Depeche Mode - A Broken Frame (1982)

Jonathan Miller relatează în ”Depeche Mode - Stripped” (poate cea mai bună biografie a trupei) că după plecarea lui Vince Clarke, liderul care compusese aproape integral primul album, Speak and Spell (1981), toată lumea era convinsă că Depeche Mode nu va mai continua. Avuseseră un neașteptat succes, mai ales pentru un album care ascultat astăzi este stângaci și copilăros, foarte departe de compozițiile ulterioare. Astăzi e foarte greu să mai asculți Speak and Spell, deși este de înțeles popularitatea de atunci. Încă una dintre trupele apărute și dispărute în acea perioadă, după ce unul dintre componenți hotărâse că direcția în care se îndreptau e greșită. Așa cum se întâmplă destul de rar, plecarea celui mai important membru a declanșat o nouă etapă în istoria trupei, iar Martin Gore s-a văzut nevoit să compună piesele pentru al doilea disc, A Broken Frame, apărut în 1982. Rezultatul- o mare surpriză. Alan Wilder, cel de al patrulea membru, a fost cooptat inițial pentru concerte și, din păcate, nu a participat efectiv la înregistrarea albumului. Ținând cont de rolul jucat ulterior de Wilder în istoria trupei aportul său ar fi fost mai mult decât util. 

A Broken Frame nu este deloc un album rău, chiar dacă ulterior Martin Gore îl va considera cel mai slab disc Depeche Mode. Un mare plus este atmosfera generala creată, mult diferită de senzația de pop adolescentin din trecut, de stilul pe care Clarke îl va păstra și dezvolta mai ales cu Erasure. Este un album de tranziție, melodic dar ezitant pe alocuri, neinspirat în altele, poate prea grăbit ca producție și compoziție, dar mai bun și mai lucrat decât Speak and Spell, marcând o evoluție spre un sunet mai întunecat, matur. Trupa își căuta încă un sunet propriu, o direcție, un stil, și se simte. Categoric mai complex decât compozițiile vesele și simpliste purtând amprenta lui Vince Clarke. Nu înseamnă că lipsesc piesele de gen, The Meaning of Love și A Photograph of You, care par să fi fost păstrate din sesiunile pentru Speak and Spell, fac notă distonantă cu restul și sunt foarte, foarte slabe. Alte doua piese, Monument și Satellite (interesantă pentru versurile depresive și sumbre) sunt poate insuficient lucrate, monotone, minimaliste, experimentale în sensul improvizației și anticipând următorul album, Construction Time Again. 

Albumul mai rezistă astăzi prin cele câteva piese rămase. Leave in Silence și My Secret Garden, poate primele piese abordând o temă ce va deveni clasică pentru Depeche Mode - relațiile eșuate și rememorate cu nostalgie - sunt foarte ”pop”, melodice, prima fiind lansată și ca single (cel dintâi, dacă rețin, în care apare și Alan Wilder). Nothing to Fear este o piesă instrumentală surprinzătoare, una dintre cele mai bune de pe album și chiar din toată discografia, în timp ce See You, cântată foarte mult în turneele următorilor ani, păstrând mult din stilul lui Vince Clarke, este foarte pop și foarte ritmată, melodică, genul de piesă perfectă pentru radio. A avut succes atunci, astăzi are momente când sună înduioșător de ”cheesy”, la un pas de ridicol, fără să-și piardă totuși farmecul. Shouldn't Have Done That, penultima de pe disc, este și cea mai ciudată, o compoziție în care Martin Gore a încercat toate sunetele și efectele posibile, combinând totul cu versuri depresive, încărcate de regret, pentru un rezultat straniu. Cea mai bună piesă de pe A Broken Frame este cea care încheie albumul, excelenta The Sun & The Rainfall. La mare distanță de celelalte, mi se pare astăzi că s-ar fi potrivit perfect pe Music for the Masses sau Violator, și este surprinzător că atunci nu a fost lansată și ca single, în timp ce altele, mai slabe, au apărut. Iar Dave Gahan, care nu a fost niciodată o ”voce” în adevăratul sens al cuvântului, oferă aici o interpretare surprinzătoare.    

Nu este cel mai bun album Depeche Mode, dar este interesant pentru schimbarea de atmosferă și direcție, care va duce nu peste mulți ani la albume ca Black Celebration sau Music for the Masses. Categoric, îl privesc acum cu o nostalgică subiectivitate, ținând cont că a fost al doilea album Depeche Mode ascultat, undeva prin 1991 (cred). Dar chiar și acum și-a păstrat farmecul, în pofida defectelor. Îl mai ascult din când în când, dacă am chef de Depeche Mode înainte de Violator sau Songs of Faith and Devotion, albumul după care am renunțat să îi mai urmăresc.