Herman Melville : Bartleby. O povestire de pe Wall Street

As vrea sa intalnesc o persoana functionand in « campul muncii », in deplinatatea facultatilor mentale si eventual un pic peste, care sa nu fi simtit macar o clipa ca este momentul sa aplice « apararea Bartleby ». Zilele alea in care se aduna destule de facut incat mai ai foarte putin pana sa-ti iei pistolul-mitraliera si patru incarcatoare. Si sa pleci sa faci dreptate in lume. Chiar as vrea sa intalnesc un robotel de gen...

S-a tot scris despre nuvela asta, si dupa ce o citesti iti dai seama ca e oarecum nedrept pentru Melville sa fie cunoscut in principal pentru Moby Dick. E o carte faina, dar genul de roman clasic pe care cei mai multi il citim de voie, de nevoie, o singura data (adesea pentru scoala) si pe urma trece in lista celor care vor fi recitite. Candva. Sigur e vorba despre o balena. Una mare. Dar Bartleby mi se pare mult, mult mai buna.

Bartleby, un individ sters, famelic si mizer, ajunge din intamplare sa fie angajat copist intr-un marunt birou, tipic pentru acele vremuri. Supravietuieste in fiecare zi cu doar cateva prajiturele ieftine, lucreaza cu o seriozitate si « aplicatiune » demne de respect, isi ignora colegii (ingenios botezati cu porecle stranii precum Clestisor ori Curcanul), nu vorbeste, nu iese nicaieri, nu povesteste, nu socializeaza. Copiaza foarte bine, foarte mult, mecanic si totusi perfect, fara sa se planga, fara sa iasa la o tigara, fara sa-l ia somnul, fara sa vina mahmur. Angajatul-perfect. Robotelul care da totul pentru companie.

Pana in ziua, repede venita, in care incepe sa refuze. Rugat sa ajute la verificarea unei copii, Bartleby raspunde indiferent : Prefer sa ma abtin. Atat. Este singura sintagma pe care o va folosi pentru tot restul nuvelei, indiferent ce i se cere. Oricat de neinsemnat este ceea ce i se cere, Bartleby prefera sa se abtina. Refuza cu o politete mai jignitoare si stupefianta decat o cascada de injuraturi sanatoase. I would prefer not to / Prefer sa ma abtin. Prefer sa nu. Fraza-stas, apararea lui Bartleby in fata a orice ameninta sa il scoata din absenta sa. Si in scurt timp incepe sa refuze sa copieze acte, refuza sa lucreze orice, refuza sa se mai ridice de pe scaun si isi petrece zilele intr-o mutenie autista, indiferent la amenintari, promisiuni, implorari, explicatii, santaj, mita. Si refuza sa isi paraseasca biroul, chiar cand este dat oficial afara, locul unde s-a aciuiat si unde, dupa cum se afla, locuieste. Mai corect – supravietuieste. Loc pe care nu il va mai parasi decat fortat si unde se intoarce din nou si din nou. Ca un animal ranit care se ascunde in vizuina si isi asteapta moartea.

Enigma lui Bartleby ar da si cheia povestirii. Bartleby, maruntul contopist, refuza. Rotita minuscula a sistemului, omul-masa, omul-statistic, refuza sa isi mai indeplineasca rolul si astfel acea parte a masinariei se gripeaza. Poate fi un revoltat, un revolutionar, un indragostit de libertate, un intelept cu principii neortodoxe, un pumn de dinamita care ameninta sa arunce in aer intreaga lume in care se simte captiv. Poate fi un Mesia inversat, un eliberator, un rebel. Numai ca el prefera sa nu. Pur si simplu. Si nu aflam pana la sfarsit de ce. Bartleby nu are o biografie, nu are propriu-zis o identitate, nu are idealuri, dorinte, nevoi, nu are nimic. Tot ce se afla, prea tarziu, este ca a lucrat, candva, intr-un loc in care trebuia sa distruga scrisorile refuzate. Scrisorile moarte. Si acolo s-ar fi produs declicul.

