Solani Aged Burley Flake - Blend 656

Tutun : burley

Aspect tutun : flake

Aroma : tutun natural, ciocolata

Tarie : ridicata

WAF : mediu

Prezentare : cutie 50 grame

Am inceput sa inteleg destul de tarziu burley-ul, dupa ce trecusem prin latakii (dupa inevitabila si remanenta perioada de aromatice) si descoperisem cu o fascinatie pe care nu o pot intelege decat alti fumatori flake-urile de virginie, eventual cu un pic de perique. Sau fara. Primul sortiment cu o doza serioada de burley a fost Peterson University Flake, iar acel gust de nuca, cu personalitatea sa, completand inspirat dulceata usor intepatoare a virginiilor, m-a atras de la primele fumate. Si de fiecare data cand descopeream pe o cutie cuvantul "burley" aparea emotia anticiparii. 

Solani Aged Burley Flake, un amestec bine gandit din trei feluri de burley - Kentucky, Malawi, Brazilia - este mai mult decat un tutun "didactic", o mixtura care sa te invete sa gusti un burley prelucrat cu grija. Este mixtura perfecta pentru cei care vor doar burley, nimic altceva, burley sub forma flake-urile elegante, amestec de cafeniu inchis si punctisoare aurii, prezentate in cutie de 50 de grame si mirosind delicios a ciocolata amaruie. In ciuda primei impresii, aroma este obtinuta prin fermentarea naturala a tutunului si nu prin adaugarea de casing-uri. Recomand o usoara aerisire, lamele de tutun sunt destul de umede initial. L-am fumat si pliat, si rupt in bucatele (mai ales cand incepe sa se usuce) si cred ca prima varianta este cea mai potrivita pentru ca Solani Aged Burley Flake sa isi dezvolte cu adevarat gustul. 

Pus in pipa se aprinde relativ usor pentru un flake, si ofera o fumata de cursa lunga, fara probleme de condens sau intepaturi de limba (fumat fara filtru, in briar). Gustul... Este (pana acum) cel mai intens si mai bine prelucrat burley pe care l-am incercat. Un fum dens, alb, rece (daca nu il fortezi nebuneste), gustul de nuca, eteric, cu o puternica nota de ciocolata amaruie care se mentine pana spre jumatatea bolului, cand devine mai greu, mai tare, lasand densitatea tutunului sa se joace in voie. Pe toata durata fumatei este un tutun natural, bine prelucrat, bine ales, o mixtura care ar putea fi prezentata ca exemplu de manual. La final ramane scrum cenusiu-inchis, fin. Mirosul in camera ar putea fi tolerat de un nefumator, datorita accentelor dulci, dar nu excesiv. Incarcatura de vitamina N relativ ridicata, mai ales ca in ultima vreme m-am rasfatat cu aromatice destul de usoare, cu mult cavendish si virginii blonde. 

Solani Aged Burley Flake este unul dintre cele mai bune tutunuri descoperite in ultima perioada (destul de saraca in experimente nicotinice) si a intrat deja in topul preferintelor. Poate ca un incepator nu l-ar intelege/accepta/degusta, un burley fara companioni fiind prea mult, mai ales ca nu este tocmai un tabac usor, de vara, de zi cu zi. Genul de flake pe care il pastrezi pentru momentele de solitudine si meditatie, ori pentru o intalnire cu un alt pipar (ori mai multi). Numai astfel se devoaleaza din plin aroma bine lucrata, taria ingenios temperata, evolutia gustului. Recomand. 

Foto : Humidor.ro

Cartile zilei de luni

1. Dan Ciachir - Ganduri despre Nae Ionescu, Ed Litera Ortodoxa
2. Valeriu Anania - Rotonda plopilor aprinsi. De dincolo de ape, Ed Polirom
3. Stephen King - Anotimpuri diferite, Ed Trei
4. Boris Buzila - De-a v-ati ascuns’ - Un destin basarabean, Ed Curtea Veche
5. Dinu Pillat - Asteptand ceasul de apoi, Ed Humanitas
6. Harper Lee - ...Sa ucizi o pasare cantatoare, Ed Polirom
7. Andrei Oisteanu - Narcotice in cultura romana. Istorie, religie si literatura, Ed Polirom
8. Arthur C. Clarke - 2010: A doua odisee, Ed Nemira
9. Ion Mihai Pacepa - Orizonturi rosii, Ed Humanitas
10.Andra Rotaru - Tinuturile Sudului, Ed Paralela 45

Cercul fumatorilor de pipa & trabuc din Sibiu

Via Mrg si Humidor

La Sibiu s-a infiintat Cercul fumatorilor de pipa & trabuc, si potrivit site-ului fumatorii de acolo au avut deja doua intalniri. E un inceput bun si merita felicitari. Pe site puteti gasi deja cateva review-uri - Danske Club - White Luxury (un aromatic mediu), Mac Baren - Navy Flake (preferatul meu de la Mac Baren), Exclusiv - Sherry & Cherry (tutun deloc pe gustul meu), Mac Baren - Mixture / Scottish Blend (de care am auzit mult, dar nu l-am incercat inca) si Rattray's Marlin Flake (foarte bun, fumat doar la intalniri) - un articol despre magazinele din Sibiu cu tutun, accesorii, trabucuri, poze de la intalniri. Desi la inceput, a reusit deja sa atraga la prima intalnire zece persoane, ceea ce mi se pare admirabil.

