21 Jun 2009

Vladimir Nabokov – Apararea Lujin

Micutul Lujin, un baietel care se simte mereu in plus si prefera sa numere nuantele de culoare dintr-un tapet decat sa se joace cu cei de varsta lui, este un inadaptat de manual, tinzand spre Asperger. Singur, mereu singur, penduland intre un tata scriitor si o mama nefericita, in acea lume ruseasca din romanele de inceput semnate de Nabokov si a carei nostalgie o va pastra toata viata, Lujin este usor de ignorat si de trecut cu vederea. Pluteste de la o zi la alta intr-o lume in care nu se schimba nimic, inchis in clopotul lui de sticla mata. Nimic nu il intereseaza, nimic nu il atrage, nu iubeste pe nimeni, nu are prieteni, nu ii place scoala. Micutul Lujin ar putea sa nu existe. Un erou tragic si romantic, care nu intelege lumea din jurul sau, pentru ca nu ii gaseste cheia.

Pana in ziua cand gaseste cheia – un joc de sah. Un joc de duzina, descoperit la o petrecere foarte mondena si foarte plicticoasa, chiar in casa parintilor. Piesele albe si negre, ieftine si nu prea bine lucrate, tabla cu patratele ei, aluzia la o lume misterioasa, cu legi proprii, jocul despre care auzise ca este cel mai frumos din lume. Declicul se produce, primul profesor fiind o matusa seducatoare. Micutul Lujin va deveni sahist. Si in scurt timp invata regulile de baza. Calatoria sa in lumea sahistilor, unde se va impune ca un copil minune, a inceput. Insa pentru Lujin sahul este totul, este modul sau de a relationa cu lumea si este, pana la urma, limbajul prin care o exprima si o intelege.

Sahul este sexualitatea sa. Alti pusti descopera masturbarea, reveriile si revistele pornografice ale oricarei epoci. Pentru Lujin reveriile sunt problemele de sah, pe care invata foarte repede sa le rezolve in minte, jucand interminabile si nenumarate partide inchise in teasta sa impenetrabila la lumea reala. Revistele obscene sunt inlocuite de revistele de sah, cu partide celebre si maestri. La fel ca adolescentii rusinati de obsesia lor, Lujin se incuie intr-o incapere, isi ascunde tabla de sah, la fel si revistele. Se simte rusinat, nu vrea ca lumea sa afle, nu vrea sa se stie, isi apara secretul cu ferocitate. Cand altii descopera posesia, el face primii pasi in lumea misterioasa si de o rece si sumbra inteligenta a sahistilor. Un drog care ii va aduce gloria si finalul.

Foarte repede vin partidele castigate, profesorii repede invinsi de pustiul genial, articolele din ziare si reviste, invitatiile la turnee, un siret si ticalos Valentinov, aproape un Mephisto, care devine reprezentantul si ocrotitorul unui sahist mult prea tanar pentru performantele sale. Gloria, banii, partidele castigate, interviurile, admiratorii si adversarii, toate nu inseamna nimic pentru Lujin. Ajuns mai tarziu, dupa decenii, un barbat gras, murdar, solitar, fumator obsesiv, pentru Lujin nu s-a schimbat nimic, este doar un interpus, un medium pentru un talent care salasluieste intr-un trup diform si dezgustator. Este grosolan, stupid, lipsit de maniere, nu pare sa inteleaga ce se intampla si nici macar nu vede ceea ce este in jurul sau. E, cum se spune, in lumea lui. Nici macar partidele nu le mai suporta cu piese reale, pe o tabla din lemn, ci prefera sa isi imagineze piese imateriale, reduse la esenta mutarilor. Fara prieteni, fara familie, fara nimic altceva, se va indragosti in felul sau de nu prea frumoasa Lujina, fascinata de acest geniu obscur, dintr-o lume secreta. Detestat de familia acesteia, confruntat cu epuizarea nervoasa care ii aduce stranii momente de amnezie totala, este gata pentru marea confruntare.