Mizeria sa ar fi oricum atat de mare incat un sef cu inima, ca cel din carte, n-ar putea sa il zboare in strada (ceea ce se si intampla). In locul unui pumn in ceafa si unui sut in dos, seful incearca sa ii descopere enigma lui Bartleby. Ceea ce se dovedeste insa imposibil.

Iar Bartleby continua sa refuze pana la final. Prefera sa nu. Splendida politete suicidala, de inspiratie atat de britanica. Pentru ca, in final, poate ca Bartleby este unul dintre acei putini care au inteles ca in esenta conteaza sa ai forta de a spune « Prefer sa nu ». Si interpretarile la Bartleby ar depasi de cateva zeci-sute de ori cele 100 si ceva de pagini ale nuvelei.

O carte mica, dar atat de mare. Foarte mare. Prea putini scriitori au reusit sa spuna atat de multe intr-un spatiu atat de restrans. Imi vine in minte Kafka. El putea. Sau Borges.

Nota : aici, aici, aici si aici veti gasi alte recenzii faine.

Noutati de luni

F. S. Fitzgerald - Strania poveste a lui Benjamin Button …si alte povestiri din epoca jazz-ului, Ed TKJ, 22 Ron
Aldous Huxley - Geniul si zeita, Ed Polirom, 19.95 Ron
Ovidiu Drimba - Istoria culturii si civilizatiei, vol 12-13, Ed Saeculum I.O., 45.78 Ron
Francesca Twinn - Almanahul sexului, Ed Humanitas, 25 Ron
Boris Buzila - De-a v-aţi ascuns’ - Un destin basarabean, Ed Curtea Veche, 24 Ron
Jean Verdon - Dragostea in Evul Mediu, Ed Humanitas, 31.19 Ron
Marta Ramirez - Tarotul de Marsilia, Ed Teora, 65 Ron
Tim Burton - Melancolica moarte a Baiatului-stridie, Ed Humanitas, 23 Ron
Dan Berindei - Portrete istorice ale romanilor, Ed Compania, 35 Ron
Nichita Stanescu - Poeme de dragoste. Fals jurnal intim. Album Nichita Stanescu, Ed Academia Romana, 50 Ron

Pipa Club – 6 februarie 2009

Am ajuns la a doua intalnire cu ceva intarziere, in Hot Shots, si in final pot spune ca a iesit bine. Multa lume, cateva pipe si multe tutunuri noi, s-a discutat mult, s-a fumat pe aproape, servirea OK, muzica initial placuta, apoi deranjanta. Local destul de mic si inghesuit, prea intunecos pentru gustul meu, si pe la 8 ni s-a cam dat de inteles ca e momentul sa plecam. Cu explicatia ca incepe programul de club, cu muzica la maxim si muuuulte luminite si beculete. Ma rog...

Varia :

Am vorbit despre carti. Carti bune. Si multe.

Te simti bine sa asculti pe cineva care s-a intalnit de mai multe ori cu Grass. Pe strada. Si care l-a cunoscut pe Eco.

Am mai aflat cate ceva despre filme romanesti noi, de la cineva care chiar a lucrat la ele.

Cafeaua nu a fost deloc rea.

In primele ore muzica a fost perfecta, pe urma dimpotriva.

Am admirat o pipa japoneza, kiseru, ce poate fi vazuta si aici. Ciudata, foarte subtire, foarte eleganta.

Pipa lui Humidor arata invidiabil de bine si presupun ca fumeaza la fel.

Am vazut alte cateva pipe interesante, intre care una cu intarsii metalice.

Am gustat si luat ca mostre : Ashton Old London Peeble Cut, McConnell The Original Scottish Blend, Mac Baren Plumcake Navy Blend. Am mai fumat si un bol de Red Virginia, excelent. Mi-au placut toate, poate Peeble Cut a fost cel mai surprinzator.