Cine stie, cum spunea si Humidor, poate ajungem candva sa ne intalnim pentru o pipata Sibiu-Bucuresti. Ar fi tare fain.

Mult succes mai departe si fum rece :)

Boris Buzila : In prezenta stapanilor

Pret de multi ani, Boris Buzila a fost unul dintre redactorii celui de-al doilea ziar al tarii : Romania libera. Ziarul "de stat", spre deosebire de cel "de partid" (Scanteia), ziarul unde in anumite clipe mai adia un vanticel de libertate si se mai putea strecura, cu riscurile de rigoare, cate o aluzie, cate un adevar, cate ceva interzis. Sigur ca mai de fiecare data cei vinovati erau descoperiti cu vigilenta revolutionara, si totusi... Era o vreme in care nu prea aveai optiuni. Boris Buzila si-a iubit meseria, a iubit presa, a iubit ziarul si tipografia, cu mirosul ei nocturn si otravit de plumb, a incercat chiar sa suporte interminabilele sedinte, cu declaratiile latratoare si stupide, vizitele de lucru, deplasarile si reportajele entuziast-cretine. In toata aceasta piesa minutios pusa in scena, opera unui sistem dement, a incercat pe cat posibil sa isi faca meseria. Cu compromisurile vremii.

Si, asemeni lui Winston Smith, a tinut un jurnal secret, departe de ochii prietenilor, constient ca o delatiune sau o imprudenta i-ar aduce nu doar indepartarea definitiva din presa, dar mult mai mult. Cu ironie, talent, sinceritate si adesea tristete, Boris Buzila reuseste cu In prezenta stapanilor un tur de forta memorialistica, o cronica a unor ani in care cenusiul si teama se amestecau cu vodevilul kafkian al unui regim in agonie. Fara sa fie un vajnic dizident, Boris Buzila a simtit nevoia confesiunii de sertar, a marturiei. Pentru ca era un om ca oricare altul (purtand insa pecetea de "basarabean", deci din start un pic suspect) care nu se putea regasi in nebunia din jurul sau. Nu un erou, nu un rezistent, nu un revolutionar. Un om care vede minciuna dintr-un sistem care transformase o utopie, ce amesteca nationalismul desantat, comunismul dur si cultul personalitatile in stirile cotidiene.

Trasatura definitorie a cartii - si colacul de salvare in acei ani - este cu siguranta umorul. Privind uneori uluit, alteori abia abtinandu-se sa nu izbucneasca in ras nestavilit, jurnalistul ii vede pe Dej, Ceausescu sau Hrusciov, cu armatele de trepadusi in jurul lor, oamenii din spatele imaginii, adesea diferiti pana la sarcasm de imaginea atent periata din ziarele ce urmau sa apara a doua zi. Asa cum in presa interbelica adversarul era animalizat si ridiculizat in caricaturi, jurnalistul ii vede pe cei "mari" ca prin microscop, cu ticalosia lor, cu prostia lor, cu rautatea lor, cu lupta dintre ei. Il insoteste pe Dej in vizitele de lucru (si povesteste cu detalii imposibil de gasit in relatarile oficiale), scrie pagini intregi in limba triumfalista de lemn a deceniilor in care Ceausescu devenise noul Decebal. Ii cunoaste de-a lungul vremii pe Marin Preda (cu tariful sau obscen pentru epoca, 1000 de lei pentru un text marunt), pe decazutul Mihai Beniuc (epuizat si autopastisandu-se), pe Agatha-Grigorescu Bacovia si fiul acesteia (la fel de inversunati in apararea memoriei si operei poetului), pe Sadoveanu sau Arghezi (cu dramele, tipicariile si maniile lor), Paler (cu relele si bunele sale) pe inepuizabilii scribi care asaltau toate redactiile cu poezii, texte, epigrame, eseuri, marturii despre Partid, despre Tovarasu', Tovarasa, comunismul in zbor, societatea socialista multilateral dezvoltata. Cel mai des grafomani sinistri, care nu intelesesera la timp ca deja compresorul se pravalise, iar acum trebuie sa scrie altfel. Proletcultismul nu asigura si nemurirea.  Se va apropia de unii dintre scriitorii pe care ii admira, altora le va descoperi cu tristete, insemnandu-le in jurnal, umbrele din spatele pleoapelor.

