1 Jun 2009

Sylvia Plath : Clopotul de sticla

Unicul roman al Sylviei Plath, partial autobiografic, autoarea s-a sinucis, o mare poeta, roman-cult pentru generatia ce l-a precedat pe Salinger, o varianta de Holden daca acesta ar fi fost fata, cartea preferata de multe doamne si domnisoare care inca mai citesc. Cam asa s-ar rezuma ce stiam despre Clopotul de sticla inainte de a citi cartea. Daca nu ma insel, prima data am citit despre cartea asta la Terorista, am inteles chiar ca era unul dintre romanele sale de suflet. Am facut rost mai greu de carte, mereu a fost altceva la rand, asa ca am citit-o abia zilele acestea. Initial, cu scepticism.

Marturisesc, in primele cateva zeci de pagini am avut impresia ca m-am pacalit. Mai avem putin si incepeam sa ma gandesc (foarte serios chiar) ca am ajuns sa citesc un chicklit. Lumea de parfum, matasuri, masini, baruri si cuceriri in care se invartea Esther Greenwood, « heroina » principala, mi-a aparut stridenta, ridicola si goala, si am fost la un pas sa renunt. Dar, la fel ca seducatoarea Holly Golightly, Esther este acolo mai mult din greseala si isi doreste altceva. Profita, dar vrea sa fie altfel decat fetele din jurul ei. Esther/Sylvia isi doreste sa devina scriitoare. Si nu una de duzina. Una uriasa, colosala, geniala, care sa poata scrie altceva decat literatura la moda. Ratand cu indiferenta sansa unei vieti normale, ideale pentru fetele anilor ’50, cu un sot (eventual medic), copii, casa, masina, bucatarie complet mobilata, studii nu prea multe, Esther incepe sa se detaseze tot mai repede de ceilalti. Nimic nu mai pare real. Ca un film prost, ruland de pe o caseta veche, are senzatia ca isi vede viata de la mare distanta, cu mult inainte ca asta sa devina o tema comuna si, eventual, « cool ». Esther este inca o inadaptata. Este altfel. Desi nu scrie, este pana la urma o scriitoare.

Clopotul de sticla este, pana la urma, o carte a unui sir de ratari tragicomice, mici intamplari anodine prin care trece oricine, pana la urma, dar pentru Esther fiecare esec, oricat de mic, fiecare experienta, fiecare intalnire se transforma intr-un nou strat care alcatuieste clopotul de sticla in care eventuala mondena si dorita poeta se ascunde. Asemeni lui Pink, isi contruieste un zid circular in fata lumii. Respinsa de la un curs de mestesuguri si tehnici literare ; pierzandu-si putinele certitudini ; pierzand placerea de a citi si de a insira cuvinte pe foaie ; pierzandu-si repede somnul – este departe de ceea ce isi doresc ceilalti de la ea. Fara somn e adevarat ca nu rezisti prea mult. Adevarata criza se va declansa insa abia atunci cand Esther/Sylvia realizeaza ca nu mai poate sa scrie. Excelenta si originala este si scena unei inventive tentative de suicid, o reintoarcere in uterul matern al casei, aproape ca refugiul lui Robinson Crusoe din romanul lui Tournier. Nu era singura incercare, dar Esther merita premiul I si cununa pentru inspiratie simbolica. Si insistenta. Insistenta care o va duce, in ton cu legile societatii, la balamuc.

Iar cea mai buna parte a cartii – esenta ei, pana la urma – este « calatoria » aproape initiatica a Estherei (chiar, inspirat nume) in universul clinicilor psihiatrice de tot felul, cu tratamentele lor, medicii lor, pacientii lor, dramele lor. Lumi inchise in sine, unde dincolo de ziduri si porti se regaseste tot ceea ce ascundem de ochiul sever al normalitatii. O lume cu propriile reguli si personalitati, atat de departe de falsitatea buclelor, parfumurilor si coitusurilor din prima parte a romanului. O lume dureros de reala. Ceva la acelasi nivel al mai gasit literar doar in Zbor deasupra unui cuib de cuci. Socuri electrice, medicamente, manii, obsesii, discutii inutile, psihiatri care balbaie si ei intr-un spatiu fracturat. Aparenta imbunatatire a situatiei, lungul drum al Estherei catre lumina normalitatii, iata ce este pana la urma doar o iluzie, un joc, un alt castel de carton. Ca in comediile medievale, unde taranul se lasa pacalit mereu, soldatul il pocneste peste ochi, iubita il inseala, iar in final ii ia Dracu pe toti. Vodevil 50-ist. Nu am crezut nici o clipa macar ca Esther se putea vindeca, si chiar finalul este de o promitatoare ambiguitate. Nu exista norisori, iepurasi cotaindu-se, ciupercute, iubire si oameni buni. Esther doar a ridicat un pic marginea clopotului de sticla si i-a facut pe ceilalti sa creada ca a iesit. Doar clopotul e, pana la urma, macar translucid. Sylvia Plath s-a sinucis pana la urma. Personajul ei a ramas suspendat intr-un limbo nescris.