Eugen, multumesc din nou pentru pipa imprumutata, a fumat excelent.

Lumea a inceput sa vina in numar tot mai mare, ceea ce e mai mult decat bine.

O seara foarte placuta, dupa o saptamana dificila.

Aici mai multe poze si comentarii.

Nota : abia acum am apucat sa postez. Programul mai mult decat incarcat si o raceala puternica m-au scos din circuit pentru cateva zile bune. Imi pare rau pentru intarziere.

Gheorghe Florescu – Confesiunile unui cafegiu

Trebuie sa marturisesc. Nu am fost niciodata amator de cafea. Daca este, o beau. Nu prea dulce. Dar habar nu am care e o cafea buna, care una proasta, care una cumplita. Asa ca l-am citit pe Gheorghe Florescu si pentru a afla cum naiba recunosc o cafea buna. Am gasit o carte buna, poate nu cartea anului 2008, dar un volum memorialistic bun. Placut scris, desi autorul nu este un scriitor profesionist, o poveste bine tinuta in frau (desi adesea cu prea multe amanunte de detaliu), o fresca ampla a unor decenii din care am prins mult prea putin. Vremurile in care de la importuri masive de cafea, portocale, tutunuri si tigari, bauturi fine, ciocolata si multe etc s-a ajuns la cartele, spaga, datul de sub tejghea, banane doar de sarbatorile de iarna.

Gheorghe Florescu este un personaj fabulos. A lucrat initial la Agentia de Import (practic oficina a Securitatii) in ciuda unor pete pe dosar, a iubit comertul si mai ales cafeaua, a invatat meserie de la Avedis Carabelaian, a invatat cum se face o cafea desavarsita, de unde sa aduci boabele, cum sa obtii amestecul. Detaliile unei arte minutioase. Alchimice. A preluat un magazin in Hristo Botev 10 (distrus la cutremurul din 1977) si s-a mutat apoi pe Sfintilor 6, unde avea sa i se termine si cariera de cafegiu. Intr-un mod pana la urma previzibil. Doar ca in acel moment, cand a fost la un pas de a impartasi soarta celebrului Stefanescu / Nea Bachus, Gheorghe Florescu era deja un personaj celebru in lumea bucuresteana. Si protejat mai mult sau mai putin discret chiar de ... Securitate. Pentru ca si securistii erau oameni : o cafea, un rom cubanez, niste tigari fine, niste portocale, un vin, Florescu facea rost de orice, se descurca, lasa de la el, cunostea. Se descurca. Omul de care aveai nevoie, daca te respectai. Ajuta-ma sa te ajut.

Si asta intr-o Romanie in care intregul comert (si in special cel exterior) era controlat de Securitate, direct prin oficiali cu greutate, unii ramasi din sumbrii ani dejisti – cum este atotputernicul Victor Ranga – altii urcati rapid in ierarhie si avand puteri aproape discretionare. Rafuielile dintre diversele grupuri erau dure, invinsii infundau puscaria cu pedepse mari, in cazuri extraordinare erau pensionati / trecuti in rezerva. O Romanie in care oficial se gaseau de toate, toti erau fericiti, nu exista coruptie si comertul era cinstit. Citesti cartea si ai senzatia ca vezi un rau mocirlos plin de piranha. Romania de azi s-a nascut atunci : colcaind, supurand, corupta in esenta sa, cu sefii si calaii din epoca. Si totusi cafegiul nostru a supravietuit chiar mai mult decat o buna parte dintre clientii sai cu grade.