Boris Buzila este cronicarul unei lumi. O lume vie, atat de departe pana la urma de imaginea casanta si atent migalita din pagina de ziar. O lume complicata, in care misuna mari scriitori si ratati penibili, securisti cunoscuti sau ofiteri deosebit de discreti, lideri ai partidului de astazi si "fostii" prabusiti in dizgratie ieri, social-democrati si fosti legionari, vechi detinuti politici si tineri resemnati, revoltati sau gata de orice pentru gloria Epocii de aur. Figuri ridicole de multe ori, alteori personaje de care te temi instinctiv. Hasek sau Ilf si Petrov ar fi gasit atat de mult in Romania acelor ani, dar din pacate si Kafka ar fi avut de unde sa se inspire. Sunt momente amuzante, chiar intr-o lume in care umorul autentic este prohibit, soparleste, se ascunde : nebunia insipida si absurda a sedintelor de partid, unde curg lozincile din robinete ideologice cu urechi ; pregatirea disperata a numerelor speciale despre Partid si "megaseful" (Ceausescu), cand mai ales in ultimii ani nimeni nu mai vrea sa dea vreun text ; minutiozitatea fanatizata cu care redactorii si ajutoarele cu ochi albastri examineaza fiecare rand din Romania Libera, fiecare poza, fiecare virgula, ca sa nu ascunda vreo pila, vreo aluzie, sau ceva ce poate fi interpretat ca o aluzie ; listele interminabile de la an la an cu frazele, temele, cuvintele interzise, scoase din nou-vorba ceausista ; felul in care scriitorii de manual se prezinta dincolo de albul foii. Groaza paralizanta cand "seful" gaseste in ziarul deja trimis in tara o poza cu Ceausescu in cadru gros, negru (ati pus doliu pe megasefu'), o litera mancata din numele ilustrului, vreo fraza care ar putea fi interpretata. Pentru ca acesta era triumful deformarii. Nu mai erai cenzurat. Ajungeai sa te cenzurezi singur, sa cenzurezi inca o data ceea ce ramasese din text, si pana la urma sa scrii pe linia care trebuia, amalgam de fraze fara sens, pompoase si inzorzonate, care nu spuneau pana la urma nimic. Dar erau asa cum trebuia.

Insa in spatele umorului se simte cosmarul tragic al epocii. Un Bucuresti distrus de sistematizarea pe model nord-corean, in care bisericile sunt in cel mai bun caz mutate, cimitirul Giulesti dispare sub ape (si unii nu mai apuca nici sa ia osemintele celor dragi), strazi si cartiere se prefac in doar cateva zile in moloz, Securitatea este o prezenta uneori nu prea discreta si gata sa actioneze, cozile interminabile, frigul, teama, speranta ingrozita ca poate, intr-o zi, "megasefului" i se va intampla ceva. Suspiciunea ca prietenul de langa tine, colegul de redactie, omul cu care ai impartit candva o tigara te-ar putea turna. Oboseala din ochii sotiei care a stat ore bune la coada pentru ca se dadea "ceva". Inghesuiala din troleibuzul rablagit care te duce spre o noua zi de munca. Frenezia cu care se decripteaza in fiecare intamplare, in fiecare declaratie, in fiecare zvon un semn ca lucrurile nu vor mai dura foarte mult. Un Metropolis care scartaie din toate incheieturile si care trebuie, firesc, sa se prabuseasca. Si In prezenta stapanilor este o alta dovada ca, intr-o evolutie aproape mitologica, sistemul s-a creat si in final s-a devorat pe sine. Dupa teroarea dejista si scurta perioada de dezghet, a venit Epoca de Aur.

O carte pe care o citesti altfel dupa ce intelegi ca un astfel de jurnal, scris atunci (si completat dupa '90 cu unele detalii, adesea savuroase, privind evolutia unor personaje din epoca) nu era doar o pasiune, un hobby, ocupatie de umplut timpul. O cronica sincera, obiectiva si adesea cruda a epocii era un risc asumat. Spre deosebire de multi dizidenti galagiosi, Boris Buzila a ales pur si simplu sa fie un martor al vremurilor. Mai ales daca ai prins macar vreo cativa din anii aceia, la varsta la care macar incerci sa dibui cate ceva din ce se intampla in jur, s-ar putea sa fie o carte din care periodic recitesti un capitol sau mai multe.

John Fante - O sa vina si primavara, Bandini

De aceasta data nu Arturo Bandini/John Fante este personajul principal. Nu pustiul isterizat de obsesia unei cariere stralucitoare de scriitor, nu acel Bandini care ucidea crabi pe malul marii, se inchidea in dulap impreuna cu frumoasele de celuloza din revistele obscene, nu acel Bandini care se indragosteste de o umila chelnerita mexicana, cu sandalele rupte. Tema tatalui este omniprezenta in scrierile lui Fante.  Distant, rece, adesea brutal, urandu-si viata si avand cel mult indiferenta pentru copiii sai, un idol inghetat si plin de o furie tacuta, acel barbat de care copilul Bandini se teme, adorandu-l in egala masura. In aceasta prima parte (in ordinea scrierii) din tetralogia Bandini eroul este Svevo Bandini, meseriasul imigrant, cu pantofi rupti, datorii in toate partile, fumand toscane negre ca moarte, dispretuindu-si tara adoptiva, acceptandu-si micuta si calda sotie pe nume Maria ca pe un refugiu si nu ca pe o iubita. Un Nick Molise in tinerete, inainte sa transforme mizantropia intr-un mod de viata, scarba de tot intr-o declaratie de principiu, dezamagirea manifesta fata de copiii sai intr-o declaratie de iubire diforma. Dar chiar si intr-un roman in care tatal lipseste cu desavarsire ca personaj, cum ar fi Drumul spre Los Angeles ori Intreaba praful, nostalgia fiintarii sale este umbra. Marea umbra.

