Cornell & Diehl - Old Joe Krantz

Tutun : burley, virginie, perique

Aspect tutun : ribbon grosier

Aroma : tutun natural, puțin ierbos și chiar picant 

Tărie : ridicată

WAF : scăzut

Prezentare : cutie 2 oz

Un amestec destul de ciudat de la Cornell & Diehl, de la care prin bunăvoința colegilor de club pasionați de americane am încercat și mixturi mai reușite, Old Joe Krantz este un tutun pe care l-am fumat de câteva ori, cu mare atenție, până să încheg o scurtă prezentare. Cât mai obiectivă, în limitele subiectivismului cerut și firesc. Mixtură de trei tutunuri, cu destul de mult perique, ce se simte și la gust, și ca aromă generală, Old Joe Krantz se prezintă bine la deschiderea cutiei: tăietură ribbon mai grosieră, predomină auriul închis în fâșii scurte și late. Mirosul este de tutun natural în care perique-ul își păstrează locul principal, cu note ierboase și ușor picante, puțin a fermentat. Destul de umed, și își păstrează umiditatea destul de mult timp, ceea ce îl recomandă pentru o aerisire înainte de fumată. 

Începutul a fost bun, se fumează destul de ușor, cu o ardere relativ constantă și puține reaprinderi, mai ales dacă este fumat cu grijă și nu forjat. Altfel tinde să înțepe un pic și să își schimbe gustul în rău. Tocmai gustul a fost partea ce nu m-a atras, altfel ar fi fost un tutun interesant. Mixtura de trei tipuri de tutun ar fi trebuit să impresioneze plăcut, dar gustul este prea de tutun de țigarete, la fel ca și mirosul din cameră. Sunt și ceva elemente ierboase, e și acel iz uleios de pământ reavăn al perique-ului, dar dispar prea repede. Iar perique-ul, mai ales spre jumătate, începe să fie acoperit de burley, pentru un rezultat destul de amărui și, după gusturile mele, nu foarte plăcut. Poate și prea sec, doză ridicată de vitamina N, nu l-aș fuma toată ziua și în orice caz nu l-aș fuma dimineața. 

Old Joe Krantz nu este un tutun pe gustul meu, îmi doream ceva mai îndepărtat de amintirile tutunului de țigară, dar sunt convins că genul acesta de mixturi are fanii săi, și nu puțini. Un tabac mediu, pe care îl poți fuma dacă este la îndemână, dar la care personal nu aș reveni în prezența unei alternative. De încercat pentru experiență. 

Rochus Misch - Am fost garda de corp a lui Hitler

       În funcție de așteptările fiecăruia, mărturia lui Rochus Misch s-ar putea să se dovedească o mare dezamăgire sau o incursiune fascinantă în universul ”omului nou” național-socialist, nu atât prin ceea ce povestește Misch, cât mai ales prin ceea ce tace. Cine se așteaptă la dezvăluiri senzaționale, mistere picante, adevăratul Adolf Hitler - va fi cu siguranță dezamăgit. Misch nici măcar nu își va fi pus problema să spună ceva, chiar dacă ar fi fost unicul deținător al marilor secrete ale Fuhrer-ului. Nu adorat, dar în continuare respectat, la decenii după sinuciderea controversată încă. Spre deosebire, ca un exemplu, de ”12 ani cu Hitler”, care oferă numeroase informații inedite și a fost o adevărată mină de aur pentru istorici, aceasta este o carte în care ceea ce nu se spune pare a fi mult mai interesant decât puținele elemente noi aduse de fosta gardă de corp, mai ales dacă ești cât de cât familiarizat cu perioada, iar arhitectura discursului, marcată de o amnezie aproape totală, exemplu de diplomație discretă și retrospectivă, poate nu în mică măsură o formă de apologie, este mai interesantă decât sărăcia informațiilor. 

Din start trebuie spus că titlul, categoric vandabil, este în mare măsură inexact. Garda de corp a lui Hitler, sintagma îți evocă o relație mai mult decât apropiată între tânărul Rochus Misch, cu siguranță un exemplar perfect și infailibil al noii generații a Reich-ului, gata să își dea viața pentru liderul venerat, și un Adolf Hitler care se încrede total în protecția oferită de tânărul entuziast. Fals. Rochus Misch nu a fost garda de corp personală a lui Hitler, nici măcar nu a fost prea apropiat de acesta, în orice caz nu mai mult decât un angajat din eșalonul superior al unei organizații de șeful său. Mai mult, discuțiile directe cu Hitler au fost surprinzător de puține și scurte, nu foarte personale, fără să iasă din limitele relației șef-subaltern decât foarte, foarte rar. Rochus Misch a fost doar una dintre gărzile de corp, nimic mai mult. Iar amintirile lui Misch sunt marcate, la mai bine de jumătate de secol, de un respect aproape mistic pentru Hitler, pe care l-a văzut mereu ca pe un șef bun, amabil, foarte corect. Nimic din izbucnirile de furie, nimic din ranchiuna capricioasă de care amintesc alte surse, nimic despre caracterul oscilant al Fuhrer-ului. Chiar când îl vede concediind militari de carieri pentru garda de corp este un comportament perfect normal. Fuhrer-ul nu are capricii, el știe mai bine decât ceilalți ce e de făcut. E adevărat că Misch nu se număra printre apropiații liderului, dar totuși...

Interesant este că Misch nu a fost membru NSDAP, nici măcar nu a făcut parte din Hitlerjugend. Și, potrivit mărturiei sale, nici măcar nu a citit Biblia național-socialistă, Mein Kampf, care ajunsese atunci una dintre cele mai vândute cărți din istoria Germaniei. Pasionat inițial de artă, este convocat pentru efectuarea serviciului militar și se înrolează în Verfugungstruppe, unitate SS care va ajunge în câțiva ani la 14.000 de membri. Este acceptat, încadrat în Leibstandarte Adolf Hitler, regimentul ce făcea efectiv parte din trupa personală a Fuhrer-ului, trece prin antrenamente obositoare și îndelungate, fiind fascinat de ideea că va face dintr-o unitate de elită. Grav rănit în campania poloneză din septembrie 1939, se reface greu și are șansa de a fi ales pentru un post din cadrul comandoului de escortă al lui Hitler, așa-numitul Begleitkommando, care asigura inițial paza (și nu numai) Cancelariei. Un amănunt surprinzător este că în primă fază corpul de pază intern avea doar vreo 20 de membri, înarmați în principal cu pistoale, așa că un grup de atentatori sinucigași ar fi avut șanse reale de a-l elimina pe Hitler chiar înainte de războiul mondial. Nimeni nu a încercat atunci. De aici încolo Misch îl va însoți pe Hitler în fiecare zi, fiind în principal curier și operator telefonic, iar când era necesar fiind una dintre gărzile de corp, fără incidente deosebite însă (cu excepția celebrului atentat din 20 iulie 1944 și al fugii lui Hess). În Cancelarie, în trenul personal al lui Hitler, pretutindeni, mereu la o distanță sigură și respectuoasă. Îl urmează chiar și în buncăr, certifică sinuciderea fostului șef și a Evei Braun, reușește să fugă și este capturat de sovietici.  Revine în țară după nouă ani de prizonierat, în primii fiind interogat dur și torturat. Nimeni nu credea că Hitler nu mai trăiește. Misch a fost până la urmă un norocos. Și ultimul supraviețuitor. 

