H.P. Lovecraft – Prizonierul faraonilor la Editura Bastion

La editura timisoreana Bastion a aparut un nou volum Lovecraft, Prizonierul Faraonilor si alte orori povestite, in traducerea lui Mircea Oprita. Cum am ratat Bookfest-ul din motive obiective (citeste pecuniare) ma rasfat cu mici comenzi online.

Pana sa apara Chemarea lui Cthulhu de la Leda (carte pe care o astept de ceva vreme), Prizonierul Faraonilor e o surpriza foarte placuta. Abia am primit-o de la Tamada, acum o rasfoiesc si incerc sa postez o mica prezentare, mai ampla, cel tarziu saptamana viitoare. Are 16 povestiri, unele cunoscute – Oroarea de la Red Hook, Azathoth, Cabana din ceata, Alchimistul – altele pe care nu le-am citit pana acum. Interesanta si introducerea semnata de acelasi Mircea Oprita.

Volumul poate fi comandat de aici, de pe Tamada.ro. In definitiv, nu poti sa ai niciodata prea mult Lovecraft.

Bruce Dickinson - Tears of the Dragon

Au trecut mai bine de 15 ani de cand a aparut piesa asta. Si ce album a fost Balls to Picasso. Enjoy...

Vladimir Nabokov – Apararea Lujin

Micutul Lujin, un baietel care se simte mereu in plus si prefera sa numere nuantele de culoare dintr-un tapet decat sa se joace cu cei de varsta lui, este un inadaptat de manual, tinzand spre Asperger. Singur, mereu singur, penduland intre un tata scriitor si o mama nefericita, in acea lume ruseasca din romanele de inceput semnate de Nabokov si a carei nostalgie o va pastra toata viata, Lujin este usor de ignorat si de trecut cu vederea. Pluteste de la o zi la alta intr-o lume in care nu se schimba nimic, inchis in clopotul lui de sticla mata. Nimic nu il intereseaza, nimic nu il atrage, nu iubeste pe nimeni, nu are prieteni, nu ii place scoala. Micutul Lujin ar putea sa nu existe. Un erou tragic si romantic, care nu intelege lumea din jurul sau, pentru ca nu ii gaseste cheia.

Pana in ziua cand gaseste cheia – un joc de sah. Un joc de duzina, descoperit la o petrecere foarte mondena si foarte plicticoasa, chiar in casa parintilor. Piesele albe si negre, ieftine si nu prea bine lucrate, tabla cu patratele ei, aluzia la o lume misterioasa, cu legi proprii, jocul despre care auzise ca este cel mai frumos din lume. Declicul se produce, primul profesor fiind o matusa seducatoare. Micutul Lujin va deveni sahist. Si in scurt timp invata regulile de baza. Calatoria sa in lumea sahistilor, unde se va impune ca un copil minune, a inceput. Insa pentru Lujin sahul este totul, este modul sau de a relationa cu lumea si este, pana la urma, limbajul prin care o exprima si o intelege.

Sahul este sexualitatea sa. Alti pusti descopera masturbarea, reveriile si revistele pornografice ale oricarei epoci. Pentru Lujin reveriile sunt problemele de sah, pe care invata foarte repede sa le rezolve in minte, jucand interminabile si nenumarate partide inchise in teasta sa impenetrabila la lumea reala. Revistele obscene sunt inlocuite de revistele de sah, cu partide celebre si maestri. La fel ca adolescentii rusinati de obsesia lor, Lujin se incuie intr-o incapere, isi ascunde tabla de sah, la fel si revistele. Se simte rusinat, nu vrea ca lumea sa afle, nu vrea sa se stie, isi apara secretul cu ferocitate. Cand altii descopera posesia, el face primii pasi in lumea misterioasa si de o rece si sumbra inteligenta a sahistilor. Un drog care ii va aduce gloria si finalul.

Foarte repede vin partidele castigate, profesorii repede invinsi de pustiul genial, articolele din ziare si reviste, invitatiile la turnee, un siret si ticalos Valentinov, aproape un Mephisto, care devine reprezentantul si ocrotitorul unui sahist mult prea tanar pentru performantele sale. Gloria, banii, partidele castigate, interviurile, admiratorii si adversarii, toate nu inseamna nimic pentru Lujin. Ajuns mai tarziu, dupa decenii, un barbat gras, murdar, solitar, fumator obsesiv, pentru Lujin nu s-a schimbat nimic, este doar un interpus, un medium pentru un talent care salasluieste intr-un trup diform si dezgustator. Este grosolan, stupid, lipsit de maniere, nu pare sa inteleaga ce se intampla si nici macar nu vede ceea ce este in jurul sau. E, cum se spune, in lumea lui. Nici macar partidele nu le mai suporta cu piese reale, pe o tabla din lemn, ci prefera sa isi imagineze piese imateriale, reduse la esenta mutarilor. Fara prieteni, fara familie, fara nimic altceva, se va indragosti in felul sau de nu prea frumoasa Lujina, fascinata de acest geniu obscur, dintr-o lume secreta. Detestat de familia acesteia, confruntat cu epuizarea nervoasa care ii aduce stranii momente de amnezie totala, este gata pentru marea confruntare.