In O sa vina si primavara, Bandini, familia Bandini nu mai este cea din Drumul spre Los Angeles, de aceasta data Arturo Bandini are doi frati, o mama dedicata in egala masura catolicismului si tatalui, o bunica plina de ura pentru acest Svevo betiv si lenes.  Nu este singura diferenta. Nimic din viitorul scriitor nu se intrevede inca, totul este in umbra marelui tata. Care vine in fiecare seara, plin de furie, cu picioarele ude in pantofii vechi, impartind cel mult cate o palma, pentru a se retrage apoi in bratele mereu credincioase ale micutei Maria. Maria, binecuvantata femeie care hraneste din nimic trei baieti zdraveni, se umileste la bacania din apropiere unde datoria familiei Bandini a devenit istorica, isi face rugaciunile cu o credinta de copil cuminte. Maria, cu mirosul si caldura ei, cu dragostea ei umila, poate singura femeie curata si cu adevarat sacra din toate scrierile lui Fante, o amintire pe care o va repudia mai apoi in favoarea tatalui. Si viata familiei de imigranti (o alta tema obsedanta la Fante) decurge zi dupa zi identic, cu Arturo indragostit si sarac, dorind sa devina si el un Svevo. Dar unul pentru care visul american sa se implineasca. Certurile cu fratii sai, lupta pentru un copan de pui (sunt doar doua, iar ei sunt trei), hainele saracacioase, camera mizera de baie pe care Svevo promite de peste un deceniu ca o va schimba cu totul, prezenta blanda a mamei. Cat de mult din omul Fante se regaseste aici ?

Pana in ziua fatala in care unul dintre prietenii lui Svevo, Rocco Saccone, zidar si pietrar, ii face rost partenerului sau de distractie si bautura de o slujba. Nimica toata, cateva ore de munca pentru frumoasa doamna Hildegarde. O femeie bogata, frumoasa, cu par negru si ochi albastri, atat de americana mai ales in fata unui Svevo inghetat si umilit de ceea ce vede. Nimic prea dificil. De schimbat caramizile unui semineu, de facut mici reparatii prin casa pe care zece generatii de Bandini nu si-ar putea-o permite. Cei doi provin din lumi atat de diferite incat sunt doua specii distincte, fara nimic in comun, doua fiziologii care nu pot sa existe in acelasi plan. O femeie bogata, senzuala, rafinata, care ar putea avea in banca mai multe zeci de mii de dolari, cel putin asa se povesteste. O femeie care stie sa aleaga o pereche de pantofi din piele de sarpe. Care stie ce isi doreste italianul tacut si furios.

Pentru ca intriga esentiala a cartii este tocmai evadarea lui Svevo din cercul sufocant al vietii conjugale. Iarna tarzie a unui Bandini. Nu e vorba de iubire, poate nici macar de dorinta, altfel decat cea simpla si carnala. Este certificatul de eliberare a lui Svevo, sotul Mariei, tata a trei copii, altfel un bun meserias, care traieste pentru cateva zile ori saptamana viata pe care si-a dorit-o, dar de care nu s-a putut nici macar apropia. Este un scurt si intens vis, este nebunia unui barbat trecut de prima tinerete, indreptandu-se cu pasi hotarati spre moarte, invaluit de fumul acru al toscanelor de duzina. Si chiar daca aduce practic sfarsitul familiei Bandini, Svevo este in felul sau pietros cu adevarat fericit. Pentru prima data, dupa multi ani, se simte barbat, se simte iubit, se simte puternic. Ca si cand ar fi atins un fir electric, este incapabil sa se desprinda pana cand nu este alungat.

Iar drama nu este atat infidelitatea lui Svevo, pana la urma fireasca, ci reactia Mariei, care isi vede zeul devenind doar unul dintre italienii veniti in America, il vede murdar si urat, patat de o murdarie pe care ea nu o mai poate curata, incercand sa isi cumpere uitarea si sa joace rolul de tata bun, de Mos Craciun, de sot ideal. Si prabusirea bietei femei intr-un cosmar din care nu mai reuseste sa iasa. Poate de aici, in volumele ulterioare, dragostea turbata si sufocanta a mamei pentru isterizatul si maniacalul Arturo Bandini. Supravietuind tradarii, il apara pe fiu pana la distrugere, mai mult din teama ca si aceasta o va parasi, asa cum e firesc, pentru o femeie.

Extraordinare scenele in care bunica, pastrandu-si nu doar dialectul din tara natala ci si ura pentru Svevo vine in casa Bandini, tentandu-i pe cei trei copii cu un banut. Ia spuneti, tatal vostru e iarasi beat ? Mai bea ? Miscandu-si faptura pachidermica prin casa, vanand orice fir de praf, scarbita de mancare, de mizerie, de saracie. Un personaj fabulos, aproape ireal, si totusi se pare ca a fost inspirat chiar de o bunica a lui Fante. Jocul dintre Maria si bacanul deja satul de datoriile niciodata platite, pana cand sotia lui Svevo reuseste sa mai cumpere ceva. Tensiunea dragostei stinse dintre Svevo si Maria, pana la un deznodamant care distruge familia Bandini. Momentele in care micul Arturo incearca, stangaci si brutal, sa o cucereasca pe inaccesibila si frumoasa Rosa, colega lui care ar putea la fel de bine sa fie intr-o alta galaxie. Pentru ca nu s-ar uita vreodata la un pui murdar de imigrant. Simfonia in crescendo de tensiune, dorinta si umilinta a relatiei dintre Svevo si seducatoarea doamna Hildegarde.  Finalul in care Arturo devine salvarea lui Svevo, la fel cum peste multi ani un alt tata, mult mai batran, ii va cere fiului sau ajutorul pentru a construi o afumatoare, undeva in munti. Stilul marcat de o nostalgie dulceaga, direct si in egala masura poetic, un scriitor cu o muzicalitate proprie si simpla. Un John Fante de o sensibilitate dramatica, poate cel mai bun titlu de inceput daca vrei sa citesti tetralogia Bandini.