Viața în preajma lui Hitler a fost, din amintirile fostei gărzi de corp, surprinzător de monotonă și cazonă, până și în ultimele zile ale Fuhrer-ului. O seriozitate tipic germană, dar categoric plicticoasă pentru cine vrea să afle detalii de budoar. Cu excepția unui incident amuzant, implicând-o pe Eva Braun (pe care Misch a văzut-o aproape nudă) noul angajat nu a făcut nici o greșeală. Existau reguli scrise și nescrise, pe care garda personală le respecta în fiecare clipă. Se întâlneau foarte rar cu Hitler și schimbau câteva cuvinte ori doar salutau. Misch era unul dintre membrii ”agenției de presă” care tria și pregătea corespondența, selecțiile din presă, depeșele, mesajele personale și militare. Sursele erau diverse: agenți secreți, generali, lideri ai NSDAP, jurnaliști, etc. De multe ori Misch se ocupa și de legăturile telefonice sau făcea mici servicii de curierat, unele oficiale, altele personale. Era o slujbă bună, plătită decent, și care într-o perioadă de austeritate oferea nu puține avantaje materiale secundare. Fascinant este că după toți acești ani Misch susține că nu citea niciodată mesajele în cauză, pregătindu-le doar pentru Fuhrer în funcție de expeditor. Nimic mai mult. Nu a știut niciodată ce se întâmpla în lagăre, nu a primit nici un mesaj despre asasinatele de acolo, nu a fost informat vreodată despre Holocaust. Nu a știut, nu a cunoscut, și-a făcut datoria cu discreție. Nimeni nu a știut. Să fie o amnezie selectivă sau reflexul unui soldat bine instruit preț de ani buni, este greu de spus. Nu a aflat nimic despre Conferința de la Wannsee, nu a știut nimic despre deportarea și asasinarea evreilor. Să nu fi ajuns nici o informație despre atrocități, sau uneori memoria se joacă în felul ei, ascunzând ceea ce iese din tipare? A fost Misch doar o rotiță a angrenajului, atât de corect încât se auto-cenzura în permanență, sau acum preferă să pretindă că nu a știut, de teama unei pedepse târzii? 

O existență de o monotonie ucigașă, cu atât mai stranie cu cât se desfășura în preajma unui om în egală măsură adorat și detestat, iar Misch este sincer când povestește cum până la eșecurile de pe front Hitler a fost cu adevărat iubit în Germania, iubit cu un fanatism care ar fi părut șocant oricui reușea să se mențină în afara delirului național-socialist. Pentru Misch era stare de normalitate.  

Memoriile lui Rochus Misch nu oferă informații surprinzătoare. Cartea este lunga mărturie, corectă istoric și destul de seacă literar, a unui militar care a lucrat direct pentru Adolf Hitler, un șef pe care l-a respectat în permanență, și care l-a tratat corect, destul de distant, fără apropieri nepermise. Un șef pentru care i-a plăcut să lucreze, care l-a impresionat prin prestanță, prin memoria stupefiantă, prin magnetismul cu care reușea să își domine colaboratorii. Se simte regretul, oricât ar părea astăzi de incorect politic. Nici o acuzație, nici un resentiment, nici un regret. Și nici o înflăcărare, o încercare explicită de a scuza, de a prezenta un Hitler ”bun”, de a cosmetiza lucrurile. Nu direct. Fără a se declara național-socialist - și din datele biografice rezultă că dimensiunea politică nu a existat de fapt pentru el - Misch este un martor aparent obiectiv. Îți lasă impresia că educația omului-nou în viziunea NSDAP a reușit atât de bine în cazul său, încât Misch nici nu a realizat. Cu adevărat, poate nu l-a iubit, dar l-a respectat cu adevărat pe cel care juca rolul Marelui Frate în povestea lui. De citit, fie doar pentru a descoperi o nouă viziune. 

Cornell & Diehl - Junkyard Dawg

Tutun : latakia, virginie, burley 

Aspect tutun : broken flake

Aroma : mixtură englezească

Tarie : medie

WAF : scăzut

Prezentare : cutie 2 oz

Mi-au plăcut întotdeauna mixturile cu burley, cu cât mai mult cu atât mai bine. Amestecurile cu doze generoase de burley capătă acel vag iz de nucă bine coaptă, uleioasă, o aromă plină de care nu mă plictisesc, mai ales în combinație cu o virginie cu tonurile sale ierboase. Eram curios așadar să încerc și acest amestec american, un ”revival” al unui clasic, dacă e să ne luăm după prezentare. Doză generoasă de burley, ceva latakie si virginie, premisa era bună. Din păcate Junkyard Dawg s-a dovedit un tutun neinspirat, mediu calitativ, genul pe care îl fumezi dacă îl ai și îl uiți peste scurt timp. Măcar spre deosebire de alte cutii aceasta a avut o ilustrație teribil de amuzantă. 

Odată deschisă cutia se simte mirosul de latakie, mai slab decât m-aș fi așteptat. Este un broken flake, amestec de trei tipuri de tutun, cu o virginie puțin prezentă, mult burley cu o frumoasă culoare și ceva latakie. Nimic deosebit până aici, deși îmi dau seama din nou că mirosul mixturilor americane este, și de această dată, mult diferit de cele similare, europene. Potrivit de umed, moale, se aprinde destul de ușor. Gustul predominant este, cum mă așteptasem, cel de burley, plin și destul de aspru mai ales de la jumătatea fumatei, lăsând mereu în fundal latakia și virginia. Puternic, dar din păcate pasabil, nimic deosebit ca gust și aromă. Deși îmi place burley-ul în cantitate mare de această dată n-am fost impresionat. Ori proporțiile nu au fost tocmai inspirate, ori nu sunt tutunuri de calitatea sperată. Însă spre final eram destul de dezamăgit, la fel și la următoarele încercări. Nici măcar mirosul rămas în cameră nu este deosebit de plăcut, parcă bate puțin spre țigară. 

Junkyard Dawg e o mixtură americană generoasă în burley, dar nu s-a dovedit tocmai pe gustul meu. Merge fumat atunci când îl ai, se potrivește și ca amestec cotidian - mai ales că doza de nicotină nu e neglijabilă - dar nu se remarcă prin nimic. Din păcate. Merită bifat ca experiență. Și cam atât. 

Primul pictor pe care l-am cunoscut...

...era unul din pictorii de provincie care își expun lucrările în parcul central al târgului, și în ciuda așteptărilor se descurcă suficient de bine ca să trăiască din asta, și eventual să întrețină toată familia. Nu vor fi niciodată artiști geniali, nu vor cunoaște gloria, dar la sfârșitul lunii vor putea să-și plătească facturile și va mai rămâne ceva. Sigur, toate acestea se întâmplau înainte de 1989, undeva prin 88 (cred). De atunci poate că lucrurile s-au schimbat, iar pictorii de gen au regresat la boema mizeră apăsată de anonimat. Nici măcar nu-mi aduc aminte cum îl chema. Memoria mea are deja goluri ce se întind treptat la dimensiunile unor sincope, prevestind o partidă de Alzheimer sau măcar o demență senilă de manual. Ceea ce nu este cel mai rău lucru imaginabil, măcar în fiecare zi totul va fi nou și îmi va trezi mirarea, ceea ce predispune la filozofare. De bodegă sau de manual, cine știe. Oricum nu contează. Ca să-l cităm inexact pe Hitler, prea puține lucruri n-au mai fost gândite de alți oameni înainte de tine. Parafrazând, mi-e lene să caut citatul exact. 

