă Mişcare Legionară

Cu atât mai mult este critic şi, se poate spune, întristat de a doua etapă a istorie legionare, de împăcarea cu un monarh ce îşi pierduse complet susţinerea, cu un stat-naţional legionar apărut în urma unei revoluţii ”de operetă”. Cu un nou lider, Horia Sima, contestat şi cu prea puţină forţă în interiorul propriei organizaţii. Influenţa Germaniei (reală şi puternică de această dată), stilul de conducere antonescian, lipsa de pregătire şi mai ales etosul legionar, cu prea puţini aderenţi, reali, nu puteau duce decât la o catastrofă, precipitată de asasinatele de la Jilava şi mai ales de cazul Iorga-Madgearu. Interesant că unul dintre cei implicaţi în desluşirea asasinării lui Virgil Madgearu a fost chiar Corneliu Coposu. Straniu că profesorul Iorga a fost părăsit de toţi susţinătorii săi, care nu au participat nici măcar la funeralii. Straniu şi trist, un act laş şi condamnat de Zaharia Boilă. Nu avea să mai dureze mult până la evenimentele din ianuarie 1941, când Legiunea este îndepărtată de la putere, rebeliune sau revoluţie, în funcţie de tabără, cu aspectele sale tragice şi cele tragi-comice. Explicaţia memorialistului: legionarii ceruseră cu o doar o lună înainte recuperarea Ardealului de Nord în schimbul implicării României într-un conflict germano-sovietic. Dacă nu este doar un zvon, nu a fost o ofertă prea apreciată de Reich. Iar Antonescu a procedat la o remaniere la limita legalităţii, a lăsat Legiunea să reacţioneze, apoi i-a considerat pe toţi rebeli şi i-a îndepărtat de la putere, fără regrete. Păcat că Zaharia Boilă nu vorbeşte despre asasinatele din timpul rebeliunii, mai ales despre pogromul din Bucureşti, referindu-se doar la situaţia cu accente hilare din Sibiu, unde evenimentele au fost mult mai liniştite. Ar fi fost o bună sursă de informare. 

Iar după 23 august 1944, în ciuda existenţei Guvernului de la Viena, Zaharia Boilă susţine că nu se mai putea vorbi de o Mişcare Legionară în România. Legionarii aflaţi în ţară s-au reorientat spre alte grupări politice, mai târziu spre rezistenţa armată, mulţi au abandonat orice activitate. Aproximativ patru ani mai târziu aveau oricum, în majoritate, să înfunde puşcăriile Gulagului autohton. 

În loc de concluzie

Un volum destul de redus ca număr de pagini, concis, dar esenţial ca izvor edit. Au fost destule detalii şi elemente poate nu atât necunoscute, dacă stăpâneşti relativ subiectul, cât mai greu sau imposibil de găsit în altă parte. Interesant este şi că mărturia semnată Zaharia Boilă infirmă anumite versiuni ale, să-i spunem, ”mitologiei legionare”, dar confirmă altele (cum ar fi întâlnirea secretă dintre Carol şi Codreanu) pe care le-am crezut mult timp simple fabulaţii. Aş fi interesat să citesc integral memoriile lui Zaharia Boilă (ştiu că a apărut cel puţin un volum, nu l-am găsit până acum), cu siguranţă ascund multe alte surprize. Recomandat pentru cei pasionaţi de nuanţe şi detalii, sau în completarea unei bune istorii a Mişcării Legionare. 

Foto: http://apologeticum.wordpress.com, okazii.ro, http://lorylex.wordpress.com, http://en.wikipedia.org

Man's Best Friend

Tutun : virginia, latakia, burley 

Aspect tutun : cube

Aroma : picantă, un pic de latakie, frunze arse, afumate

Tărie : scăzută

WAF : mediu

Prezentare : cutie 1.5 oz

Producătorii prezintă această mixtură ca un amestec de latakie, burley şi lemon virginia flake, totul cube-cut şi cu un casing de rom, care din fericire nu se prea simte, poate doar ca o notă vagă la primele fumuri. Şi ar fi perfect pentru fanii lui Barking Dog Promiţător, mai ales că nu prea prinzi un amestec english cu un astfel de casing, iar mirosul din cutie - picant, latakie, afumat, destul de puternic - este promiţător. Vizual, Man's Best Friend este deosebit de atrăgător - tăietură măruntă, tutun lucios şi destul de umed, în tonuri de brun, negru şi auriu închis. Numai că acest căţel latră destul de anemic. 