Gilbert Adair : Inscenarea lui Roger Murgatroyd

Nu am fost niciodata un amator de literatura politista, poate cu exceptia cartilor lui Vlad Musatescu. Desi e discutabil cat de bine le poti incadra in limitele canonice ale genului. De regula, o carte politista are in centru minim un omor (rareori un jaf insotit de omor), o victima sau mai multe rapuse cu sfanta treime a policier-ului - cutit, otrava, pistol - un cerc de suspecti mai mult sau mai putin credibili, un detectiv cu pipa si mustata ori, dimpotriva, cu parul permanent si fusta. Si pana la sfarsit incerci sa ghicesti cine i-a facut felul nefericitului gasit in biblioteca vilei impresionante, cu o gaura cat o moneda in dreptul inimii. Pe urma, rationand si combinand, detectivul nostru se prinde cine e de vina si il demasca, in fata martorilor inmarmuriti de atata perspicacitate. Si, daca e un detectiv imaginar tare bun si sustinut de un autor prolific, devine "brand" - Sherlock Holmes, Hercule Poirot, comisarul Maigret. Poate de aceea am avut si mari ezitari sa incep Inscenarea lui Roger Murgatroyd. De Gilbert Adair. Pentru ca era o carte politista. Pana la urma, spre surprinderea mea, am ajuns sa o citesc, sa o sfarsesc si chiar sa ma amuze.

Inscenarea lui Roger Murgatroyd este un mister politist construit in jurul temei "camerei inchise". In preajma Craciunului, in conservatorul si sumbrul conac al colonelului Roger ffolkes (da, cu litera mica si in carte), la camera de la mansarda, unul dintre musafiri, pe nume Raymond Gentry (nume care pana la sfarsitul cartii va deveni epitomul dezgustului) este gasit mort, intr-un halat foarte dandy, complimentat de o urma de impuscatura in dreptul inimii. Mansarda, aproape mereu goala, are o singura fereastra zabrelita. Usa este inchisa pe dinauntru, cu cheia in broasca. O masa, un fotoliu, scaune, un pat, mobila descleiata si scartainda, gata in orice clipa sa plece in Paradisul Rumegusului. Nici o urma, nimeni nu a auzit nimic, cu exceptia unei certe inversunate intre Gentry si o femeie, undeva spre orele mici ale diminetii. Inzapeziti si ingroziti ca presa de scandal va devora cu delicii omorul de Craciun, gazdele si invitatii lor (intre care o tomnatica autoare de romane politiste) isi dau seama ca trebuie sa gaseasca pe cineva care sa dezlege misterul. Iar omul ales este un fost detectiv de la Scotland Yard, Trubshawe, fumator de pipa (fireste), acum pensionar, mereu la datorie.

Iar cand Trubshawe vine in frumosul conac ffolkes, de la primul interogatoriu ceea ce parea o crima misterioasa devine cu totul altceva. Raymond Gentry venise ca un musafir neasteptat, adus de frumoasa Selina, fiica respectabilului colonel. A treia roata la caruta, alaturi de iubitul oficial al acesteia, americanul Donald Duckworth (exista un comic al numelor, omniprezent), imbracat fistichiu, lipsit de cele mai elementare norme de conduita, alcoolic de cariera, fumator de tigari puturoase, gata sa jigneasca pe oricine si sa-si bata joc de morga si mai ales de discutiile serioase si intelepte. Intr-un cerc de doamne si domni, fiecare cu povestea lui, preferand sa moara decat sa comita o indiscretie sau, horribile dictu, o mica impolitete, Gentry este legendarul elefant in magazinul de portelanuri. Cunoscand de la Selena o buna parte din barfele si secretele celor prezenti, Gentry reuseste intr-o singura zi sa ii jigneasca de moarte chiar si pe cei mai blanzi, aruncandu-le in fata, aluziv sau direct, tot ce poate fi mai rau. Un personaj sadic si crud, se distreaza infuriindu-i pe toti, incalcand cele mai simple norme, distrugandu-le toata sarbatoarea Craciunului. Si cand toata lumea ar fi gata sa lase cateva secole de traditii si morala la o parte, si sa-l sfasie cu mainile goale, Gentry nu se opreste. Este diavolul care stie totul despre toti, si se distreaza facandu-le praf respectabilitatea. Ideea lui Adair de a introduce un dandy obscen, vulgar si superficial, crud si detestabil, intr-o micro-societate victoriana si inghetata este "clou"-ul din Inscenarea lui Roger Murgatroyd. Si ceea ce face dintr-un roman politist clasic o carte cu umor.

Trubshawe isi da seama ca toti cei prezenti (pentru ca asasinul este sigur unul dintre ei) ar fi avut motive pentru a-l lichida pe Gentry. Mai mult, nu e aproape nimeni care sa nu-si dorit sa faca asta, si toti il invidiaza pe misteriosul asasin care a fost mai grabit. Raymond Gentry a fost mai mult decat un musafir nedorit, a fost raul prin excelenta pentru cei din casa ffolkes. Si cand ucigasul loveste din nou, Trubshawe isi da seama ca nu mai are foarte mult timp.