Gheorghe Florescu nu a fost catusi de putin un disident. Dar nici un profitor al regimului. Sau nu mai mult decat multi altii. Si, se pare, nici un informator. A fost un adaptat, un personaj descurcaret – calitate cu care se mandreste adesea in carte – care a inteles cum functioneaza « minunata lume noua » si cum poti sa rezisti in ea. Mielul bland care suge de la doua oi. Negustorul prin excelenta, care stie sa zambeasca, stie ce, cum si mai ales pe cine sa serveasca prioritar, stie sa incurce contabilitatea cat sa-si acopere urmele si in fata celui mai al dracului control, Pastreaza vie traditia mostenita de la maestrul cafegiu Avedis Carabelaian, face toate giumbuslucurile posibile pentru a face rost de cafea buna si are printre clientii sai atat scriitori sau poeti (Marin Preda, Toma Caragiu, Florin Piersic, Ilarion Ciobanu, Nichita Stanescu, si altii, si altii) cat si securisti de toate gradele. Unii vin aproape in fiecare zi si stau cu domnul Florescu, altii trec, cumpara sau iau ce vor. Afla informatii si barfe, deschide o cafenea improvizata in magazinul sau, pentru un numar foarte redus de clienti preferati, este respectat de securisti si stabi in fata carora restul tremura. Este comerciantul traditional, de manual, cumva nelalocul sau in Romania comunista, este nevoit sa vanda pe o piata unde de la un punct incolo nu se mai gaseste nimic. Oficial. Si din cate se pare un cafegiu perfect, capabil nu doar sa recunoasca orice soi de cafea, dar sa fiarba acea cafea unica si de neuitat. Extraordinar cum Gheorghe Florescu stie sa isi puna pe hartie amintirile, nu fara talent literar si cu o memorie surprinzator de proaspata si de vie, detalii minutioase, intamplari si descrieri triste sau amuzante. Ajungi sa vezi cum ar fi aratat magazinul lui Florescu si incepi sa simti in nari un strop de aroma de cafea.

Dincolo de amanuntele de culoare si stilul nu lipsit de farmec, memoriile lui Gheorghe Florescu sunt interesante pentru doua aspecte esentiale. Primul : politicienii si afaceristii infipti zdravan in paine astazi sunt copiii, nepotii si urmasii spirituali ai securistilor de atunci. Un transfer de generatii, nimic mai mult, dar cu un aparent plus serios de ticalosie. Al doilea : coruptia atingea inca de atunci cote greu de imaginat de naivii care mai cred in utopia comunista, iar vanzatorul (cu atat mai mult unul de produse de import) era un mic zeu. Taia si spanzura, pana cand altii mai tari il spanzurau la randul lor. Existau magazinele cu circuit inchis, ce era bun mergea doar la supra-pret sau pentru anumiti clienti, cei care se descurcau erau puternici. Ceilalti...

Nu am cunoscut nici un cafegiu in copilarie. Cafea mai primeam (cand primeam) in pachetele venite de la bunica-mea, din Israel, si era dijmuita pe cinste la oficiul postal. Astea erau vremurile, lasai si bani, si un pachet de cafea, o ciocolata, o cutie de ness, altfel nu mai vedeai pachet. Sunt curios Gheorghe Florescu in cat timp s-ar fi imprietenit cu acriturile de la vama. Cred ca ii lua vreo doua minute. Maxim. Si cartea lui trebuie citita, chiar daca va lua mult mai mult decat doua minute.

Scrumiera pentru pipa (Humidor trademark)

Inspirat de o idee a lui Humidor, postata aici, m-am apucat sa imi fac si eu o scrumiera pentru pipa. Foloseam una simpla, din ceramica, veche si un pic ciobita, fara dop de pluta, mai mult cu valoare sentimentala.

« Ingrediente » : una bucata tavita din lemn (5 lei), un dop de pluta (de la intalnirea Pipa Club) si un tub de Picatura. Lipit, asteptat 15 minute, acum am o scrumiera pentru pipa, cu logo Zarea. Humidor, mersi pentru model. Arata bine.