Confruntarea cu Turati, un alt mare maestru si singurul rival autentic al lui Lujin, este cheia de bolta a cartii. Se simte tensiunea, dozata aproape cinematografic, frenezia cu care Lujin isi forteaza mintea sa imagineze milioane de variante posibile pentru marea partida, un infinit de variatiuni pe o singura tema, creierul sau straniu si functionand altfel fortandu-se sa gaseasca solutia miracol. Iar partida vietii sale, neterminata, il face sa cedeze si il arunca in afara cercului, undeva in viata reala, alaturi de Lujina. Este singura sa cale de a evada, de a renunta la sah, si docil se casatoreste si incepe o noua viata in caldul camin conjugal, chiar daca se pare ca Lujina va ramane in etern « virgo ». Incearca, ca dupa o lobotomie, este cuminte si incearca uneori sa glumeasca si sa comunice in maniera proprie. Poate este cea mai trista parte a cartii. Continuand sa vada totul prin pupile sahiste, nereusind sa se adapteze vreodata cu adevarat si jucandu-si in continuare partida/biografie, Lujin ajunge intr-un tarziu la capatul tablei. Si, spre deosebire de alte piese, prefera sa se arunce in afara patratelelor egale si perfecte.

La fel ca savantul Kien, eroul Orbirii lui Canetti, Lujin este un nebun tragic, un personaj obsedat pana la ultimele limite de un singur lucru, o mare pasiune, frumoasa si de admirat, dar care il impiedica definitiva sa atinga idealul imposibil al normalitatii. Exemplu aproape didactic de geniu dement, incapabil sa traiasca altfel decat pentru mania sa. Sahul ca drog. Mai puternic decat orice. Dependenta de pioni, de rocada, de deschideri, de mat, de nebuni. O calatorie nelinistitoare in mintea unui sahist total.

O carte in care Nabokov a reusit sa transpuna mult din lumea sahului. Dar si ceva din Invitatie la esafod, mai ales in fragilul univers interior al sahistului mult prea pasionat, dar fara acea forta poetica absurda din povestea lui Cincinnatus C. E o carte trista, tragica, explorare in spatiul existent doar in limbaj sahist al unui intrus/exclus genial si bolnav in egala masura. Interesant cat de diferit este Nabokov europeanul de Nabokov americanul, de parca odata cu schimbarea spatiului geografic vechiul sau stil, clasic si bun, a suferit o mutatie definitiva si ireversibila. Ce distanta este intre Apararea Lujin sau Vrajitorul si Lolita sau Ada. Ca intre Lujin si lumea celor din jur.

Top Trumps – Marvel Heroes

Sa ne intoarcem putin in anii in care totul era, teoretic, perfect. Nu stiu cine isi mai aminteste, dar prin vara lui ’90 in librariile mari din Bucuresti aparusera nenumarate albume de benzi desenate, in franceza, cu Jonah Hex, Watchmen, Ghost Rider, Les Jeunes Titans, Arak, Le Manoir des Phantomes, La Creature du Marais/Swamp Thing. Versiunile franceze ale unor serii de comixuri celebre, editate de Marvel si DC (si nu numai). Sunt sigur ca am uitat mult mai multe. Adesea prost lipite, erau la ani-lumina de cele mai ambitioase benzi desenate pe care le vazusem pana atunci, si au eclipsat rapid Pif-urile si cele cateva Mickey Mouse pe care le aveam. Erau chiar peste Rahan, pana la urma. Imi amintesc si ca erau, literalmente, tone de titluri si exemplare, nu prea scumpe – ajungeai sa iei si cate 10 – 20 odata – si in stare exceptionala. Cine stie ce depozite de carte din Franta sau de aiurea isi lichidasera astfel stocurile cu retururi, ajungand sa le trimita in Romania postrevolutionara. Afaceri de inceput. Stiu doar ca eram innebunit dupa ele si incepusem sa cumpar cam tot ce gaseam, avand justificarea aducatoare de fonduri ca astfel invatam franceza. Asa m-am indragostit de benzile desenate.