Inscenarea lui Roger Murgatroyd a fost o carte mai interesanta decat m-as fi asteptat de la un roman politist. Personajele sunt construite bine, chiar daca autorul aduce uneori un amuzant tribut cliseelor genului, cele care isi spun povestea dezvaluie biografii interesante, Trubshawe e un detectiv deloc plictisitor, stilul este placut si alert. Mai mult, Gilbert Adair are si o doza serioasa de umor, destul de britanic si destul de sec uneori. Si pana la sfarsit chiar ajungi sa fii extrem de curios cine a facut umanitatii un bine, eliminandu-l pe insuportabilul Raymond Gentry. Mai ales daca (e si cazul meu) nu ai experienta cand vine vorba de policier. Si mai ales cum, intr-o camera inchisa ?

Cumpara Gilbert Adair : Inscenarea lui Roger Murgatroyd de pe site-ul editurii Trei.

Ashton Smooth Sailing

Tutun : virginia, black cavendish, burley
Aspect tutun : loose cut
Aroma : vanilie, patiserie
Tarie : scazuta
WAF : mediu
Prezentare : cutie de 50 de grame

Cutie de 50 de grame, cu eticheta de un albastru palid, Smooth Sailing e primul tutun aromatic pe care l-am incercat de la Ashton, cunoscandu-i pentru mixturi de calibru greu, precum Sovereign, Old London Pebble Cut, Artisan's Blend sau Consummate Gentleman. Mai fumasem o mostra de Smooth Sailing la una dintre intalniri, si atunci mi se paruse un amestec interesant, chiar surprinzator de bun. Poate si unde in ultimul timp am cam inceput sa tradez latakiile in favoarea aromaticelor si mai ales a virginiilor, fie ele cu un strop de perique sau burley.

La deschiderea cutiei aroma este puternica si foarte placuta, daca iti plac tutunurile aromatice : esenta de vanilie, patiserie, dulce, fara a fi deranjanta. Se aprinde destul de usor, daca il aerisesti un pic, pentru ca vine destul de umed in cutie. Casingul aromatic este puternic in primul sfert al pipei - acrisor, fructat, de la promisa nuca de cocos nu am simtit nimic, dar este si o idee vanilata. Apoi trece in fundal si lasa loc gustului de cavendish (principal in arhitectura Smooth Sailing) cu mici semne de virginie, completand foarte bine ansamblul. O aroma placuta, usoara, mirosul in camera este placut si deloc greu. Daca este grabit, Smooth Sailing poate sa intepe si sa devina dintr-un aromatic usor, bine lucrat, un tutun care arde fierbinte si isi schimba gustul in rau. Fumat lent, fara a-l forta, e un tutun bun, bine lucrat, potrivit pentru incepatori sau pentru o schimbare de gust si tonalitate in mixturi. Nu merge ca fumata de toata ziua, dar din cand in cand este binevenit in meniu. La final ramane cenusa deschisa la culoare, destul de fina.

Concluzie : se pare ca Ashton stiu sa faca si un aromatic bun, nu doar "englezesti". Ar fi o alternativa foarte buna la aromaticele de pe piata romaneasca, daca l-ar importa cineva. Nu inteapa, e destul de usor, gustul este placut si amesteca aromele de fructe cu cea de tutun. Bun pentru incepatori, mai ales.

Stephen King : Jocul lui Gerald

Citisem Jocul lui Gerald cu ceva ani in urma, la prima editie Nemira, si sincer sa fiu imi aminteam destul de vag totul. Stiam ca e mai curand un thriller, cu prea putin supranatural (cel putin aparent) implicat, povestea unui cosmar de 28 de ore trait de o femeie legata de un pat masiv, prinsa intr-un joc impus si transformat intr-o loterie fara prea multe numere castigatoare. Imi placuse, dar capricioasa memorie mi-a sters tocmai esentialul : cum a reusit Jessie Burlingame sa scape ? Si mai ales de ce imi revine obsesiv in amintire sintagma "cowboy spatial" ? Si daca tot sunt intr-o noua perioada de redescoperire entuziasta a lui Stephen King, unul dintre preferatii mei de ani buni, decis ca de aceasta data sa citesc absolut tot – tinta finala este Stephen King integral – am reluat si Jocul lui Gerald. Descoperind un thriller aparte in bibliografia Stephen King, un nou exemplu de situatie imposibila care l-ar tine in priza pe orice autor, o enigma din seria “poti tu sa-ti scapi personajul astfel incat sa devina credibil ? ”. Eroul din Misery trebuia sa isi invie personajul siropos din morti, pentru ultima carte a seriei. Aici eroina trebuie sa scape cu viata dintr-un joc in doi care s-a transformat intr-o capcana.