Era (cred) singurul pictor din Govora, unde familia m-a expediat cam o lună, preț de două veri consecutive, fie ca o socializare forțată, fie în speranța că vor avea astfel parte de puțină liniște. N-am simțit-o ca pe un abandon, dar nici nu pot spune ca m-a entuziasmat. Relațiile cu ai mei au fost mereu destul de ... complicate. Aflat în grija bunicilor am descoperit o libertate pe care nu o aveam acasă. Aproape totală. Nu pot spune că erau deosebit de încântați de prezența mea. Plecam dimineața, mai veneam seara. După câteva zile de insistență și educație au renunțat să se mai ocupe de nepot. Au fost două veri (ultima chiar vara lui 1989) din care mai țin minte doar fragmente de Govora și mai nimic altceva. Am și o fotografie undeva într-un album. Sunt ireal de slab, scheletic, în pantaloni scurți și tricou cu ursuleți. Port ochelari enormi, cu ramă de plastic și am o frizură de Beatles în mizerie, inacceptabilă altundeva decât vara. O combinație de Huck Finn și exemplar de orfan italian de război. Laură, lângă mine, este și mai slabă, mai ales că e ceva mai înaltă. Poartă unul din acele treninguri fără forme și culori precise, exemplu al modei tinerești marcate de realism-socialist. Arătăm jalnic. Laura era fata pictorului de care povestesc, mai mare decât mine cu doi sau trei ani. Cred ca mai avea și un frate, dar nu aș miza pe asta. Mi se părea ceva extraordinar ca cineva, o prietenă chiar, să aibă un tată pictor. Ceva care îmi depășea imaginația. Locuiau toți într-o casă mare, cu o grădiniță bine întreținută, camere înalte, curate și zugrăvite vesel, cu mobilă care atunci ar fi fost ușor încadrată la secțiunea ”scumpă și elegantă”. După standardele vremii. Una dintre cele mai frumoase case ale copilăriei, și mi-am petrecut ceva timp acolo. Era așezată chiar lângă terenul de fotbal din stațiune, mai mereu acoperit de bălării gălbui, și care găzduia periodic meciuri între echipe din cine știe ce divizie minoră. Acolo, de altfel, am văzut parțial și singurul meci din viața mea. 

Era un bărbat slab, destul de înalt, cu barbă și un început de plete, bătând în roșcat. Un profil interesant. Îl găseam aproape întotdeauna în curtea casei, lângă verandă, așezat pe un scaun șubred în fața tabloului la care lucra, înconjurat de culori, pensule, borcane, cârpe, bucăți de cărbune. Mai mereu era în pantaloni scurți și pătați de vopsele, mirosind puternic a terebentină. Fără tricou. Cred. Avea față de noi acea toleranță puțin iritată a soților ce s-au trezit promovați la statutul de tați fără s-o fi dorit în mod special. Nici nu se gândiseră prea mult la posibilitatea unui copil. Și o luaseră ca pe un dat al căsniciei, datul este dat, ca pe o fatalitate casnică. Nu-mi aduc aminte să fi vorbit vreodată prea mult cu noi. Dar îmi plăcea să mă uit la el, și mă tolera dacă nu scoteam nici un sunet. Asta era o condiție esențială. Lucra în tăcere. 

Lucrările sale, care atunci mi se păreau incredibil de frumoase, nu ieșeau probabil din standardele vandabile într-o stațiune balneară și aflată, încă de atunci, practic în ruină. Govora se consuma pe sine și vedeai cum zidurile se macină de la o săptămână la alta, hotelul din centru avea ceva dintr-un Overlook în mizerie, aleile erau pline de pensionari care își retrăiau a doua sau a treia tinerețe cu o încăpățânare pe care atunci nu o pricepeam. Cred că era mai mult teama de moarte decât altceva. Nimic din toate acestea nu se vedea în tablourile pictorului. Erau în principal peisaje tipice, multe hibernale, altele cu căsuțe ascunse în luxuriante păduri de un verde nenatural, râuri, scene cu animale și prințese care aveau undeva o bază un baroc degradat și mizer. Portrete de anonimi, nu știu dacă lucra la comandă sau își imagina personajele. Culori intense, puternice, desene corecte și lipsite de strălucire, linii care respectau un academism de școală fără prea multe improvizații. Era un artist bun, poate chiar foarte bun, dar care era nevoit să lucreze așa cum cerea publicul. Tablouri de serie, bune pentru apartamentele stas, cu biblioteci încărcate de dulapuri și purtând nume de fete, zugrăveli identice, fotolii, colțare și canapele, televizorul alb-negru cu mileu și pește de sticlă. O lume repetată cu infime variații la infinit. Acestea erau tablourile care se vindeau până la urmă. Avea un soi de tarabă în stațiune, nu rețin dacă le vindea chiar el sau altcineva, dar din ce auzisem câștiga bine din asta. Suficient, oricum. Simplul fapt că cineva putea să pună pe pânză așa ceva mi se părea incredibil, magic, și retrospectiv îmi pare acum că avea adesea gesturi ample și rituale, de necromant. 

Mai ales când lucra la pânzele pentru el, cele care nu se vindeau, pentru că nimeni nu le-ar fi luat. Nu puteai să pui într-o sufragerie de bloc compozițiile sale personale. Sumbre, adesea lucrate în cărbune sau în tonuri simple și reci, cumplit de triste pentru copilul care eram atunci, dar cum aveam deja o pasiune infantilă pentru morbid mi se păreau cele mai frumoase. Mi-ar fi plăcut să am măcar una. Categoric ai mei nu ar fi cumpărat așa ceva, și nici nu erau genul să cheltuiască vreun leu pentru pânzele de serie, convenționale. Cred că le făcea doar pentru el, ca să nu-și piardă ideile, mâna autentică. Acolo era adevăratul pictor, dar nimeni nu i-ar fi păsat de el, și sigur nici familia nu era încântată de experimentele de gen, care însemnau timp pierdut și zero bani. 

De atunci, mai mult accidental, am mai cunoscut câțiva pictori. Unii foarte buni, dar necunoscuți. Alții nu îmi plăceau, dar se pare că aveau o cotă de piață de invidiat și aprecierea criticilor. Niciodată nu am mai simțit aceeași fascinație. Uneori mă tem că doar mi-am imaginat totul. N-ar fi prima dată. 

Lavinia Betea: Povești din Cartierul Primaverii

Apparatchik-ul nu poza glamoros și zâmbitor în revistele vremii, nu apărea alături de amantă sau noua sa mașină la televizor, între Cinemateca și buletinul de știri cu noile producții la hectar, consoarta oficială nu își suspină nefericirea dând sfaturi despre diete și marxismul contemporan, nu chemau jurnaliștii celebri în acele decenii pentru a le prezenta colecțiile de artă, vila proaspăt renovată, suveniruri aduse din delegații. Nu doar că nu ar fi avut unde să facă asta, dar cu siguranță nici nu și-ar fi imaginat că este posibil. Orice ”ieșire în presă” era tratată ca o misiune de spionaj în spațiu inamic, pregătită, verificată, textul revăzut și editat la nesfârșit. Și din mărturiile copiilor nici măcar nu povesteau prea multe acasă despre viața "oficială". Reflexe ale perioadei de activitate clandestină, în ilegalitate, atât cât fusese (oricum departe de legendele panteonului comunist)? 