Confruntarea cu Turati, un alt mare maestru si singurul rival autentic al lui Lujin, este cheia de bolta a cartii. Se simte tensiunea, dozata aproape cinematografic, frenezia cu care Lujin isi forteaza mintea sa imagineze milioane de variante posibile pentru marea partida, un infinit de variatiuni pe o singura tema, creierul sau straniu si functionand altfel fortandu-se sa gaseasca solutia miracol. Iar partida vietii sale, neterminata, il face sa cedeze si il arunca in afara cercului, undeva in viata reala, alaturi de Lujina. Este singura sa cale de a evada, de a renunta la sah, si docil se casatoreste si incepe o noua viata in caldul camin conjugal, chiar daca se pare ca Lujina va ramane in etern « virgo ». Incearca, ca dupa o lobotomie, este cuminte si incearca uneori sa glumeasca si sa comunice in maniera proprie. Poate este cea mai trista parte a cartii. Continuand sa vada totul prin pupile sahiste, nereusind sa se adapteze vreodata cu adevarat si jucandu-si in continuare partida/biografie, Lujin ajunge intr-un tarziu la capatul tablei. Si, spre deosebire de alte piese, prefera sa se arunce in afara patratelelor egale si perfecte.

La fel ca savantul Kien, eroul Orbirii lui Canetti, Lujin este un nebun tragic, un personaj obsedat pana la ultimele limite de un singur lucru, o mare pasiune, frumoasa si de admirat, dar care il impiedica definitiva sa atinga idealul imposibil al normalitatii. Exemplu aproape didactic de geniu dement, incapabil sa traiasca altfel decat pentru mania sa. Sahul ca drog. Mai puternic decat orice. Dependenta de pioni, de rocada, de deschideri, de mat, de nebuni. O calatorie nelinistitoare in mintea unui sahist total.

O carte in care Nabokov a reusit sa transpuna mult din lumea sahului. Dar si ceva din Invitatie la esafod, mai ales in fragilul univers interior al sahistului mult prea pasionat, dar fara acea forta poetica absurda din povestea lui Cincinnatus C. E o carte trista, tragica, explorare in spatiul existent doar in limbaj sahist al unui intrus/exclus genial si bolnav in egala masura. Interesant cat de diferit este Nabokov europeanul de Nabokov americanul, de parca odata cu schimbarea spatiului geografic vechiul sau stil, clasic si bun, a suferit o mutatie definitiva si ireversibila. Ce distanta este intre Apararea Lujin sau Vrajitorul si Lolita sau Ada. Ca intre Lujin si lumea celor din jur.

6 comments:

lemondegala said...

m-a incitat recenzia, chiar daca se va simti diferenta fata de lolita si celelalte, ma atrage subiectul si cred ca tragicul unei vieti inchise in sah nu poate atinge fluctuatiile poetice, dar poate sa ne decopere un alt nabukov

Cinabru said...

Carte buna, dar atat de diferita de Nabokov-ul de mai tarziu. Trista, tragica, nu stiu cat de fericit ar fi un sahist pasionat de o astfel de prezentare a fascinatiei sale. Acum incerc sa termin Glorie, poate scriu despre ea zilele acestea, in functie de timp. Sincer sa fiu, nici Diablo 2 nu se joaca singur :)

feeria said...

"Sincer sa fiu, nici Diablo 2 nu se joaca singur :)" - cu voia ta, te plagiez, ca e prea tare replica asta. :D :D Pusi alaturi Nabukov cu Diablo 2 si cu Marvel... iese ceva fain.

Ultima carte de Nabokov a fost Ochiul- mi-a placut mult. Subiectul pare foarte interesant. E de cercetat.

anda grarup said...

Eu nu cred ca e o diferenta foarte mare intre Nabokov europeanul si cel american. Pale Fire, Transparent Things, de pilda, au multe, multe lucruri in comun cu Apararea Lujin sau cu Ochiul sau cu Disperare.

Cinabru said...

Feeria : nu am citit Ochiul, inca, dar tot aud numai de bine. Plagiaza-ma, daca vrei, placerea e de partea mea.

Anda Grarup : mie tot mi se pare ca odata cu ruptura de Rusia si mai ales de Europa stilul, atmosfera, tehnica si, in esenta, tonul general al cartilor se schimba radical. Exista corespondente si similitudini, fireste, dar e alt Nabokov. Cel putin cum il vad eu.

cluidy said...

Tocmai am terminat de citit aceasta carte obsedanta si comentariul de mai sus m-a ajutat sa-mi ordonez impresiile.:)

Post a Comment

Share This