Rasfoiti mai mult forumul, sunt multe idei si povesti interesante despre pipe si tutunuri. Cred ca am pus si eu vreo doua review-uri mai demult.

Leapsa de la Dragos / Chestii livresti

O leapsa noua via Chestii livresti.

1. Care este cea mai buna carte citita de tine?
Greu de spus. Poate Orbirea. Sau Toba de tinichea.

2. Ai facut cadou carti?
De cele mai multe ori dau in dar carti. Chiar daca sarbatoritul are deja una.

3. Care este viitorul literaturii?
Cat avem nevoie de povesti, o sa reziste.

4. In ce limbi ai citit carti?
Romana, engleza, franceza.

5. Ce carti "celebre" nu ti-au placut?
Nimic de la Zola sau Gide, aproape nimic de la Faulkner, partial Hemingway, nimic de la Antoine de Saint-Exupery. Nu mi-a placut nici Cidul, par egzamplu. Pe aripile vantului. Alexis Zorba. Si mai sunt.

6. Ce tara a produs cea mai buna literatura?
Nu pot alege una singura. Primele trei ar fi Rusia, Franta, America.

7. Iei notite din cartile pe care le citesti?
La romane si povestiri destul de rar. La eseistica, istorie, arta sau filosofie imi notez pasaje sau in anumite cazuri fac fise.

8. Cam cate carti ai citit pana acum?
Nu stiu exact, poate 800 – 900. Sigur mai putin de jumatate dintre ele au meritat timpul consumat. Cam 20 % au fost sau merita recitite. Am inceput sa citesc mai lent ca inainte, sa savurez.

9. Cu ce carti ai dormit in brate de plictiseala?
Cartile de specialitate pentru licenta. Cumplite. Nu le-a face cadou nici dusmanilor.

10. Ce înseamnă cărţile pentru tine?
Cea mai importanta colectie.

11. Care este cea mai scumpa carte pe care ai cumparat-o?
Nu stiu.

12. Care este cel mai tare final la o carte citita?
1984.

13. Care este cea mai influenta carte citita de tine?
O mie si una de nopti (as zice editia Burton. Inca nu am vazut editia Lyons, prea scumpa)

14 Care scriitor te-a influentat cel mai mult ?
Astazi as spune H.P. Lovecraft. Maine poate fi altul.

15. Cat de repede citesti o carte?
Depinde. Daca simt ca nu merge suficient de repede o abandonez si mai incerc peste un timp. Poate nu se potriveste momentul.

16. Poate literatura sa schimbe lumea?
Asa ar fi de dorit, dar deja suntem pe ultima suta de metri. Nu mai avem timp. Si nu cred ca scriitorii mai pot face miracole. In trecut au facut-o adesea.

As vrea ca toti cei din blogroll (si nu numai) sa raspunda. E faina. Mai ales cei pe care i-am descoperit recent.

Pif la final

Primele Pif-uri Gadget – sase la numar, plus un poche Arthur le Fantome – le-am primit cadou de la un vecin, Bruno, mai mare decat mine cu vreo 15 ani, un fel de bisnitar descurcaret in Romania socialista. Pleca definitiv si legal din paradisul proletar (a ajuns prin Suedia) si isi impartea comorile. Io aveam vreo cinci ani, silabiseam binisor si speram sa ajung sa citesc. Tin minte ca mai avea Pif-uri, dar nu mi le-a dat. Evil Bruno... Erau in stare buna, nu aveau gadget-uri, dar a fost un soc. Si inceputul unei obsesii care nu s-a stins nici acuma si care m-a invatat sa inteleg si sa citesc BD-urile. Mult inainte sa aflu ca exista si comixuri americane. Stiam totusi ca exista Superman. Filmul.