Practic necunoscuți cu adevărat marelui public, altfel decât ca un nume și un chip neclar în fotografiile ziarelor de epocă ori un chip de pe o pancartă, văzuți la manifestațiile oficiale în tribuna inaccesibilă, putând să piardă totul de la o zi la alta, conducătorii din Cartierul Primăverii nu aveau acea formidabilă foame de imagine a succesorilor de astazi. Dimpotrivă, se poate spune că se temeau să fie prea cunoscuți. Siluete neclare ascunse în Orașul Interzis, un alt spațiu decat cel populat de muritorii de rând, alcatuiau o sferă a puterii intangibilă și aparent eternă, imuabilă, un monolit care slujea Partidul până la substituire, răspunzând oficial doar în fața unui concept la fel de abstract - Poporul. Nimeni, absolut nimeni din exterior nu și-ar fi imaginat vreodată să ajungă să îi cunoască așa cum erau de fapt. Cartea Laviniei Betea este o radiografie pasionantă tocmai a acestui animal care nu înceta să se auto-devoreze, cu răsturnări de situații, devieri, demascări și chiar crime (Pătrășcanu, Foriș), totul prezentat ochilor străini ca "rotație de cadre" sau, când lucrurile nu mai puteau fi ascunse, "trădare". Este privirea strecurată prin ușa întredeschisă în lumea nomenclaturii. Și nu poți să nu te gândești că ar fi fost absurd, pur și simplu absurd, să te gândești măcar atunci să scrii o asemenea carte. Până și o hagiografie, cum au apărut câteva în epocă, era verificată, cenzurată și evaluată până la ultima virgulă. 

Între putere și tradare se mișcau toate aceste siluete, care se ascundeau pe sine nu doar de Popor, cât mai ales de ceilalți, de tovarășii de luptă. Abia acasă, în vilele din Primăverii, dincolo de ochii străini și mai ales de cei care le puteau aduce prăbușirea, animalul-politic își scotea armura și devenea "eu". Rolul se încheiase. Și fascinant este că, potrivit mărturiilor din carte, chiar și conducătorii României comuniste în faza maximă de represiune găseau undeva în adâncul sufletului ceva bun, ceva frumos, ceva tandru. Pentru a prezenta această istorie a vieții private in cartierul Primăverii, Lavinia Betea a intervievat 14 persoane, unii "foști" care ajunseseră sus pe piramida puterii, majoritatea urmași ai liderilor comuniști, mai ales din perioada dejistă. Efectul, când termini ultima mărturisire, este stupefiant. Între acțiunile și imaginea lor publica și purtarea în familie fractura este totală. 

Gheorghe Gheorghiu-Dej, un bunic binevoitor, plin de dragoste pentru nepoate, nefericit din cauza tensiunilor dintre el și restul familiei (mai ales conflictul etern cu fiica sa), căutând puțină tandrețe și puțină bucurie printre copii; Ana Pauker, rămasă în amintirea fiicei sale, Tatiana Brătescu, drept o mamă severă, dar foarte iubitoare, atât de fanatizată în dedicarea pentru cauză încât nici asasinarea soțului, Marcel Pauker, nu i-a zdruncinat convingerile ; Sorin Toma, de numele căruia va ramâne mereu legat funestul articol care l-a îndepărtat pe Arghezi din viața cetății pentru ani buni, pozând tardiv într-o victimă trădată de sistem, care și-a pierdut poziția privilegiată ; strania mărturie a Ioanei Constantin, fiica adoptivă a lui Gheorghe Pintilie, directorul general al Securității, ce îl prezintă ca un tată bun și răbdător pe unul dintre arhitecții Gulagului românesc; zvonurile privind homosexualitatea lui Ceaușescu, un secret bine păstrat al nomenclaturii despre care se pare că știa prea multe Chivu Stoica, și ar fi vrut sa vorbească înainte de sinuciderea controversată. Sunt doar câteva din mărturii. La două decenii după prăbușirea oficială a sistemului, urmașii (destui dintre ei ”trădând” cauza părințilorși alegând exilul, meserii deloc ”revoluționare” și interesați mai curând de viața burgheză decât de idealurile comuniste) oferă o cu totul altă imagine decât ar fi fost de așteptat. Copiii și nepoții unor lideri încă existenți în memoria colectivă (Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Gheorghe Pintilie) sau dimpotrivă uitați de cei care nu sunt familiarizați cu ”nomenclatura roșie” (Ștefan Foriș, Ion Filimon Sârbu, Dumitru Petrescu Grivița, Petre Lupu) au trăit la rândul lor drame, despărțiri, eșecuri. Dar altfel decât nostalgia firească a copilăriei și familiei fericite nu se ivesc regrete, dorința de a întoarce timpul sau vreo susținere postumă a regimului comunist. Dacă în cealaltă extremă denazificarea a fost dificilă și nu mereu reușită, aici se pare că ruptura s-a produs firesc și fără traume. Se poate să fi jucat un rol și o auto-cenzură, teama ca ceea ce spun să nu fie interpretat ca o apologie, o justificare, o undă de regret. Categoric copilul de atunci nu a aflat nimic din coșmarul prin care treceau opozanții părinților. 

Pentru că acesta este un alt aspect interesant al cărții. Prea puțin au împărtășit urmașii principiile și ideile revoluționare ale părinților sau bunicilor. Nota bene, mulți dintre copii au fost de fapt înfiați, o modă printre nomenclaturiștii acelor decenii, modă care a supraviețuit un timp, depășind-o cronologic pe cea de a da urmașilor nume de inspirație sovietică. Și nici liderii comuniști se pare că nu povesteau prea mult acasă despre existența ”oficială” și mai ales despre trecutul ilegalist. Sau mai ales despre dedesubturi și lupte de culise. Adesea au avut loc adevărate conflicte de principii, repede stinse de genitorii naturali sau adoptivi. Unii dintre cei intervievați aveau să afle abia după moartea părinților sau bunicilor, din colecții de documente sau lucrări istorice, cât de important a fost de fapt rolul jucat de aceștia în edificarea ”Lumii Noi”. Revoluționare. Perfecte. 

Elitele comuniste ale trecutului își prezintă astfel, prin intermediari, o parte din secrete. E o călătorie fascinantă într-o istorie ce abia acum este descoperită, și ascunde categoric multe alte mistere și informații inedite. Umanizarea foștilor are ceva halucinant la prima lectură, mai ales când o suprapui propagandei agresive, pro și contra, de atunci și de acum. O carte pe care am început-o din curiozitate, și parțial în amintirea anilor când subiectul începuse a mă prinde. Și pe care n-am mai putut să o las deoparte, recitind anumite pasaje de câteva ori. Recomand cu plăcere, chiar și celor care nu știu acum prea multe despre acest capitol trecut. E un foarte bun început, ca lecție de istorie orală și memorie recentă. 

În absență

Plecat să mă cunun. Revin imediat.

Christa Schroeder - 12 ani cu Hitler. 1933-1945

”Tot ce rămâne după viața unui om sunt operele sale și amintirea pe care a lăsat-o.”