Mai aveam si un bun prieten care colectiona si el bedeuri – cum le spuneam noi – si discutam, fireste, ca intre specialisti, cu intrebari gen « in ce numar apare Wonder Girl in bikini, la piscina ? « sau « care era moneda in seria futurista din Jonah Hex ? » Sa nu stii raspunsurile era nu doar umilitor, ci te alunga din cercul select de cunoscatori, din care fatalmente faceam parte doar noi doi. Those were the days...

Dintr-o nostalgie justificabila prin randurile de mai sus, mi-am luat pana la urma de la Tamada un mini-album Marvel Heroes, din seria Top Trumps. Daca enciclopediile mari de benzi desenate sunt inca, pentru mine, cam prea scumpe, albumul asta a fost tentant si ieftin. 45 de « heroes » si « vilains », de la cei foarte cunoscuti din cauza filmelor – Spiderman, Captain America, Iron Man, Ghost Rider, Daredevil sau Wolverine, fara a-l uita pe preferatul meu, Punisher – la cei cu siguranta anonimi pentru multi – Juggernaut, Mister Fantastic, Kingpin, Blade, Storm, etc. Fiecare personaj are o foarte scurta biografie (la zi) si un tabel cu numele real, puteri, origine, prima aparitie, echipament, aliati si inamici. Grafica, asa cum era de asteptat pentru un titlu sub licenta Marvel, este de zile mari. Desi paginile sunt mici, e foarte clara, migaloasa, in stilul modern Marvel.

O mini-enciclopedie pe care o rasfoiesc destul de des, dupa ce am stat sa o citesc integral. Aliatul lui Frank Castle / Punisher ? His ballistic knife. Care este numele lui Human Torch ? Johnny Storm. Ce greutate poate ridica Ghost Rider ? Pana la 5 tone. Care este principalul inamic al Elektrei ? Bullseye. Dar al lui Hobgoblin ? Fireste, Spiderman. Ce meserie are in viata de zi cu zi Daredevil ? Avocat. In ce revista a aparut prima oara Hulk ? Incredible Hulk nr 1 din 1962. Ce costum are The Thing ? Unul facut din molecule instabile. Si tot asa. Perfect pentru un concurs de gen, vrei sa fii miliardar din comicsuri. Daca ar exista.

Sunt foarte tentat de o enciclopedie ca asta, dar momentan este prea scumpa pentru fondurile in criza profunda. Numai ca baietelul din mine si-o doreste aproape la fel de tare pe cat vreau o pipa noua, eventual un meerschaum. Sa vedem ce aduce Mos Craciun, sau si anul asta ramane acelasi batranel decrepit si sclerozat. Sa-mi aduc aminte sa-i otravesc renii in caz ca nu vine cu enciclopedia. Si ar merita si una pentru universul DC, Top Cow si nu numai.

Ce s-a intamplat cu revistele frantuzesti, nu stiu. Memoria capricioasa, cu goluri tot mai mari, nu a inregistrat unde a disparut colectia asta. Le-am dat cuiva, le-am pierdut, le-am aruncat ? Habar nu am. De prin ’93 nu s-au mai gasit. Nici prin anticariate.

Cartea cu Euri

Volum colectiv, intre istorie orala si memorialistica, cu nu mai putin de cinci autori : Calin Torsan, Cosmin Manolache, Sorin Stoica, Roxana Morosanu, Ciprian Voicila. Sincer sa fiu, l-am luat mai mult pentru Sorin Stoica (Dumnezeu sa-l odihneasca), un scriitor exceptional. Un scriitor de care nu cred ca m-as putea plictisi. Iar aici cea mai importanta contributie purtand semnatura sa vorbeste despre...fotbal. Dar la fel de interesant este capitolul – pur experiment literar – in care compunerile unor copii de scoala devin...poezie. Poezie in vers alb, de o surprinzatoare muzicalitate si emotie. Si nu, nu e vorba de eurile din mancare.