Eroina din Jocul lui Gerald este Jessie Burlingame, o femeie trecuta bine de prima tinerete, pastrand urmele unei frumuseti timide, cu numeroase secrete si regrete. Unul dintre ele atat de intunecat - petrecut pe vremea in care Dolores Claiborne rezolva pentru totdeauna amenintarea reprezentata de sotul ei – incat a marcat-o pentru totdeauna. Cedand din nou substitutului de tata care este sotul ei, Gerald, un prosper, gras si respectabil avocat, cu reale probleme erotice, Jessie se lasa legata cu catuse de patul masiv din elegantul dormitor al casei de vacanta de pe malul lacului Kashwakamak. Imposibil nume. Un lac din Maine (de unde altundeva), aflat la mile bune de orice alt om. .  Dar nu si de orice alta fiinta. Si cand jocul merge prea departe, din nou, pentru ca este singura posibilitate a domnului Gerald Burlingame de a obtine mult dorita erectie, Jessie cedeaza si, printr-un singur gest, se trezeste prinsa in cursa. Este legata de patul cantarind cu multe kilograme pentru greutatea ei, goala cu exceptia unor chilotei dantelati, aproape rastignita intr-o pozitie imposibila. La picioarele patului, doborat de un aparent infarct, zace Gerald. Mort. Este noapte, telefonul ar putea sa se gaseasca in alta galaxie, un pahar cu apa este mai dorit decat Paradisul si la doar cativa centrimetri de mana dreapta, nimeni nu stie ca cei doi sunt aici, iar in fata lui Jessie se gasesc cel putin 48 de ore de agonie si poate chiar mai multe pana la moarte. Jocul lui Gerald, unul din acele condimente pentru cuplurile ajunse la plictiseala si saturatie, dupa multi-multi ani de convietuire, a devenit ultimul joc al lui Jessie.

Din acest punct incepi sa crezi ca este o carte care se va termina rapid. Intr-un fel sau altul Jessie va reusi sa se elibereze, va intra pe usa un salvator misterios, un bun samaritean dispus sa nu priveasca prea lung la doamna goala si incatusata sau la cadavrul obez de pe podea, complet nud si dizgratios. Deux ex machina. Sau pur si simplu Jessie va sfarsi intr-o cumplita agonie, uscata de sete si foame, dorindu-si sa aiba la randul ei sansa unui infarct milos. Primul personaj secundar care intra este insa un caine vagabond, care candva a fost frumosul Print, acum un animal salbaticit si flamand, mai ales flamand. Si care vede in Gerald un bufet suedez intins in toata splendoarea sa pe podelele bine lustruite. Si se infrupta. Mananc nesatul si lacom, insensibil la urletele si amenintarile femeii, pana cand instinctul ii spune ca vine ceva rau, ca in aer se simte un miros care nu este din lumea asta. Si ca in casa de langa lac va veni un vizitator nocturn, mai cumplit chiar decat cosmarul prin care trece Jessie. Un cowboy spatial. Cu o geanta plina de suveniruri macabre. Iar Jessie, micuta Jessie, incepe sa isi aduca aminte.

Pentru ca esenta Jocului nu este lupta pentru supravietuire. Miza epica a fost dificila. In definitiv ai o femeie care si-a ucis sotul din greseala, dupa ce a acceptat sa fie din nou o jucarie incatusata. Stie ca nu va mai dura mult pana incep carceii, setea cumplita, pana cand cowboyul spatial va deveni sau nu real, pana cand Print se va intoarce, de data asta poate pentru o portie de carne vie. Stie ca mai este mult pana dimineata, ca este mai singura decat oricine si ca nu exista nici o salvare. Si aici vine turnura, rasucirea, surubul narativ care prinde totul si transforma Jocul lui Gerald intr-un thriller psihologic. Singura, terifiata, Jessie incepe sa vorbeasca, la fel ca multi altii, cu sine. In singuratate. Si descopera in ea nu doar vocea lui Jessie nevasta cea cuminte, dar si pe prietena cea rebela, pe terapeuta, pe femininista. Dar, mai ales, o descopera pe Jessie cea de la zece ani, din ziua eclipsei, ziua in care “dovlecelului” i s-a intamplat ceva. Acel ceva, pata scarboasa din memoria unei proaspete vaduve, secretul pe care este bine sa il ascunzi, scheletul putred dintr-un dulap Chipendale care abia se mai tine la incheieturile descleiate. Cu multi ani in urma, pe malul lacului, cand totul se transformase intr-un negativ straniu al lumii, micutei Jessie cineva i-a facut ceva. Acel ceva. Care a facut-o toata viata sa se teama si sa accepte. Tocmai aceasta simfonie a vocilor este trucul, misterul regelui prin care King reuseste sa construiasca si aici o arhitectura care te prinde. Ai un singur personaj real (fara a mai pune la socoteala si famelicul caine) si intri in mintea lui cu un scalpel, gata sa vezi ce se afla acolo. Ii simti suferinta, ii simti setea si foamea, durerile din tot corpul si privirile care se indreapta mereu demente spre coltul camerei, acolo unde se gaseste o silueta intunecata.

Jocul lui Gerald este, pana la urma, un lung monolog de cosmar. O rememorare. Jessie stie ca este foarte posibil sa moara acolo, in pat, prinsa in catuse, iar cei care o vor descoperi se vor distra pe cinste vazand cum se distrau sotii Burlingame. O poveste picanta pentru ziarele de scandal. Si privind la cowboy-ul spatial si la posibilitatea unei morti – a sa – Jessie intelege ca pentru a se elibera trebuie sa se regaseasca. Tema regasirii, a cautarii puterii in sine, omniprezenta la King, e aplicata aici victimei unui joculet sadomasochist. Cu un final pe care il uitasem, dar care mi-a placut. Recomand, ca pe orice alt Stephen King.