                                                Adolf Hitler

      Vegetarian convins, refuza carnea cu o înverșunare fanatică și prefera fasolea, mazărea sau lintea. Nu ezita să le explice comesenilor, foarte detaliat, cât de dezgustător și nesănătos este să te hrănești cu hoituri, bucurându-se atunci când reușea să le distrugă orice urmă de apetit. Dar în egală măsură era pasionat de dulciuri, mai ales de tradiționalele produse de patiserie și ciocolată. Detesta visceral tutunul, pe care visa să-l interzică, și alcoolul, bând cel mult o gură de șampanie fină la ocazii, însoțind abjurarea momentană de la principii cu o strâmbătură descriptivă. Cei care cădeau robi unuia dintre cele două vicii erau îndepărtați aproape întotdeauna din anturajul său, și doar Eva Braun își permitea, ca gest de supremă disidență, să fumeze câteva țigări pe ascuns. După care nu știa cum să mascheze mai bine mirosul. Complet indiferent la cerințele modei, își comanda trei-patru costume identice, câte șase sau mai multe cravate cu același model. La fel făcea și cu pantofii. Ura probele la croitor și mai ales cumpărăturile. Iubea animalele și mai ales câinii. Și, în ciuda discursurilor oficiale, era un adversar decis al creștinismului, dar o recunoaștere publică i-ar fi amenințat imensa popularitate. 

Prefera să lucreze noaptea, convins că voința este suficientă pentru a învinge oboseala. Un cititor pasionat, autodidact, cu o memorie colosală (ce va începe să îl trădeze în ultimii ani de viață), mai ales când venea vorba de arhitectură, artă și istorie, își șoca adesea interlocutorii prin cantitatea detaliilor și minuțiozitatea cu care vorbea, spre exemplu, de monumente și clădiri pe care nu le văzuse niciodată în realitate. Totul cu lux de amănunte, până la dimensiunile exacte ale unor elemente decorative. Era pasionat de opere de artă și visa ca după război să reconstruiască întreaga Germanie și să deschidă în fiecare orășel muzee de artă. Chinuit toată viața de inexplicabile dureri de stomac, și mai ales în ultima parte a vieții, pe măsură ce decrepitudinea îl transforma într-un bătrân bolnav, de treceri bruște de la amabilitate la furie isterică. Tocmai cel care declarase că nu își permite să se îmbolnăvească. Mână dreaptă îi tremura puternic, așa că obișnuia în public să o acopere cu palma stângă, privind suspicios la cei din jur.  Ajunsese, de altfel, obsedat de ideea comploturilor, atentatelor, trădării. 

Își trata musafirii și apropiații, mai ales femeile, cu o politețe de stil vechi, curtenitoare, fermecătoare. Se pricepea să facă un compliment și să fie un partener de discuție fermecător, chiar dacă în scurt timp transforma totul într-un lung monolog. Putea să treacă brusc la furii isterice sau ironii mușcătoare. Posedase dintotdeauna un magnetism straniu, inexplicabil, magic, ce îi făcea pe toți să fie hipnotizați în fața Fuhrer-ului și ar explica cel mai bine isteriile declanșate de simpla sa apariție în public. Își regiza cu atenție nu doar discursurile și întâlnirile, având mult dintr-un actor cabotin, înțelegând mult din psihologia maselor. Nu doar le regiza, dar le trăia chiar când le dicta secretarei, agitată ca o fiară captivă. Nu s-a căsătorit, declarând că preferă să se dedice poporului său și nu unei femei, dar a fost, în felul său, un cuceritor cu un succes de invidiat. Eva Braun, cea mai îndelungată relație oficială, nu a fost o mare dragoste, ci o femeie frumoasă, cochetă, foarte răbdătoare și atentă cu el, deși mediocră spiritual și mai ales intelectual.  Puțin probabil ca ea să fi înțeles cu adevărat că este iubita lui Adolf Hitler. Poate că pentru orice alt bărbat ar fi avut aceeași dragoste.

Îl ura cu frenezie pe Churchill, îl ridiculiza pe Roosevelt, îl admira pe Stalin și se simțea apropiat sufletește și ideologic de Mussolini. Pe Franco l-a considerat o dezamăgire uriașă. Pentru Ion Antonescu avea un mărturisit respect, fiind poate, dintre liderii est-europeni, cel pentru care Hitler a avut cea mai mare simpatie. 

Sunt doar câteva din elementele mai puțin cunoscute din biografia lui Adolf Hitler, povestite după război de Christa Schroeder, una dintre secretarele sale, care a avut șansa de a lucra alături de Fuhrer de la primul său mare triumf, în 1933, până în 1945, cu puțin timp înainte de sinuciderea acestuia, când a reușit să scape din buncărul berlinez. Secretara a ajuns mai mult accidental în anturajul lui Hitler, după ce în 1930 începuse să lucreze în administrația NSDAP, fără să fi avut vreo preferință politică. Remarcată de noul cancelar, va sta alături de acesta preț de 12 ani, practic până la final, iar mărturia ei oferă un Hitler mult diferit atât de propaganda anti-nazistă de atunci și de acum, cât și de revizionismul contemporan. O șansă enormă pentru istorie. Hitler, văzut de Christa Schroeder, este un posedat de ideea unui destin fabulos. El este cel ales, a crezut-o în permanență. Nu a fost un rol sau rezultatul formidabilei mașini de propagandă nazistă. Treptat, pe măsură ce se acumulau surprinzătoarele victorii, avea să fie convins până la fanatism de inevitabilitatea triumfului său, iar dezastrul din Rusia i-a accelerat prăbușirea fizică, dar mai ales psihică. Considerându-se un strateg infailibil, înfrângerile îl înfuriau până la demență, și nu ezita să îi acuze pe ceilalți pentru eșec. Hitler nu putea greși. Ceea ce în ultimii ani nu mai credea nimeni. Și, spre deosebire de apărătorii săi mai noi sau mai vechi, Schroeder declară că Hitler a fost în permanență perfect informat de ce se întâmpla pe front sau în lagărele de concentrare, așa că ideea că i s-ar fi ascuns ceva este, categoric, ridicolă. Teza nevinovăției este falsă. 

Interesant că își trata secretarele cu atenție și politețe, deși față de colaboratorii apropiați din NSDAP sau Wehrmacht își permitea ieșiri violente, jignitoare, ce vor deveni treptat tot mai dese. Și ele, povestește Schroeder, erau ”victimele” farmecului ciudat emanat de Hitler, la fel ca toți ceilalți. Luau masa împreună cu acesta aproape întotdeauna, îi ascultau povestirile și planurile, descopereau un Hitler care regăsea în amintirile din copilărie sau perioada de început a partidului un Hitler tânăr și entuziast. Stăteau în apropierea celor mai importanți lideri ai NSDAP, o observau pe Eva Braun adesea blazată sau rănită de o ironie a adoratului Fuhrer, îi cunoșteau preferințele culinare sau artistice. Au aflat chiar detalii despre marea sa iubire din tinerețe, drama care l-a schimbat probabil pe Hitler pentru totdeauna. Erau mai mult decât simple secretare, erau aproape prieteni, făceau parte din acel cerc restrâns în care altfel era aproape imposibil să pătrunzi. Poate astfel Schroeder a reușit să rețină multe detalii aparent mărunte, insignifiante poate pentru un istoric clasic, dar care oferă o altă latură a personajului. Poate și pentru că niciodată, după cum rezultă din declarațiile sale, nu a fost o simpatizantă a nazismului, Schroeder a reușit să îl vadă pe Hitler cu o anumită detașare. 