De fiecare dată când l-am fumat am reuşit doar cu greu şi pentru perioade foarte scurte să obţin o ardere constantă. Fumat normal, după un start promiţător, se stinge surprinzător de repede. Forţat începe să ardă mai bine, dar încinge pipa şi îşi modifică gustul în rău. Gust care ar fi interesant, se simte bine burley-ul (îmi place burley-ul) şi adaosul picant-afumat de latakie, un pic de astringenţă de la virginie. Numai că atunci când începi să apreciezi ansamblul, până la urmă un english destul de corect, pipa se stinge. Din nou. Şi din nou. Casing-ul de rom nu s-a făcut simţit, nu pot spune că regret, pentru că această îmbinare de burley şi latakie era promiţătoare. 

Este un tutun uşor, chiar foarte uşor, şi dacă nu ar fi problemele de ardere ar merge introdus în rotaţia zilnică. Nu este remarcabil prin nimic, nu este o mixtură pe care să o treci în top. O experienţă, şi nimic mai mult, sabotată din start de arderea dificilă. 

Merde de Cheval

Tutun : virginia, latakia 

Aspect tutun : ribbon

Aroma : grajd umed, frunze putrezite, inedită

Tărie : medie

WAF : scăzut

Prezentare : cutie 1.5 oz

Balegă de cal. L-aş pune pe acel raft al tabacurilor cu nume straniu, alături de Baby's Bottom de la Dunhill, pe care nu am avut încă plăcerea de a-l fuma. Vine într-o frumoasă cutie de dimensiuni generoase, cu un - fireşte - cap de armăsar pe etichetă. A fost unul dintre tutunurile de care tot auzisem, pe care l-am şi încercat la una din întâlnirile de acum ceva vreme. E altceva când stai să-l fumezi pe îndelete (mulţumesc şi pe această cale, Zudo). 

Tutunul din cutie, tăietură ribbon, este ciudat de moale şi pufos, elastic, potrivit de umed. Frumos amestecul întunecat al latakiei şi cel cafeniu închis al virginiilor bine coapte. Mirosul este intens, puternic, nu a mixtură clasică abundând de latakie, ci de grajd din care caii tocmai au plecat, grajd umed, cu paie un pic mucede pe jos. Sau poate de pivniţă întunecoasă, cu zidurile măcinate de igrasie, dar atunci unde au fugit caii? O aromă old-school, ce poate fi delicioasă pentru unii, cumplită pentru alţii. Mă aşteptam să fie o mixtură grea, intensă, genul de tabac suprasaturat de vitamina N şi latakie, dar Merde de Cheval este altceva. 

Se aprinde uşor şi arde până la final fără să apară vreo problemă, gustul este plin şi constant (un alt plus, în acest caz). Se face simţită puternic dulceaţa virginiei, fără acea astringenţă des întâlnită, peste care se suprapune inteligent şi inspirat aroma picantă şi uşor afumată de latakie, într-un întreg delicios. Categoric, genul de tutun pe care îl rezervi pentru ocazii cu adevărat speciale, dar dacă ai o rezervă suficientă poate fi un tutun cotidian. Excelent. Mirosul rămas în cameră e de fân umed, amestecat cu cel de tabac natural şi bun. 

Merde de Cheval este un tutun excelent, unul dintre cele mai bune fumate până acum. Şi, lăsând la o parte falsa modestie, am trecut, cred, de sută. Excelent, recomandat, cu singurul amendament că poate cauza dependenţă. 

Foto: humidor.ro

Cinabru in revista Suspans

In numărul 22 al revistei Suspans puteţi citi trei articole semnate de subsemnatul:

1. Viva ze Bool

2. Al Conan Doi, încurcă-lume

3. Un coşmar ratat

Sper să vă placă. Şi sper să mai apară şi altele.

PS: dacă nu mă laud eu, cine altcineva să o facă, nu?