Stephen King - 11/22/63

Rezistenţa la schimbare este proporţională cu schimbarea adusă viitorul de o acţiune dată

Prima regulă a întoarcerii în timp  

Presupun că pentru mulţi americani data de 22 noiembrie 1963, când Lee Oswald reuşeşte să îl asasineze pe Kennedy, este mai mult decât un moment în istoria secolului trecut. Este unul dintre miturile fondatoare ale istoriei recente, un caz care a făcut să curgă destulă cerneală şi a dat naştere unui roi de teorii conspiraţioniste, unele plauzibile, altele superbe ca ficţiune speculativă. Plus că asasinarea unui preşedinte extrem de popular (cel puţin aşa îl prezintă King în 11/22/63) e un subiect bun. Pentru un istoric. 

De aici pleacă şi King, care susţine teoria existenţei unui singur asasin, Lee Oswald, şi pune o întrebare simplă: cum ar fi arătat istoria Americii dacă cineva, cumva, ar fi împiedicat pe 22 noiembrie 1963 asasinarea lui John F. Kennedy? Convins că viitorul ar fi fost mai bun, eroul din 11/22/63 ajunge să încerce. Să încerce să schimbe trecutul. Problema este că miza principală a cărţii este ”efectul fluture”. Orice acţiune, aparent banală, poate provoca în altă parte şi în alt timp un adevărat dezastru. Până unde mergi? Ştiind că o bere în plus sau salvarea unei vieţi ar putea costa alte mii. 

Dacă în Zona Moartă Johnny Smith capătă în urma unui accident puterea de a prevedea viitorul, şi se sacrifică în final tocmai pentru a-l schimba, iar Roland Deschain poate călători în timp pentru a-şi strânge un ka-tet pentru misiunea sa, în 11/22/63 eroul principal este un banal profesor de liceu, cum altfel decât de literatură engleză, divorţat, fără prea multe pasiuni şi nici măcar fumător. Genul de profesor care îşi iubeşte meseria, care citeşte cu interes lucrările de la cursul de creativitate în căutarea unui scriitor (ceea ce el nu a avut până acum curaj să devină). Diferit, poate, doar prin faptul că indiferent ce se întâmplă nu reuşeşte să plângă. Un anonim solitar, destul de plictisitor la prima vedere. Jacob/Jake Epping este un personaj cât se poate de obişnuit, fără a avea nimic dintr-un erou. Cel mult un erou din întâmplare. 

Normalitatea monotonă din viaţa lui Jake Epping se schimbă într-o zi, când descoperă că o banală cămară din localul unuia dintre puţinii prieteni, Al Templeton, este de fapt o poartă în timp. Trebuie să faci doar trei paşi, în întuneric. Şi ajungi în trecut. De fiecare dată acolo este este 9 septembrie, 1958, ora 11:58. Acea Americă ce iese din recesiune, transpusă miraculos în pânzele lui Norman Rockwell. Acea Americă pură, care a câştigat un război şi trăieşte mai curând sub ameninţarea teoretică a ciupercii atomice decât a cancerului, inflaţiei, conservanţilor din mâncare şi revoltelor rasiale, o Americă ce îşi trăieşte inocenţa la ani buni de asasinarea lui Kennedy, de revoltele rasiale, de războiul din Vietnam. O Americă unde începe să apară rock and roll-ul, unde se ascultă doo wop, unde totul costă ridicol de puţin în comparaţie cu 2011, unde se fumează peste tot şi unde încă nu există nici corectitudine politică, nici discriminare pozitivă. O Americă în care, spre surprinderea lui Jacob/George, totul este mult mai frumos şi, cumva, familiar. Dar, ca în orice călătorie, există câteva reguli. 

1. Oricât ai rămâne acolo, în 2011 trec doar două minute. Niciodată mai mult. Doar că revii îmbătrânit cu timpul petrecut acolo. În 1958. 

2. Dacă nu schimbi nici o acţiune, totul se petrece exact la fel de fiecare dată. 

3. Poţi aduce obiecte sau mărfuri de acolo, inclusiv bani, dar ai grijă ce duci. Nu ai putea explica în 1958 de ce ai telefon mobil. 

4. Fiecare călătorie este un ”reset” total. Reset-ul se produce dacă ieşi din trecut în 2011 şi te întorci iarăşi în 1958. Tu sau oricine altcineva. Numai atunci. Şi astfel toate schimbările pe care le-ai făcut sunt anulate. Sau nu sunt?

5. Poţi aduce din nou şi din nou acelaşi obiect. Banii sunt singurii care se împuţinează, şi trebuie câştigaţi din nou. 

Şi cea mai importantă: dacă încerci să schimbi ceva din trecutul, cineva sau ceva va încerca să te oprească, folosind o forţă proporţională cu gravitatea schimbărilor pe care le-ai aduce. Cumva trecutul se apără, de la o gripă stomacală sau o migrenă la un accident sau chiar o tentativă de a te ucide. Şi dacă ar fi reuşită... După o primă scurtă călătorie, convins că nu este doar imaginaţie, Jake revine în 1958, de această dată ca George Amberson, încercând să schimbe trecutul pentru două persoane, una dintre ele un fost elev. În mare parte ratează, şi schimbările sunt în rău. Dar are şansa unui ”reset”, de fiecare dată o iei de la zero, şi poţi să repari ce nu a mers. Va reveni pentru a treia oară, mai mult ca o datorie faţă de Al, cu însemnările acestuia despre Lee Oswald, convins că trebuie să schimbe trecutul şi că trebuie, la final, după cinci ani, să îl salveze pe unul dintre cei mai populari preşedinţi americani. Al a încercat să îl oprească pe Oswald, şi timpul a reuşit să îi joace festa finală. Jake/George se va adapta la 1958, va purta hainele din 1958, va redescoperi muzica şi moda şi preţurile minuscule şi frumuseţea femeilor şi segrerarea rasială şi autobuzele în care se fumează şi cum este privit atunci ”De veghe în lanul de secară”. Se va îndrăgosti, va preda din nou ca profesor, va trăi într-o Americă unde îşi doreşte să rămână. Ca un tribut adus seriei ”Back to the Future” va câştiga banii necesari din pariuri sportive, ceea ce îi va aduce nu puţine surprize neplăcute. Fără să uite că ţinta sa este să schimbe radical ziua de 22 noiembrie 1963.  