Pentru că tocmai aceste detalii, prezentate cu onestitate de fosta sa secretară, dau contur uman unui personaj altfel diabolic. Îl vede cum discută cu Eva Braun sau cu alți invitați. Îi ascultă amintirile, ideile, visele. Când Hitler se joacă fericit cu câinii săi Schroeder este în preajmă. Este alături de el când Fuhrer-ul privește extatic lumea care se predă în fața Blitzkrieg-ului. Este acolo când Hitler povestește o parte din proiectele colosale de mai târziu. Lângă el când armata germană este zdrobită în stepele rusești. Tot acolo când trupele sovietice zdrobesc ce mai rămăsese din Germania. Ea observă cu atenție și teamă prăbușirea accelerată a șefului ei, înmulțirea crizelor de stomac și a crizelor turbate de furie, depresiile, însingurarea, tragedia celui care visase un Reich de 1000 de ani. În 1945 Hitler ajunsese doar o umbră a celui ce fusese. Bolnav, slăbit, pierzându-și nu doar memoria altădată admirabilă dar și rațiunea, tratat de un enigmatic doctor Morell cu rețete și injecții care i-au grăbit decrepitudinea. Își ajută fosta secretară să părăseasca buncărul, alături de o colegă, când sfârșitul era deja inevitabil. Un bătrân distrus, învins, cu privirea goală, apatic și chinuit de dureri permanente și o tuse sâccâitoare. Din complezență le spune că speră să le revadă curând. Nu se vor mai revedea niciodată.  

Christa Schroeder a fost unul dintre puținii supraviețuitori care au scăpat din celebrul buncăr, ultimul refugiu al Fuhrer-ului. Închisă în 1945 în lagărul aliat de la Augsburg povestește totul serviciilor de informații franco-americane. Eliberată, lucrează între 1948 - 1958 pentru o întreprindere din Gmund, se întoarce în 1959 la Munchen unde va lucra până în 1967 pentru o firmă de construcții. Moare pe 18 iunie 1984. Pentru tot restul vieții avea să fie urmărită și chiar hărțuită de presă. Prima ediție a cărții, publicată în 1949, a fost un succes.  

Peterson Old Dublin

Tutun : latakia (Cipru), virginie, oriental, black cavendish

Aspect tutun : ribbon

Aroma : mixtură englezească

Tarie : medie

WAF : scăzut

Prezentare : cutie 50 grame

Dacă îmi aduc bine aminte, Old Dublin a fost primul tutun cu latakia adus pe piața românească. L-am fumat inițial la două întâlniri, și m-a surprins plăcut. Era o mixtură englezească onestă, cu destulă latakie pentru gusturile mele de atunci, și chiar dacă nu putea egala un Dunhill sau un Samuel Gawith rămânea totuși un Peterson bun. Așa cum am mai scris, Peterson îmi pare o marcă ”de școală”, care te ajută să descoperi latakia, să începi să guști și să apreciezi un perique în cantități apreciabile, să fumezi corect un flake. Sau, dacă preferi aromaticele, gama este suficient de largă și de calitate. Din când în când s-a întâmplat să fumez câte o pipă de Old Dublin, așa că în final mi-am luat o cutie. Mai ales că rămăsesem fără provizii. 

Mirosul este de latakie, puternic și neplăcut pe scara WAF, cu un vag iz de oriental și aparent o urmă de virginie. Potrivit de umed (nu l-am aerisit deloc) tutunul din cutie e un amestec tăiat mărunt de negru lucios și auriu fin, suficient de apetisant cât să te îndemne la o fumată. Se aprinde ușor și arde relativ constant până la final. Gustul inițial este de amestec englezesc clasic: latakie cipriotă cu foarte puțin oriental, susținută de consistența cavendishului, făcându-se simțită vag și vremelnic și dulceața de virginie. E un gust inconstant, s-ar putea să placă sau tocmai să deranjeze prin alternanțele dese. Aici se simte bine latakia, aici apare o mixtură dulce-amăruie. Spre jumătate fumul devine mai amar, mai puternic și ușor picant. La final rămâne scrumul tare și închis la culoare. Nu înfierbântă pipa (în limite rezonabile și fumat corect), nu înțeapă la limbă. 

Concluzie: la începuturi mi-a plăcut mult mai mult decât acum. E un tutun bun mai ales pentru cei care fac trecerea spre mixturile englezești, se găsește ușor, iar prețul este corect. Nu l-aș fuma în fiecare zi, dar din când în când merge foarte bine, chiar dacă latakia nu îl face prea popular în public, mai ales printre nefumători. Categoric este unul dintre tutunurile de care mă leagă o oarecare doză de nostalgie a începuturilor. Merită încercat. 

Foto: tobaccoshop.ro

Stephen King - Jumătatea întunecată

Vrăbiile zboară din nou...

Sub pseudonimul Richard Bachman, Stephen King a publicat șapte titluri, bune spre foarte bune chiar (ezit să-l aleg pe cel mai bun între Thinner și The Long Walk) până când în 1985 a venit momentul ca Richard Bachman să dispară. Cu ceruta mini-campanie de presă, deși de ceva vreme asemănările stilistice și nu numai dintre cei doi autori făcuseră să circule destule zvonuri.  Dezvăluirea, așa cum era de așteptat, a făcut ca vânzările cărților apărute sub pseudonim să crească rapid, chiar dacă nici înainte nu fuseseră neglijabile. Nu a fost singurul autor care a publicat sub pseudonim, istoria genului e cumplit de lungă și egal de interesantă, și cine știe azi mai curând de Samuel Langhorne Clemens decât de Mark Twain? Doar un exemplu. King a explicat ulterior că alesese un pseudonim pentru a fenta regula nescrisă în branșă - un autor publică o singură carte pe an - dar și pentru a vedea dacă o carte publicată de el sub alt nume va fi un succes. Un fel de joc, început ca un experiment și care a l-a prins ulterior, până la punctul în care începuse să îl imagineze pe Bachman ca o persoană reală, cu biografia și temerile sale. Ultimele două titluri, Regulators și Blaze (scris în tinerețile creative ale lui King) aveau să fie publicate dupa 1990, tot sub semnătura lui Bachman, ca o continuare a jocului. Apariții postume, într-un fel. Iar toată tevatura i-a inspirat povestea din Jumătatea întunecată, apărută în română în traducerea lui Mircea Pricăjan în 2006.

Cât de departe poate ajunge fascinația pseudonimului, care îi dă voie unui autor să scrie absolut orice, fără să-și pericliteze în vreun fel cariera ”oficială”? Unde se termină și unde începe acest alter-ego? Din ce punct acest pseudonim începe să îți placă mai mult decât cine ești cu adevărat? Cum de King are inspirația de a transforma elemente și personaje colective anodine, ușor de trecut cu vederea (în acest caz stoluri de banale și cenușii vrăbii) în simboluri terifiante? Și ce faci atunci când un personaj imaginar trece acea graniță fragilă și intră, oarecum, în realitate? Mai ales când nu este un tip de treabă.

