Bunica din partea mamei l-a avut ca examinator la bacalaureat pe George Călinescu. Când anume se întâmpla asta nu mai știu precis, undeva prin anii 40 cu siguranță, dar în timpul războiului sau după... asta nu-mi mai amintesc. Deși era povestea la care revenea periodic, înfrumusețând-o cu detalii care nu se regăseau în versiunea precedentă. Până la urmă și trecutul este doar o poveste. Nici dacă era doar unul dintre examinatori (puțin probabil) sau președintele comisiei (mult mai posibil) nu mai știa cu siguranță. De la ea am moștenit nu doar gena relativ ariană, pe care am transmis-o generos și băieților, ci și o anumită și exagerată capacitate de a inventa, modifica, augmenta fiecare amintire până la punctul în care fie nu mai îți dai seama unde se termină fantezia, fie ajungi să o crezi și tu. Cum spunea George Costanza , acest înțelept marcat de calviție, nu e o minciună dacă o crezi. Bacalaureatul era pe atunci un soi de exterminare în masă, mult mai dificil decât admiterea la facultate. De n ori mai dificil.
Călinescu era destul de nervos, obosit, cu claia leonină ciufulită. Purta un costum cenușiu, sobru, cravată de o culoare nedeterminată. Nemulțumit de răspunsurile candidaților. În anumite momente aproape furios. Pe bunică-mea a întrebat-o câte ceva despre Luceafărul, și se pare că pe undeva s-a descurcat. S-a uitat la ea fix, a zâmbit, și a spus doar ”Domnișoară, mai am o singură întrebare. Cum e Dumnezeu în opera lui Eminescu? E cald sau rece?”. Dacă ar fi existat pe atunci cred că pe fundal se potrivea jingle-ul din Vrei să fii miliardar. A vrut să spună cald, s-a bâlbâit și a spus rece. Corect, mulțumesc, domnișoară. Felicitări. Și aceasta a fost singura ei întâlnire cu George Călinescu, pentru care a păstrat un adevărat cult pentru tot restul vieții, deși nu cred că l-a citit cu aplicațiune și măcar relativ parțial vreodată.
Acum Călinescu e de multă vreme mort și teroarea școlerilor fără pasiune pentru Eminescu și Otilia, plus că nu i se iartă piruetele și compromisurile, nu puține la număr, dar nici satanizant de grave. Bunică-mea trage să moară într-un azil din Israel, cu un cocktail exploziv de Alzheimer și alte maladii, deși se apropie de 90 de ani, și din doamna farmacistă cocheta, parfumată și care își dăduse bacalaureatul cu George Călinescu presupun că nu a mai rămas nimic. Eu ca martor în viață sunt un modest magazioner-manipulant. Care îi zicea bunicii din partea mamei Mami-Mami.
Iar la Humanitas a apărut ditamai tomul de Mărturii despre Eminescu. Îngrijit de Cătălin Cioabă. Prima carte pe care o voi cumpărat după un răstimp de pauză și economii. Pariez că acolo nu voi găsi raspunsul la întrebarea cu temperatura medie a Lui Dumnezeu. Sper măcar să găsesc un Eminescu cât de cât adevărat.
2 comments:
ce post miştooo! l-am citit de două ori şi încă o dată altcuiva.
Mulțumesc mult, Dragoș. Mă bucur că ți-a plăcut. Aștept să aflu cum ți s-a părut ție volumul despre Eminescu, eu mă declar până acum încântat.
Post a Comment