Pif-uri se gaseau greu. Eu am prins direct Pif Gadget, format de revista, si de Pif Vaillant format mare aveam sa aflu mai tarziu. Un bun prieten avea o parte parte din colectia Vaillant legata in volume, in piele. Si asta, ca in orice grup de pusti, il facea un zeu. Avea el si alte calitati, intre care Star Wars pe casete video originale (e drept, dublat in germana) dar tot pentru Vaillant facea sa fii prieten cu el. Copiii cedeaza usor ispitei. Si sa ai un Pif insemna ca ai facut un pas in « high life ». De cumparat, singura sursa ramaneau talciocurile, mai ales cel din Prelungirea Ghencea si cel din Vitan, chiar daca nu erau ieftine. Contrabanda cu reviste Pif, surprinzator de bine pusa la punct, dar eu nici acum nu as putea vinde un Pif daca as mai avea. Niciodata nu am gasit vreun Pif la chiosc, iar abonamentul era doar un vis frumos. Am strans vreo 40 de bucati, poate ceva mai multe, inclusiv cateva poche. Naiba stie ce s-a intamplat cu ele pana la urma, chiar nu-mi aduc aminte. Se mai gasesc prin anticariate sau pe Okazii, n-am mai luat. Atunci erau una din comorile cele mai de pret. Pif-urile si albumele mari Rahan, din seria a doua. Invatai sa desenezi personajele, mai bine sau mai prost.

Si cum nimeni nu-mi citea pe frantuzeste, am luat pana la urma doua dictionare si imi scoateam cuvintele pe foaie pana legam cat de cat povestea din banda desenata. Munca de cercetare, dar asa am inceput sa ma prind ce se intampla cu Pif, ce zicea Hercule, cum se gandea Rahan sa mai inventeze cate ceva, partial replicile dintre Leonard si discipol. Si am deprins o bruma de franceza, ca un imigrant lapon in Cartierul Francez. Vazusem io ca dupa cuvinte, in dictionar, e ceva in paranteze, dar cine se gandea ce gandacei sunt acolo. Asa ca in clasa a cincea eram la franceza intr-o situatie suprarealista. De bine, de rau intelegeam ce se intampla in fraza, dar nu puteam sa pronunt neam vreun cuvant. Din reflex, le citeam cum se scriau, si iesea ceva hazos. Stiam ce inseamna cuvantul, dar cum se citeste el...mai greu. Asa ca accentul mi-a ramas si azi groaznic, desi de citit inca mai citesc franceza suficient de bine. Cu scrisul am inceput sa schiopatez destul de rau. Lipsa de exercitiu.

Cand aveai un Pif, mai ales un Pif nou, era un adevarat ritual. In primul rand il asezai in colectie, sa vezi ce numar e, daca ai vreunul cat mai apropiat, vreun poche, vreun hors-serie pentru completare. Pe urma il miroseai, il mangaiai usor si cu grija, apoi il rasfoiai o data pe fuga, sa vezi ce episoade sunt, te uitai la reclame si la jocuri, iti imaginai cum ar fi fost sa ai si gadget-ul. Abia pe urma incepeai sa il citesti pagina cu pagina, reveneai, cautai in alte reviste, visai sa iei si alt numar, mai ales cand ramaneai cu un serial fara final sau cu goluri mari. Lipsurile din colectie erau pana la urma firesti. Avea ceva dintr-o ceremonie proto-religioasa.

In afara de Pif et Hercule (fireste) imi placeau si : Rahan ; Leonard cu discipolul si Mathurine (Doamne, cat putea sa ma distreze, mai ales serie La Guerre des Genies) ; Dr Justice (chit ca numai judo nu era) ; Placid et Muzo ; Arthur le Fantome ; animalutul ala portocaliu, cu freza punk, ce incerca sa scape de la zoo (nu-mi amintesc numele, oricat as vrea) ; Dicentim ; Gay Luron ; Amicalement votre (Tony Curtis si Roger Moore :) ) ; . Nu era rau nici Ludo, am prins si Fanfan, sunt convins ca am uitat destule personaje si episoade. Si nu m-am gandit vreodata ca o revista ca Pif era scoasa de Partidul Comunist Francez. Si nici nu mi-ar fi pasat prea mult. Oricum, pentru cateva numere din Pif am fi tradat si tara si partidul si pe comandantul suprem fara ezitari. Pif Gadget arata atat de occidental, avea reclame la Minitel, jocuri video si dulciuri, visai la gadget-uri si te gandeai cum ar fi fost daca. Iti pazeai Pif-urile cu fanatism religios. Si foarte rar imprumutai un Pif, doar cu garantii solide. Mai bine pierzi un prieten decat un Pif.