La vârsta de 11 ani Thad Beaumont, un băiețel pasionat mai mult de povești decât de lumea reală, este operat pe creier. O tumoare apărută din senin amenința să îl ucidă în cel mult zece ani, transformându-l în cea mai mare parte a acestora într-o legumă chinuită de cumplite migrene. În locul unei banale tumori, pe creierul său se găsea o mică parte din fratele său geamăn, absorbit la începutul existenței paradisiace din uter. O nară, un ochi diform care clipește, câțiva dinți, câteva unghii, prea puțin pentru a-l considera altceva decât o anomalie fascinată pentru neurochirurgie. Oricum nu o ființă umană. Victimă a canibalismului uterin, atât de frecvent încât nu mai stârnește nici un interes printre specialiști. O mână de celule care vor sfârși la crematoriu. 

Mulți ani mai târziu Beaumont și-a împlinit parțial visul. Este căsătorit, chiar e o căsnicie fericită, și are doi gemeni, un băiat și o fată, aflați la vârsta la care explorează lumea de-a bușilea. Ca multe altele dintre personajele lui King - se pare că rămâne una dintre temele preferate - Beaumont a devenit scriitor, și, cu o mică precizare, chiar unul de succes. Cărțile publicate sub numele Beaumont au fost mai mult trecute cu vederea, și nu s-au vândut cât să-i permită să devină scriitor ”full-time”. Dar cele apărute sub pseudonimul George Stark, thrillere violente, întunecate, avându-l ca erou pe un anume Alexis Machine, sunt devorate. Au fani, înregistrează vânzări dincolo de așteptări, și fac din George Stark unul dintre cei mai populari autori. Mizer? Non-literatură? Cărți de consum? Dincolo de orice tangență cu arta scriitoricească? Categoric, dar vând. Interesant este că dacă Beaumont își scrie cărțile la o mașină electrică, cele semnate Stark sunt scrise de mână, cu creioane Berol Black Beauty, pe carnețele mici, într-o stare de transă care îl schimbă în altcineva. Ca și când în acele perioade altcineva pune stăpânire pe scriitorul slab, cu păr rar și ochelari, acel ”eu” întunecat pe care în secret l-ai dori să fie ”eul” tău. 

Când secretul lui Beaumont iese la iveală, așa cum i s-a întâmplat și lui King cu Bachman, scriitorul se transformă în actor diletant și pune în scenă o campanie publicitară, în care punctul culminant este un interviu și o serie de fotografii la proaspătul mormânt unde se odihnește George Stark. Un tip nu foarte simpatic. Butaforie bine regizată, cu o piatră de mormând falsă, un loc într-un cimitir din apropiere, suficientă reclamă pentru ca vechile titluri Stark să necesite o grabnică retipărire. Și, cine știe, poate și cele doua titluri Beaumont vor fi contaminate de idee. Orice ca să vindem, nu? Și ca să scăpăm de George Stark.

Ceea ce părea o bună relansare pentru autorul Beaumont se va transforma rapid în altceva. Locul unde ar fi fost îngropat Stark, câțiva metri de pâmânt lângă o alee a cimitirului, arată de parcă ceva sau cineva ar fi ieșit din mormânt. Dar nimeni nu fusese cu adevărat înhumat acolo. Toți cei care contribuiseră la dezvăluirea secretului Beaumont-Stark sunt vânați maniacal, torturați și uciși. Făptașul, imposibil de prins, seamănă din descrierile martorilor exact cu George Stark. George Stark, masiv, cu accent sudist, păr blond, cu o biografie imaginată până la ultima literă de creatorul său, Beaumont. Are aceleași amprente digitale cu scriitorul real și aceeași amprentă vocală, cu prea mici deosebiri. Și îi place enorm să folosească un brici. Când Beaumont începe să aibă din nou migrene și să aibă din nou stări de absență, de pierdere de sine, știe că George Stark, într-un fel afurisit, este real. Că pseudonimul sub care a scris cele mai bine vândute titluri a apărut într-o lume cât se poate de reală, și că refuză să fie omorât de un scriitoraș plăpând și neîndemânatic. Iar Stark știe că este într-o cursă contratimp. Știe că dacă a reușit să ajungă aici după ce Beaumont l-a ucis nu înseamnă că poate rămâne prea mult. Știe că trebuie să se confrunte cu Beaumont cât mai repede și să afle de la acesta secretul regelui - cum să scrie următoarea carte din seria Machine. George Stark este un personaj king-ian perfect. 

Un thriller bun marca Stephen King, mai ales când știi povestea lui Richard Bachman și eventual ai și citit câteva dintre titlurile apărute sub numele acestuia. Atunci vezi deja relația Beaumont-Stark altfel, legând-o imediat de cea care va fi existat între King și Bachman. Chiar dacă Bachman pare să fi fost un tip mult mai simpatic decât Stark. Are și momentele sale mai slabe, lungite inutil, și uneori simți că ar fi fost mai bine ca autorul să renunțe la pasaje întregi, dar în ansamblu este o poveste reușită. Filmul, regizat de George Romero, este una dintre ecranizările bune după King, chiar dacă, așa cum se întâmplă mai de fiecare dată, nu respectă la literă romanul. Relația dintre Beaumont și Stark, dezvăluită treptat, este mai complicată decât pare inițial. Tatonările, convorbirile, felul în care printr-o comunicare telepatică așa cum, se spune, se formează între gemeni, totul conturează o confruntare îndelung amânată. Întâlnirea celor doi, la final, pune față în față nu atât doi rivali în ale romanului cât doi gemeni care au evoluat cumplit de diferit, dar se completează reciproc neașteptat de bine. Fiecăruia îi lipsește ce are prea mult celălalt, și scena în care ca într-o oglindă se apucă în tandem să continue aventurile lui Machine este terifiantă și oferă cheia întregii structuri. Pentru că Beaumont, fără să o recunoască, l-a căutat și găsit pe Stark pentru că avea nevoie de acea doză de sadism, de brutalitate, de crimă. Avea nevoie de jumătatea sa întunecată. 

Trei scriitori români

Laurențiu Fulga - scriitor și traducător, fost militar de carieră, vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor. Vlas Mușatescu scrie cu multă afecțiune despre Fulga atât în Oameni de bună-credință cât și în Aventurile aproximative (cei doi au fost colegi la liceul militar). Și nu este singurul. Cam singurele surse de unde poți afla câte ceva despre scriitor, zgârcit până la tăcere cu mărturiile despre sine, altfel decât filtrate în romanele sale. A colaborat la principalele publicații culturale înainte și în timpul războiului, a avut un debut interesant în volum cu nuvelele din Straniul paradis (1942) - poate titlul care a rezistat cel mai bine în timp - și după 1950 publică mai multe romane, nu fără o anumită monotonie stilistică și marcate într-o mare măsură de manierism poetic, temele principale fiind iubirea și războiul, cu elemente fantastice. Aproape de fiecare dată eroul își pierde iubirea perfectă, eventual pe fundalul conflagrației, încercând să o regăsească fără succes. Interesant și pentru Moartea lui Orfeu și Salvați sufletele noastre. au fost primele citite. Astăzi aproape uitat. Un scriitor mare ? Nu tocmai, mai curând unul aparte.