Theodorus Niemeyer - Clan Aromatic

Tutun : amestec de 14 tutunuri diferite
Aspect tutun : ribbon, marunta si "pufoasa"
Aroma : usor vanilie, condimente nelamurite
Tarie : medie
WAF : scazut
Prezentare : plic de 50 de grame

Cand am primit o mostra consistenta de la Molia, pe care il stiam un fumator inveterat de Clan, la inceput nu pot spune ca l-am priceput prea bine. Primele trei pipe mi s-au parut greu de fumat, iar Clan un tutun inecacios, ceva intre un aromatic ieftin si o mixtura ce imita "naturalul". Oricum, nu genul meu, si am fumat pe vremuri destule amestecturi cumplit de proaste (sa mentionez doar cura mea de cinci pachete Borkum Riff). Abia de la a patra pipa, fumat destul de lent si relativ neatent, Clan a inceput sa imi para acceptabil, si chiar sa imi placa.

Vine destul de uscat in plic, si se usuca surprinzator de repede, parca l-ai tine pe calorifer. Taietura este, potrivit Tobacco Reviews, coarse cut, ribbon-uri foarte subtiri si prinse intre ele ca o tesatura, foarte moi si usor de pliat, de un galben palid. Mirosul initial, mai pregnant cand portia de Clan e mai umeda, este de vanilie, cu note condimentate si difuze, neclare. Au fost momente cand mi-a adus aminte de Germain 7, tutun care mi-a placut pe vremuri si care avea mai curand aroma de stand de condimente decat tutun. Se indeasa usor in pipa, tocmai din cauza taieturii, dar fiind atat de "pufos" te poate pacali, si daca nu este presat suficient te trezesti ca e prea aerat si dureaza vreo 15 - 20 de minute pentru o pipa de dimensiuni medii.

Se aprinde usor, arde la fel de bine, si nu am avut vreodata probleme cu pipa incinsa sau cu intepaturi de limba, si deja am fumat aproape jumatate de pachet. Casingul usor de vanilie dispare rapid, si ramane un gust neclar de tutunuri, parca virginie, parca burley, parca "ceva ce nu pot defini", ceva picanterie ce ar trebui sa vina de la perique. Producatorii sustin ca acest Clan Aromatic ar fi o mixtura de 14 tutunuri diferite - virginia, burley, kentucky, cavendish, perique - dar imi vine greu sa cred, sincer sa fiu. Ori sunt resturi de la mixturi mai pretentioase, ori e reclama si atata tot. In esenta, gustul Clan-ului Aromatic este distinct, ajungi sa-l recunosti, dar nu este memorabil, nu este genul de tutun pe care ajungi sa-l recomanzi tuturor. Merge foarte bine cand vrei sa fumezi ceva nu prea pretentios, care sa suporte si forjarea, si lipsa de atentie. La final ramane putin cenusa inchis la culoare. Amestecat cu un pic de latakie sau cu pure perique (multumesc, Lifelover) a fost chiar interesant.

Concluzie : Clan este un tutun ieftin (in afara, nu la noi), se fumeaza usor si arde bine. Este o mixtura de calitate medie, dar in amestec sau in serile cand nu prea conteaza ce tutun pipezi, numai nicotina sa fie, se poate dovedi o placuta surpriza. Nu stiu cand si daca as mai lua un plic, dar nu-l voi evita. Macar din cand in cand. Bun pentru incepatori, pentru ca n-ai probleme de ardere, dar nici gustul nu este colosal.

Sonstige - Honore Flake

Tutun : Virginia, Maryland Carolina, Burley, Latakia
Aspect tutun : flake
Aroma : tutun natural, dulce
Tarie : ridicata
WAF : mediu
Prezentare : cutie metalica de 50 g

Un tutun pe care am tot vrut sa-l incerc, mai ales dupa ce citisem pe forum recenziile semnate Humidor si Augustinus. Mai ales ca pretul este mai mult decat tentant pentru 50 de grame de flake. Din descrierea producatorului, este o veche reteta de familie, de pe la sfarsitul secolului XIX, un amestec de virginie, burley, Maryland Carolina si un strop de latakie siriana. Chiar strop, pentru ca sincer nu am simtit-o nici in cutie, nici in tutunul aprins. Honore se prezinta la intalnire sub forma unei panglici de flake, inghesuita in cutie, un tutun inchis la culoare, cu mici firisoare aurii, potrivit de umed. Mirosul la deschiderea cutiei este de tutun natural, nu atat de puternic cat sa fie deranjant, cu usoare note de ceai si iarba, promitand o experienta cel putin interesanta. Si cum in ultimele luni am tot incercat diverse flake-uri, si multe s-au dovedit excelente, speram ca si Honore sa fie macar un tutun mediu. Nu s-a intamplat asta. Honore este un flake de calitate ridicata, foarte bun, mai ales cand iti plac mixturile englezesti.

Se aprinde un pic mai greu, asa cum se intampla de regula cu flake-urile, dupa ce rupi din tot o portie suficienta. Gustul de baza este cel de virginii, bine prelucrate si cu un adaos de gust de nuca de la burley, si ramane constanta pana la final. Tutun natural, cu note usor dulcege, arde rece si fara sa intepe catusi de putin limba, iar la final ramane un scrum foarte fin, inchis la culoare. O experienta memorabila si recomandata.

Concluzie : Honore este un flake remarcabil, mai ales tinand cont de pretul scazut. Mixtura naturala, arde excelent, gustul este delicios, iar dozajul de nicotina suficient pentru un tutun de seara. Recomandat oricui vrea un flake foarte bun, in care predomina virginia. A intrat deja in topul preferintelor mele.