King cunoaşte foarte bine perioada, ceea ce e vizibil şi în cărţi ca Oraşul BântuIT, în nuvela The Body (ecranizată ca Stand By Me) şi în multe alte locuri. O cunoaşte, a trăit-o şi, mai ales, a înţeles-o, memorat-o şi ştie să o transpună. Perioada 1958 - 1963 prezentată aici este veridică, lumea este vie, atmosfera este surprinsă magistral, totul este cumplit de real, şi chiar detaliile mărunte nu sunt trecute cu vederea. Pentru mine a fost extraordinară partea în care George revine în Derry, la puţină vreme după ce Păguboşii reuşiseră să îl învingă pe IT. Senzaţia revederii atmosferei King-ului preferat (şi despre care ezit, din teamă fascinată, să scriu) a fost marea surpriză, deşi sperasem de la bun început, ţinând cont de cronologie. Întâlnirea cu Beverly şi Ritchie bip-bip, încă sinistrul Mr Keene, Derry unde ceva rău încă pluteşte în aer, un oraş ce îşi ascunde atât de bine cancerul ce îl devoră, încât nu e de mirare că Pennywise s-a simţit acolo ca acasă şi l-a modelat după dorinţele sale. E o parte dureros de scurtă, doar un capitol din saga lui Epping/Amberson, dar momentul meu cel mai drag. 

Cât despre Oswald, King s-a documentat cu minuţiozitate şi, în ciuda unor mici libertăţi creative mărturisite, insignifiante în plan istoric, urmărirea pas cu pas a lui Oswald e una dintre cele mai bune biografii ale unui personaj controversat şi enigmatic. Simpatizant fanatic al stângii, a ales URSS, unde cere azil politic, pentru a reveni în SUA, unde susţine cu frenezie regimul Castro. Iar asasinarea lui Kennedy nu a fost primul act prin care încerca să dobândească celebritatea şi, la fel ca Jake/George, să schimbe istoria. Primul act ratat, pe care George nu a reuşit să îl împiedice în trecut, îl va convinge pe Lee Oswald că are o misiune istorică. Lee Oswald, cu un plan de o surprinzătoare simplitate, va încerca să îl asasineze pe JFK în Dallas. Felul în care George îşi supraveghează ţinta, ajungând pe baza notiţelor lui Al chiar să anticipeze următorul pas al lui Oswald, combinaţie de thriller şi analiză fină, detaliile pe care poate şi cunoscătorii cazului JFK le-ar trece cu vederea, construirea unui personaj negativ poate nu în sine, nu malefic în esenţă, ci prin alegerile dictate de disperare şi nevoia de glorie, arată că de această dată King chiar şi-a pregătit îndelung materialul factic. Nu e de mirare, într-un interviu povestea că ideea i-a venit prima oară în anii 70, când a amânat-o pentru că totul era prea proaspăt. La fel, povestea de dragoste din 11/22/63 este una dintre cele mai reuşite transpuse de King. Este emoţionantă, are senzualitate, este înduioşătoare şi dramatică. Este chiar o poveste de dragoste, una dintre cele mai frumoase alături de cea din O mână de oase, de povestea lui Roland din Turnul Întunecat, de Povestea lui Lisey, de cea incipientă în Zona Moartă. Cumva King are un simţ deosebit al relaţiilor, şi dincolo de elementele horror sau fantasy sunt naraţiuni şi personaje cât se poate de umane şi realiste. 

Categoric, unul dintre cele mai bune Stephen King-uri. A meritat aşteptarea, mai ales că este atipic pentru un Stephen King plasat stereotip de cei care l-au citit insuficient în zona ”horror”. Sigur, aş fi vrut Dr Sleep, pe care îl voi mai aştepta ceva vreme, dar nu-mi pare rău. Ar fi chiar cea mai bună recomandare pentru cineva care l-a evitat până acum tocmai din această cauză. E adevărat că pentru a-l gusta nu ar fi rău să citeşti înainte Oraşul BântuIT, măcar pentru a înţelege şi gusta mai bine scurta vizită în Derry. Interesant cum a reuşit să combine o temă din care aparent nu mai poţi scoate nimic (de la Wells încoace parcă s-a scris prea mult despre călătoriile în timp) cu un eveniment istoric a cărui receptare pendulează astăzi între isterie conspiraţionistă şi mondenitate politică. Nu ştiu dacă altcineva decât King ar fi reuşit la fel de bine. Recomandat.

PS: a apărut după o lungă aşteptare şi tălmăcirea românească, cu titlul JFK 11/22/63. Poate că nu a trecut obiectiv foarte mult timp, dar chiar mi-o doream.