20 Sep 2009

Lemmy Kilmister : White Line Fever

We are Motorhead and we play rock ‘n’ roll !

Sunt oare singurul care are nevoie de subtitrari cand vede un interviu cu Lemmy Kilmister ? Nu cred. Il vad ca vorbeste, rade, se distreaza, are o mimica intensa, dar nu inteleg decat maxim un cuvant din 20. Cred ca fac parte din cei 95 la suta dintre ascultatorii de Motorhead in aceeasi situatie. Iubesc trupa asta, e una dintre trupele mele de suflet de multi ani (primul album pe care chiar l-am asteptat a fost Overnight Sensation, pentru I Don’t Believe a Word) si asta a fost candva in 1996. Concertul de la BestFest a fost o experienta religioasa, curata epifanie, clar pe locul 2 in topul meu, dupa Iron Maiden. Yup, sunt batran. Asa ca White Line Fever, autobiografia scrisa in colaborare cu Janiss Garza, era cea mai buna sansa sa descopar ce spune de fapt Lemmy.

Ian Fraser Kilmister s-a nascut la sfarsitul lui 1945 (da, omul de pe scena BestFest a trecut de 60 de ani), cu cateva saptamani prea devreme. Mic, rosu, fara sprancene si unghii. Restul vietii – sex, drugs, rock’n’roll, nimic mai mult. Parasit de tatal natural, probleme la scoala (pe care o abandoneaza repede), un tata vitreg distant, frati vitregi, o biografie tipica pentru rock’n’roll. Face rost de prima chitara mai mult pentru a impresiona fetele, pe care le descoperise de la 14 ani, la timp pentru nebunia anilor ’60, cand sexul era free, drogurile ieftine. Cu exceptia heroinei Lemmy va incerca tot, absolut tot, si in White Line Fever sunt capitole-enciclopedie despre droguri, substante de care nu ai cum sa auzi in alta parte daca nu esti dependent sau chimist. Si totusi omul este inca in picioare si astazi, canta si azi, desi nu m-as risca sa primesc sange de la Kilmister. Toxic, dupa cum recunoaste, mai ales dupa ce de cateva ori a fost la un pas de moarte.

Slujbe marunte, ani de hoinareala prin Albion, descopera primele discuri, are doi copii nelegitimi. Primul disc – un single Tommy Steele. Impresionat de Presley (desi avea B-sides mediocre), Hendrix, Beatles si binevoitor mai tarziu cu sutele de trupe ale vremii, majoritatea disparute. Prima trupa mare in care canta – Hawkwind (de care am auzit prima oara de la DeMaio), si cred ca e una dintre putinele surse pentru istoria unei trupe care a insemnat foarte mult atunci. Suna bine si astazi. Si care l-a zburat la timp pe Lemmy pentru ca el sa-si faca propria trupa si sa le fure o parte din echipament. Motorhead. Piesa omonima este o piesa Hawkind. Numele initial era Bastards, dar n-ar fi dat bine in topuri. :) A dat suficient de bine mai tarziu.

Sigur ca cea mai interesanta parte a volumului este istoria Motorhead. Ordonata cronologic, scrisa chiar de omul care inseamna pana la urma Motorhead, album cu album, turneu cu turneu, single cu single. Mizeria din interiorul industriei, concertele care se terminau adesea in delir, seducatoare groupies, patronii care nu sunt interesati de muzica, fanii care ajung sa dea copiilor numele de Lemmy sau Kilmister, Hell’s Angels, droguri, sex, lots of blowjobs (recordul fiind de trei intr-o dupa-amiaza), membri ai trupei care vin si pleaca, producatori care distrug o piesa ca Goin’ to Brazil, droguri exotice sau dimpotriva comune, cum a scris piese ca Ace of Spades, cum i-a cunoscut pe Ozzy, Metallica, Black Sabbath, Lita Ford, Twisted Sister, Bendix Peterson (pe atunci Mercyful Fate), Samantha Fox, Ramones si ceilalti, vechi prieteni care au murit din cauza heroinei, de ce Lemmy poarta la gat o Cruce de Fier si de ce colectioneaza « nazi memorabilia », speed si acid, Killed by Death, cele cateva come alcoolice, Sid Vicious care incerca disperat sa ia lectii de bass de la Lemmy, cum a compus 1916, si cum a rezistat o trupa decenii, pana la Hammered. Si mai departe.