Acum am vreo doua DVD-uri de Pif, plus unul de Rahan (aproape complet), in format cbr, si mi se mai intampla sa le citesc. Nu se compara cu farmecul revistei pe hartie, dar in lipsa de altceva. Si nici nu mai am forta necesara pentru a reincepe colectia. Dupa ’90 incepusera sa se gaseasca Pif-uri noi, cu gadget, la 100 de lei, pe urma au inceput sa dispara. Se mai gaseau tot asa, prin talcioc si anticariate. Am mai luat putine, incepusem sa descopar si alte benzi desenate – Jonah Hex, Les Jeunes Titans, Watchmen, Arak, Conan, Le Manoir de Fantomes, Creature du marais, etc, etc, etc. Tot in franceza, dar asta este o alta poveste. Falimentul, ma gandesc acum, era pana la urma firesc. Povestea se cam terminase. Fac parte din generatia Pif. Si chiar ma mandresc cu asta. Am avut o copilarie frumoasa, in partea datorita unei reviste cu benzi desenate. Si cine a prins Pif, stie la ce ma refer. Cine nu...a pierdut foarte mult.

Aici gasiti articolul din Cotidianul, aici un senzational articol din Observatorul cultural, aici un site despre revista. Au scris si Ioan T. Morar si Dragos C. Si vor mai scrie si altii, cred.

Mai noi si mai vechi

1. Elias Canetti - Orbirea, Ed Polirom, 49.95 Ron
2. Marcel Olinescu - Mitologie romaneasca, Ed Gramar, 25 Ron
3. H.P. Lovecraft - Monstrul din prag, Ed Vremea, 16 ron
4. Nicolae Iorga - Istoria Bucurestilor, Ed Vremea, 31 ron
5. Jose Saramago - Eseu despre orbire, Ed Polirom, 34.95 ron
6. Ernst Nolte / Francois Furet - Fascism si comunism, Ed Art, 16 Ron
7. Giovanni Boccaccio - Decameronul, Ed Paralela 45, 40 Ron
8. Ion Manzat - Istoria universala a psihologiei, Ed Univers Enciclopedic, 109 Ron
9. Sade - Cele 120 de zile ale Sodomei sau Scoala libertinajului, Ed Trei, 39.90 ron
10.D. Draghicescu - Psihologia poporului roman, Ed Historia, 43 Ron

John Waite - Missing You

Cinabru la Pipa Club Bucuresti

Motto

“Cronicarul istoriseste cum o duzina de domni si pipele lor minunate s-au adunat intr-o cafenea, intr-o seara de vineri, cand afara ningea frumos si inauntru era cald si bine. Si cum i-a cunoscut Cinabru si cum au stat de vorba si au povestit si au fumat pana cand si-au dat seama ca orologiul de pe perete a sarit peste patru ore din poveste.”

Din Cronica Meduro-Latakiota, traducere Tiffany Reinaud, in Revue des melanges et allumettes, no 655, 15 – 22 Janvier, 2009. Pg 23

Am ajuns la Cafeneaua Bononnia dupa cinci si ceva, cu destule emotii. Prima data cand ajungeam la o intalnire Pipa Club Bucuresti. Desi imi tot propusesem de ceva timp, dar mai mereu se intampla cate ceva. Imi luasem pipa, vreo doua tutunuri (nimic deosebit) si cateva filtre de balsa. Cafeneaua, desi mica, nu arata rau deloc. Servirea a fost ok, preturile accesibile, cafeaua buna. Si am inteles ca si ceaiurile au mers foarte bine.