Cartea cu Euri e o carte-puzzle, un mozaic de confesiuni, istorii orale si experimente literare. Inca o carte despre copilaria in comunism, subiect care pare in ultimii ani ca a ajuns totusi la ultimele clipe de glorie. Dar dupa cat a fost muls, nici nu-i de mirare. Autorii si-au trait o buna parte din copilarie in comunism, inainte de 1989. Si o repovestesc cu nostalgie si amuzament. Copilaria in comunism a avut partile ei proaste, dar si partile bune. Sigur ca trebuia sa fim soimi ai patriei si pionieri, trebuia sa faci munca patriotica, sa mergi la defilari, sa devii un cetatean model al unei tari distorsionate si cenusii, sa inghiti si sa vomiti mai departe toata propaganda salciu-ridicola de la scoala, totul sub privirea demn-paternala a Tovarasului. Era si teama. Teama ca vei spune ce nu trebuie, sa nu spui ca ai tai asculta Europa Libera, sa nu te faca pionier in prima serie, sa gresesti un vers la poezia despre Ceausescu in fata tovarasei profesoare. Aveai uniforma, o ciocolata Milka era de regula un ideal inaccesibil, un Graal, nu aveam Counterstrike si Hi5, nu aveam 40 de posturi TV. Aveai indatoriri si obligatii. Nu aveam multe altele. Imi dau seama, retrospectiv, ca nu aveam mare lucru. Cel putin material. Si la prima vedere se pare ca am avut o copilarie trist, mohorata si saracacioasa.

Aveam in schimb ratele si vanatorii, tara, tara, vrem ostasi, aveam mingi de 35 de lei, aveam glucoza, aveam biciclete, aveam lumea in afara lumii din Mendebilul, aveam tigarile romanesti din guma de mestecat, aveam guma Turbo (5 lei), aveam mentosan, ciocolata chinezeasca si tenisi idem, timbre, reviste Cutezatorii si Pif-uri, fetele aveau elasticul, flori, fete si baieti, cantareti si castraveti, unii aveau si fotbalul sau inotul, aveam bomboane cubaneze si miere bulgareasca, 5 minute de Cartea Junglei sambata/duminica, nu aveam nevroze si tristeti, nu prea spalam fructele, ne imbolnaveam parca mai rar si aveam iarna zapada. Daca stai sa recapitulezi, aveam foarte mult.

Pasionante amintirile lui Cosmin Manolache, cu gara loc magic, pustile improvizate si fotbalul, frizeria si zonele interzise ale cartierului, dincolo de care nu mai este nimic sigur, familiar, ci intri intr-un univers guvernat de alte reguli ; capitolul dedicat nasterii copiilor, povestita de acestia prin ochii mamei ; amuzant si induiosator jurnalul de bebe ; selectia de compuneri infantile, scolaresti, nu lipsite insa de farmec, pe cele mai diverse teme, cu Sorin Stoica la 8 ani ; cercetasii vs pionierii la nivel de carnet ; etc, etc, etc. Un volum aparent fragmentar cand te uiti la cuprins, dar la final ai aproape senzatia de text sferic, inchegat si bine gandit. La fel de important e si stilul ales pentru astfel de confesiuni : jovial, sincer-nostalgic, combinatie de jurnal si mestesug literar, mereu cu un umor al detasarii si timpului.

Pana la urma, e arheologie istorica. Astfel de detalii, ignorate sau expediate intr-un subcapitol intr-un tratat serios, fac savoarea oricarei istorii. Viata reala, lumea reala, cu care poti rezona si la care te poti raporta, pentru ca si tu ai fost acolo. Aveau dreptate Braudel si prietenii lui. Nu stiu cat de gustata ar fi cartea de generatiile post ’89. Pentru mine a fost un interesant apel la memorie. Mi-a adus aminte de multe detalii, jocuri, gusturi si mirosuri pe care le ingropasem undeva in pliurile cerebrale. Dar pentru cei mai tineri s-ar putea sa fie antropologie pura. 

Cum era sa fii copil pe atunci ? Cam cum scrie in Cartea cu euri.

Sylvia Plath : Clopotul de sticla

Unicul roman al Sylviei Plath, partial autobiografic, autoarea s-a sinucis, o mare poeta, roman-cult pentru generatia ce l-a precedat pe Salinger, o varianta de Holden daca acesta ar fi fost fata, cartea preferata de multe doamne si domnisoare care inca mai citesc. Cam asa s-ar rezuma ce stiam despre Clopotul de sticla inainte de a citi cartea. Daca nu ma insel, prima data am citit despre cartea asta la Terorista, am inteles chiar ca era unul dintre romanele sale de suflet. Am facut rost mai greu de carte, mereu a fost altceva la rand, asa ca am citit-o abia zilele acestea. Initial, cu scepticism.