L-am citit prima oară prin liceu, când ești în egală măsură generos în aprecieri și ușor de impresionat, zbătându-te să ieși din limitele bibliografiei școlare. L-am citit aproape integral, și ținând cont că trecuse ceva vreme de când se bucura de succes a durat un pic până să îi găsesc majoritatea volumelor prin anticariate. Eroica, spre exemplu, am găsit-o când deja renunțasem la Fulga. M-a fascinat atunci. Îmi părea cel mai bun scriitor descoperit în acel an (să fi fost 1997), mult peste nume mari. Apoi au venit alții, l-am abandonat, iar cărțile au fost mutate în rândul din spate al unui raft mai greu accesibil. Exilul autorilor pe care îi vei citi/reciti cândva, dar nu te înduri să îi arunci/dai mai departe. E și un reflex definitoriu al colecționarului. Redescoperit acum vreo doi ani, imposibil de recitit cu excepția unora dintre nuvele, cel mult fragmente, și aici un rol major îl juca nostalgia. Nu este singurul cu care mi s-a întâmplat asta.

D.D. Pătrășcanu - mulți critici l-au privit încă din timpul vieții ca un autor modest, mai cunoscut în epocă drept om politic și, ulterior, ca tatăl unui important lider comunist, un scriitor pentru care literatura părea mai curând o plăcere, o destindere, un supliment. Genul de autor moldav inspirat de viața monotonă, plină de dramolete de familie și iubiri conjugale a unui târg ce nu se mai face odată burg, lipsit de acea inspirație care să îl facă remarcabil. Nu lipsit de umor, o concesie făcută de critică din timpul vieții lui Pătrășcanu, și totuși... A jucat un rol important în istoria Vieții Românești, unde a și publicat mult după începutul secolului trecut, iar în anii 20 face eforturi pentru relansarea revistei. Cei apropiați de cercul Vieții Românești și-l vor aminti ca un personaj bonom, zâmbitor, pasionat de literatură.

L-am descoperit din întâmplare cu un volum apărut în 1987 la Junimea, Candidat fără noroc, o selecție din volumele sale de proză scurtă (păstrând doar titlul, nu și cuprinsul volumului din 1916), și de atunci se întâmplă să îl recitesc destul de des. Nu e un scriitor esențial, în nici un caz, dar are o naturalețe a stilului, împănat cu regionalisme (multe devenite de atunci arhaisme), un umor blajin și înțelegător, își privește personajele cu afecțiune și simpatie. Și aproape de fiecare dată cu un blând umor. Eroii sunt, de regulă, mici funcționari cu tipicurile lor, oameni politici mai mărunți care ajung să gafeze în fața mai marilor zilei, tineri romantici și îndrăgostiți, puști care preferă chiulul și hoinăreala, tați de familie obosiți de numeroșii copii. Atmosfera cuprinsă de un timp molcom, răbdător, și fără sfârșit sau tragedii personale, doar cu micile bucurii și supărări atât de obișnuite, că prea puțini le mai amintesc. Unul dintre ei este torturat de principiile higienice impuse de soție. Un altul privește cu teroare momentul plimbării de seară alături de doamna sa. Un maniac religios, unul din acei nebuni întru Hristos, își trăiește blânda rătăcire în spațiul mânăstirii. Copiii de atunci sunt la fel ca cei de astăzi când vine vorba de fuga de la școală. Un univers mărunt, dar pe care scriitorul îl transpune în proze scurte reușite și nu lipsite de un stil propriu, de o cadență muzicală aparte și o notă densă nostalgică. Și în acest univers aparent restrâns și provincial Pătrășcanu reușește să-și identifice acele caractere care te fac să-l citești cu plăcere de fiecare dată.

Damian Stănoiu - nu a fost singurul cleric-scriitor, dacă ne gândim doar la Gala Galaction sau Valeriu Anania (cât de mult mi-a plăcut Rotonda plopilor aprinși). Chiar și pentru Arghezi, cu stilul său bogat și vitriolant, cât de mult a contat perioada petrecută între zidurile mănăstirii. Pentru a nu mai aminti de un anumit cleric, astăzi autor canonic, repede slobozind cu pușcociul după ciorile din cuvioșii copaci. Păcat că istoria literară nu menționează dacă balansul acestora era lenevos, iar păsările aidoma. Dar și un soi de Panait Istrati, hoinar practicând o seamă de meserii diverse înainte de a trece pragul mănăstirii Căldărușani, pentru ca mai târziu, asemeni unora dintre eroii săi, să ajungă și preot. Ajuns călugăr mai mult de nevoie decât ascultând o chemare lăuntrică, așa cum mărturisește, se va descoperi ca scriitor surprinzător de prolific, chiar dacă și aici nevoia de bani va fi fost mai puternică decât o inspirație de invidiat, unii critici contemporani acuzându-l mai târziu de repetiție și manierism. Publică atât în volum, cât și în periodice, mai mult cu succes de public decât de critică, dar esențial pentru omul Damian Stănoiu este că din această plăcere, devenită repede pasiune și chiar demon, își câștigă atât banii pentru modestul trai zilnic, cât și o sumă de prieteni între scriitorii vremii. Numele său apare în Viața Românească, este un colaborator statornic al Gândirii și al Adevărului Literar și Artistic, iar din 1928 publică volume de povestiri și romane, inspirate de viața monahală. Dar dacă numeroși critici, scriitori și mai ales cititori îl apreciază, autoritățile clericale nu sunt prea încântate de trăznăile călugărului, care numai de pilde din Pateric, explicate pe înțelesul mirenilor, nu se ține. Așa că din 1932, forțat să părăsească mânăstirea, dupa 19 ani petrecuți acolo, este din nou preot, apoi se dedică aproape exclusiv scrisului, și este în interbelic și chiar mai târziu unul dintre cei mai populari autori. Moare în 1956.

Categoric, Damian Stănoiu este un autor cel puțin interesant. Abordând viața monahală într-un registru care nu prea fusese încercat în literatura română, cu umor și simpatie pentru personajele sale adesea memorabile, nu e de mirare că i-a supărat în scurtă vreme pe superiorii săi ierarhici. Povestirile și romanele sale se petrec cel mai adesea în lumea monahală sau în parohii de țară (la schimbările de mediu al acțiunii se simte o forțare a stilului, o falsitate a autorului) și autorul își prezintă personajele - călugări tineri și bătrâni, călugărițe prinse în certuri și împăcări, înalte fețe bisericești, țărani căpoși sau dimpotrivă generoși, babe pe jumătate surde și pricepute în ale bucătăriei - cu o nedisimulată simpatie. Sigur, cel mai adesea călugării sunt doritori de bani, de o cană zdravănă cu vin roșu, de ceva mâncărică de frupt sau de un cântec mai lumesc, mai păcătos. Vânează o parohie bună la țară, se dușmănesc și se împacă pe cât de repede s-au certat, iar la ”cei mari” se duc așa cum este obiceiul cu plocoane. Departe de pildele din cărțile bisericeștii, eroii lui Damian Stănoiu se dovedesc umani, mult prea umani, iar dacă anahoreții din pustie se luptau cu Diavolul prefăcut în fiare și boli, aici fețele bisericești se luptă cu omeneștile și măruntele păcate. Și tocmai aici stă farmecul - în umanitatea lor dezinvoltă, reală și adânc înscrisă în carne, în contrapondere cu pravilele, ascultările și restul obligațiilor bisericești. Și tot în această nepotrivire stă și umorul. Sunt oameni, cu bune și cu rele.