Mirosul de tutunuri se simtea inca de la intrare. Si era buuuuun. Am intrat, m-am prezentat, ne-am apucat de tutunuri, am vazut pipele celor care venisera, am incercat marci noi de tabac. Si asa au trecut aproape patru ore alaturi de pipari pe care ii intalneam in viata tangibila pentru prima oara, dar m-au facut sa ma simt in largul meu si sa nu mai vreau sa plec. Ceea ce pentru acei putini care ma cunosc ar parea imposibil. Sa te pierzi asa in vorbe si fum, nimic mai placut dupa un sir lung de zile cu munca multa, somn putin si nervi o groaie.

Greu a fost sa aleg dintr-o masa acoperita de tutunuri, de multe dintre ele nestiind nimic, asa ca am mers pe recomandari verbale si olfactive. Am inceput cu o pipa de HH Vintage Syrian de la Mac Baren, un tutun sec, Latakia, oriental, ceva virginie, bun, tare, sumbru. A doua pipa a fost pentru mine surpriza placuta a serii, Red Virginia de la McConnell. Pana nu demult nu eram prea interesat de virginii, acum am inceput sa le descopar farmecul si aroma, iar Red Virginia ar putea deveni unul dintre preferatele mele. Dulceag, catifelat, potrivit de tare, cu un varf de cutit de Perique, cat sa ii dea o aroma speciala. Un tutun excelent, chiar nu ma asteptam sa imi placa atat de mult. La final, desi aveam limba cat o broasca testoasa de Galapagos, am riscat si am cedat tentatiei, cu o jumatate de pipa dintr-un flake faramitat si uscat bine (din pacate nu imi mai aduc aminte ce era). Greu, virginii si oriental amestecate in pipa, suficient ca sa ma ameteasca un pic. Am avut limba ca jupuita vreo doua-trei zile.

Pentru acasa am primit cateva mostre de la piparii vechi : in afara de HH Vintage Syrian si Red Virginia, am luat cate un pic de McConnell Original Oriental (bun, foarte bun, si surprinzator de usor), McConnell Maduro (un tutun exceptional, dulce si seducator, chiar daca se aprinde si arde cam greu), si o alta surpriza, Mott Mixture No 1, un amestec inedit semnat Molia, pe care l-am gustat mai tarziu. Excelent. Le multumesc tuturor pentru sfaturi, recomandari si tutun.

De vorbit, s-a vorbit mai ales de pipe si tutunuri, dar si de altele toate cele si inca ceva pe deasupra. Si se spuneau atatea lucruri incat iti venea mai curand sa taci si sa asculti, pentru ca aveai ce sa inveti. Totul cu o doza sanatoasa de umor fin. Si tot defilau pipele de tot felul, de parca se pregateau sa o puna de o petrecere a lor.

Concluzii pe fuga :

- o pipa devine mai buna cand este fumata alaturi de alti pipari

- Molia a facut o mixtura excelenta, sper ca va continua seria

- o masa acoperita de tutunuri si pipe arata minunat, elegant

- am descoperit cateva tabacuri excelente

- si am vazut cateva pipe cu adevarat deosebite

- este una dintre cele mai frumoase pasiuni din lume

- este imposibil sa nu afli mereu ceva nou despre pipe

- ar fi trebuit sa ajung mai demult la intalniri

- trebuie sa imi cumpar macar inca o pipa

- si niste tutunuri noi

- a fost tare fain

Aici veti gasi lista celor care au venit la intalnire si cateva fotografii. Una dintre cele mai frumoase seri din ultima vreme. Va multumesc tuturor pentru primire si sper sa ne revedem cat de curand.