Lemmy uraste industria muzicala (are multe cuvinte dragastoase mai ales pentru Sony), uraste politica, nu e prea binevoitor cu biserica si e intr-un nesfarsit meci de wrestling cu Dumnezeu, cu care are destule de impartit. Din colaborarile cu Ozzy a castigat mai mult decat din trei decenii de Motorhead, a avut cu Hawkwind concerte in care era atat de high incat nu stia in ce parte e publicul, si-a iubit femeile si muzica, crede ca a gasit-o la un moment dat pe « the one », pierzand-o la fel de repede. E o lunga confesiune despre muzica, dragoste si droguri, mai mult decat doar istoria unei trupe mari. Foarte mari. Ciudat ca trupa nu si-a schimbat stilul de baza in tot acest timp, recunosti imediat sound-ul Motorhead, si totusi nu mi s-a intamplat sa ma plictisesc de vreun album. Si daca stai sa asculti cu atentie, in afara pieselor cunoscute, fiecare disc are cel putin cateva care suna al dracului de bine. In plus m-a convins sa reascult album cu album, cateva saptamani, si de fiecare data descopeream ceva nou.

O carte superba daca iti place Motorhead. Si daca nu iti place – asculta mai intai. Bine scrisa, amuzanta, sincera, directa ca un Ace of Spades la volum maxim, se citeste rapid si cu mare placere, stilul e colocvial si cu o cantitate potrivita de fuck. Chiar daca Lemmy recunoaste ca uraste Ace of Spades dupa atatia ani si ar renunta cu placere la ea. Au mai scos cateva albume, de atunci. Pericol de typecast. Clar una dintre cele mai bune carti « muzicale » citite vreodata (si s-au adunat cateva). Mi-a placut enorm. Recomandata.

Cred ca toti cei din generatia mea isi aduc aminte de Airheads. Film usurel, amuzant, comedie de weekend facuta de cineva care nu prea intelesese exact ce e ala metal. Dar il avea pe Lemmy. Avea in coloana sonora Born to Raise Hell. Avea replica geniala cu Lemmy is God, care a facut din Airheads aproape un cult-movie pentru noi si ne-a facut sa-l vedem de trei ori intr-o saptamana, intr-o sala mizera.

Am spus deja ca aparea si Lemmy, nu ?

PS : o recenzie reusita aici.

10 comments:

alecs said...

:D vreau si eu!

fain scris, btw!

Drace said...

Nu pot sa mai adaug nimic, doar ca trebuie sa cumpar/citesc cartea, iar eu nu ma omor dupa istorii ale rockului, cu atat mai putin povestiri ale vietii vedetelor... poate ca nu sunt in apele mele, prea multa coca-cola,dar nu mi l-am imaginat niciodata si atat de mic, luand droguri, Lemmy is God! si cu toate astea vreau cartea, desi nu ma intereseaza deloc "maruntisurile" din viata unui om, dar imi place mult muzica Motorhead, desi nici asta nu am crezut mai poate fi un motiv suficent ca sa mai cumpar vreo carte despre un artist... ar mai fi ca mi-a placut mult cronica, am citit-o pe narasuflate, si te cred ca si cartea... Hail!

Garm said...

In mod sigur vreau si eu cartea. Lemmy Is God.

Cinabru said...

Alecs : merita, e una dintre cele mai faine carti citite anul asta. Multumesc.

Drace : Lemmy is God :) Iti lamureste destul de bine cine e Lemmy si cum a putut sa faca din Motorhead o trupa uriasa. Crede-ma, merita citita.

Garm : pai daca o citesti pe astept cu o cronicuta, obligatoriu. Lemmy is God.

Florin Pîtea said...

Vă mulţumesc pentru recomandarea de la sfîrşitul postării şi vă felicit pentru recenzie.

Toate cele bune.

florin said...

Cum naiba o fi avut Lemmy asta atatea femei? Stiu ca multe erau seduse de celebritatea lui, dar totusi individul arata ca un mecanic auto.

florin said...

http://www.ruthlessreviews.com/960/10-ugliest-men-in-heavy-metal-history/

e si lemmy pe acolo :)

strelnikov said...

zau, e ceva care ma intriga la tine: cum se'mpaca domle gusturile astea pt metale optzeciste, gen beavis & butthead - cu pipele si alte alea bourgeois? :)

Cinabru said...

Tesatorul : nu aveti pentru ce, chiar mi-a placut prezentarea si m-a surprins placut sa dau peste alti oameni carora le-a placut White Line Fever. Excelenta carte.

Florin : hehe, uite ca tocmai asta le-a atras :) pana la urma, cu rezultate placute pentru el. M-a amuzat si topul. Desi Lemmy - 2000 de femei. Lemmy is God.

Cinabru said...

Strelnikov : acuma n-as spune ca Motorhead si ce mai ascult ar fi "gen B & B". Sigur, de gustibus, dar tot n-as zice. Cred ca imi doresc ce-i mai bun in tot. Si cel mai bun tutun e cel de calitate, fumat dintr-o pipa. Nu m-am gandit ca exista astfel de incongruente :)

Ce sa zic, sunt o fiinta complexa.

Post a Comment

Share This