O carte surprinzatoare. Poate nu am gustat-o la adevarata valoare, fiind intr-o perioada mofturoasa si negativista, in care gasesc mereu cusururi peste tot. Plus ca o astfel de explorare a dimensiunii nevrozei feminine imi e, oarecum fiziologic, criptica. Nu e un roman care sa ramana in topul preferatelor, dar clar a meritat citit si il recomand. Daca este insa sa aleg, tinand cont de comparatii, raman la De veghe in lanul de secara. Cat despre Prep, un alt Holden feminin, pana acum nu imi spune nimic si ma tem ca il voi abandona.

8 comments:

lemondegala said...

eu ma declar interesata
n-am citit decat poeziile Sylviei Plath, care au o nota aparte tocmai prin universul psihic care se dezvaluie si se contureaza cu multa liricitate
cum se stie ca sylvia plath suferea de tulburare bipolara sunt curioasa de masura cu care romanul dezvaluie perceptia directa a autoarei asupra bolii

Cinabru said...

N-am citit nimic din poeziile ei, dar romanul asta mi-a placut. Merita, mai ales pentru spatiul maladiei si descrierile lumii sanatoriilor.

lemondegala said...

Ani
de Sylvia Plath
Vin ca animalele din hăul cosmic
Al ilicelor, unde ţepii nu seamănă deloc
Cu gândurile pe care mă răsucesc ca un yogin.
Verdeaţă sunt şi-ntunecime pură.
Ei îngheaţă şi sunt.

O, Doamne, nu mă asemui cu tine
În hăul tău negru,
Spuzit de stele, sclipitoare confetti, prosteşti.
Eternitatea ta mă plictiseşte,
N-am vrut-o niciodată.

Tot ce-mi place mie
Este pistonul în mişcare –
Mor după el.
Şi copitele cailor,
Tropotul lor nemilos.

Şi tu, supremă Stază –
Ce ai tu atât de grozav ?
Răgetul de la uşă vesteşte-un tigru-n acest an ?
E-un Crist ?
Îngrozitorul

Muşcat de Tine,
Dorind să zboare şi-apoi să o şteargă de tot ?
Broboanele de sânge sunt ele însele şi liniştite.
Copitele nici nu mai vor să audă,
În depărtări albastre pistoanele scrâşnesc.

lemondegala said...

La cules de mure

de Sylvia Plath

Nimeni pe cărare, şi nimic, nimic decât mure,
mure de o parte, de alta, deşi mai mult către dreapta,
o cărare de mure, coborând în ocoluri, şi marea
undeva la capăt, gâfâind. Murele
mari ca buricul degetului mare, oarba ca nişte ochi
ebonii în gardurile vii, groase
cu sucuri albăstrii-roşiatice. Şi mi se lasă pe degete.
N-am cerut o asemenea frăţie de sânge ; probabil că mă iubesc.
Se aşează mulţumite în sticla mea de lapte, turtindu-şi rotunjimile.

Deasupra trec ciorile în stoluri negre, ca nişte cacofonii –
petece de hârtie arsă rotindu-se pe un cer spart.
Doar vocea lor se aude protestând, protestând.
Nici nu mai cred că are să apară la capăt marea.
Păşunile înalte, verzi, strălucesc lumina pe dinăuntru.
Ajung la un tufiş de mure atât de coapte că e o tufă de muşte,
atârnând cu pântecele verzi-albăstrii şi cu voalurile aripilor pe un paravan chinezesc.
Sărbătoarea de miere a murelor le-a ameţit ; se cred în cer.
Încă o cotitură şi murele şi tufişurile se termină.

Singurul lucru care urmează acum este marea.
Dintre două dealuri un vânt brusc se deschide spre mine ca o pâlnie,
plesnindu-mă peste faţă cu fantomele rufelor lui.
Dealurile aceste sunt prea verzi şi dulci ca să aibă gust de sare.
Urmez poteca oilor printre ele. Un ultim cot mă aduce
pe faţa dinspre miazănoapte a dealului, şi faţa e o stâncă portocalie
privind în gol, spre nimic altceva decât un gol mare
cu lumini albe de cositor şi un vuiet de argintari
bătând, ciocănind mereu un metal neîmblânzit.

Piticu said...

Buna
Frumos blog ai
Daca ai vrea un schimb de link cu blogul meu http://culmi.blogspot.com te rog sa citesti aici http://culmi.blogspot.com/2009/05/ajuta-ne-sa-ne-promovam.html unde am datele cum ma poti trece pe blog si lasa-mi apoi un mesaj pe blog cum ai vrea sa te trec
O zi buna

Cinabru said...

Lemondegala : multumesc mult, interesante.

Piticu : nu fac schimb de linkuri. O sa ma uit pe blog si daca imi place il trec in blogroll. Mult succes mai departe.

alex moldovan said...

După 30 de pagini o abandonasem şi eu. O să mai fac acum o încercare. Poate-poate...

Cinabru said...

Alex Moldovan : exact, la inceput mi s-a parut pretentioasa, stupida si falsa. Pe urma m-a prins bine de tot. E si asta un truc literar, pana la urma.

Post a Comment

Share This