Marturisesc, in primele cateva zeci de pagini am avut impresia ca m-am pacalit. Mai avem putin si incepeam sa ma gandesc (foarte serios chiar) ca am ajuns sa citesc un chicklit. Lumea de parfum, matasuri, masini, baruri si cuceriri in care se invartea Esther Greenwood, « heroina » principala, mi-a aparut stridenta, ridicola si goala, si am fost la un pas sa renunt. Dar, la fel ca seducatoarea Holly Golightly, Esther este acolo mai mult din greseala si isi doreste altceva. Profita, dar vrea sa fie altfel decat fetele din jurul ei. Esther/Sylvia isi doreste sa devina scriitoare. Si nu una de duzina. Una uriasa, colosala, geniala, care sa poata scrie altceva decat literatura la moda. Ratand cu indiferenta sansa unei vieti normale, ideale pentru fetele anilor ’50, cu un sot (eventual medic), copii, casa, masina, bucatarie complet mobilata, studii nu prea multe, Esther incepe sa se detaseze tot mai repede de ceilalti. Nimic nu mai pare real. Ca un film prost, ruland de pe o caseta veche, are senzatia ca isi vede viata de la mare distanta, cu mult inainte ca asta sa devina o tema comuna si, eventual, « cool ». Esther este inca o inadaptata. Este altfel. Desi nu scrie, este pana la urma o scriitoare.

Clopotul de sticla este, pana la urma, o carte a unui sir de ratari tragicomice, mici intamplari anodine prin care trece oricine, pana la urma, dar pentru Esther fiecare esec, oricat de mic, fiecare experienta, fiecare intalnire se transforma intr-un nou strat care alcatuieste clopotul de sticla in care eventuala mondena si dorita poeta se ascunde. Asemeni lui Pink, isi contruieste un zid circular in fata lumii. Respinsa de la un curs de mestesuguri si tehnici literare ; pierzandu-si putinele certitudini ; pierzand placerea de a citi si de a insira cuvinte pe foaie ; pierzandu-si repede somnul – este departe de ceea ce isi doresc ceilalti de la ea. Fara somn e adevarat ca nu rezisti prea mult. Adevarata criza se va declansa insa abia atunci cand Esther/Sylvia realizeaza ca nu mai poate sa scrie. Excelenta si originala este si scena unei inventive tentative de suicid, o reintoarcere in uterul matern al casei, aproape ca refugiul lui Robinson Crusoe din romanul lui Tournier. Nu era singura incercare, dar Esther merita premiul I si cununa pentru inspiratie simbolica. Si insistenta. Insistenta care o va duce, in ton cu legile societatii, la balamuc.

Iar cea mai buna parte a cartii – esenta ei, pana la urma – este « calatoria » aproape initiatica a Estherei (chiar, inspirat nume) in universul clinicilor psihiatrice de tot felul, cu tratamentele lor, medicii lor, pacientii lor, dramele lor. Lumi inchise in sine, unde dincolo de ziduri si porti se regaseste tot ceea ce ascundem de ochiul sever al normalitatii. O lume cu propriile reguli si personalitati, atat de departe de falsitatea buclelor, parfumurilor si coitusurilor din prima parte a romanului. O lume dureros de reala. Ceva la acelasi nivel al mai gasit literar doar in Zbor deasupra unui cuib de cuci. Socuri electrice, medicamente, manii, obsesii, discutii inutile, psihiatri care balbaie si ei intr-un spatiu fracturat. Aparenta imbunatatire a situatiei, lungul drum al Estherei catre lumina normalitatii, iata ce este pana la urma doar o iluzie, un joc, un alt castel de carton. Ca in comediile medievale, unde taranul se lasa pacalit mereu, soldatul il pocneste peste ochi, iubita il inseala, iar in final ii ia Dracu pe toti. Vodevil 50-ist. Nu am crezut nici o clipa macar ca Esther se putea vindeca, si chiar finalul este de o promitatoare ambiguitate. Nu exista norisori, iepurasi cotaindu-se, ciupercute, iubire si oameni buni. Esther doar a ridicat un pic marginea clopotului de sticla si i-a facut pe ceilalti sa creada ca a iesit. Doar clopotul e, pana la urma, macar translucid. Sylvia Plath s-a sinucis pana la urma. Personajul ei a ramas suspendat intr-un limbo nescris.

O carte surprinzatoare. Poate nu am gustat-o la adevarata valoare, fiind intr-o perioada mofturoasa si negativista, in care gasesc mereu cusururi peste tot. Plus ca o astfel de explorare a dimensiunii nevrozei feminine imi e, oarecum fiziologic, criptica. Nu e un roman care sa ramana in topul preferatelor, dar clar a meritat citit si il recomand. Daca este insa sa aleg, tinand cont de comparatii, raman la De veghe in lanul de secara. Cat despre Prep, un alt Holden feminin, pana acum nu imi spune nimic si ma tem ca il voi abandona.