La Multi Ani

Va multumesc tuturor celor care ati trecut pe aici, macar o data. Va multumesc celor care ati trecut mai des si care ati gasit si ceva de spus. Va multumesc celor ce reveniti din nou si din nou. Celor care au avut ceva de criticat si celor care au avut ceva de laudat. Celor care mi-au impartasit bucuriile lor sau nereusitele.

A fost un an cu bunele si relele sale, cu cateva mici succese si destule dezamagiri. Sper ca noul an sa fie mai bun pentru noi toti. Sa ne citim cu bine.

La Multi Ani tuturor

de la Bubu, Butucu, Cinabra si Cinabru

Examen (2003)

Regie : Titus Muntean
Distributie : Marius Stanescu, Gheorghe Dinica, Gheorghe Visu, Valentin Uritescu, Alexandru Bindea

Surprinzator de bun acest Examen marca Titus Muntean. Nu sunt un cinefil care vede tot ce apare, se intampla adesea sa ratez pelicule reusite, dar as putea spune ca e unul dintre cele mai bune filme vazute in ultimul timp, si n-ar fi o dovada de triumfalism mioritic. Este realmente un film bun, o poveste surprinzator de bine spusa. Nu stiu cat succes a avut la lansare, nu stiu prea multe nici despre regizorul Titus Muntean, dar dupa Examen cred ca vreau sa aflu mai multe. Mult mai multe. Un Gheorghe Dinica in rolul procurorului, un Gheorghe Visu inconfundabil si la fel de carismatic, multi alti mari actori distribuiti in roluri mai mici, dar importante. Examen este un thriller ce reuseste sa te tina in tensiune, dupa reteta americana, adaptata insa unui subiect romanesc : nevinovatul in fata sistemului

Povestea pe scurt : in Bucurestiul anilor ’70, pe fundalul aparentei deschideri a socialismului, un tanar taximetrist, un pic prea hippy si un pic prea neconform cu idealurile oranduirii de partid si de stat, este acuzat ca a violat o tanara provinciala, a ucis-o, transat-o si apoi a a imprastiat fragmentele prin centrul orasului. Crima ce pusese in stare de alerta Militia si Securitatea, pana la Cabinetele 1 si 2, avea nevoie de o rezolvare rapida si de un vinovat. Iar Cristi Sandulescu, interpretat de un Marius Stanescu in plina forma, taximetristul nostru, este perfect pentru asta. O cunoscuse pe tanara cu un an in urma, nu era un model socialist, avea o moralitate dubioasa. Cand adevaratul asasin este arestat cativa ani mai tarziu, Sandulescu este eliberat fara explicatii, dupa ce pierduse totul : parinti, familie, prieteni, slujba, libertate. Incearca sa afle ce s-a intamplat, sa i se ofere o explicatie, o scuza, o justificare, intelegand in final ca adevarul trebuie obtinut doar cu fortarea sistemului. Sistem care functioneaza aparent pentru toti, echitabil si corect, dar in fapt este un sistem putred si in faliment.

Confruntarea dintre Sandulescu si sistemul comunist de ancheta este partea fabuloasa a filmului. Este clar din start ca taximetristul nostru nu este un personaj dostoievskian, marcat de framantari sufletesti, angoase si intrebari. Este un pierde-vara ca multi altii, vrea doar o bere buna, ceva bani (cat mai multi), o gagica si libertatea de a se face ca munceste. Nu are nici macar o tenta disidenta, poate cu exceptia pletelor si hainelor. Cum le spune prietenilor, ar fi tampit sa plece in alta parte, pentru “libertatea”, pentru ca acolo ar trebui sa munceasca. In timp ce in Romania comunista cei ca el se descurca intr-un fel sau altul. Noi ne facem ca muncim… O existenta idilica, tipica pentru acei ani, numai ca totul se termina brusc. Arestat, este anchetat in stil dur, amestec intre loviturile date de expertii Militiei si presiunea psihologica. Personajele, interpretate de actori incredibili, sunt un amestec de distopie si realitate a epocii. Ca exemplu, Dinica in rolul procurorului este un infiorator amestec de ticalosie rece si dorinta de a avea un caz rezolvat, dar nu si adevaruri. Nu exista tactica militian bun/militian rau, nu exista solutii pentru a scapa, nu exista mila. Se lucreaza in forta, cu amenintari, presiuni, batai. Declaratiile date trebuie sa corespunda perfect variantei oficiale, si este fascinanta scena in care un Sandulescu infrant incepe sa declare ce trebuie. Infrant, pentru ca deja sotia a acceptat sa depuna marturie impotriva sa (de teama ca altfel isi va pierde copiii), parintii s-au sinucis (nu au suportat presiunile si spaima ca vor fi acuzati de complicitate), prietenii il evita. Accepta sa semneze orice, doar sa se termine totul. Numai ca nu merge chiar asa. Trebuie sa spuna adevarul, nu ? Adevarul lor. Victima avea o bluza deschisa la culoare. Alba. Privire plina de repros din partea anchetatorului. Galbena ? Ei, vezi ca ti-ai amintit. Si pe saboti avea niste fructe, nu ? Ce fructe avea pe saboti ? Mere ? Pere ? Capsuni ? De fiecare data negare abia perceptibila. Caise/visine/cirese/zmeura/piersici …. Intr-un final nimereste. Ei, vezi ca iti aduci aminte. Cam asa se face ancheta. Iar cand este nevoie si de probe fizice – sange si par – acestea sunt luate de la cadavru si “plantate” in apartamentul parintilor lui Sandulescu. Procesul este o formalitate, dar inchisoarea devine un refugiu. Fascinant cum lumea libera este mult mai ostila si mai amenintatoare decat sistemul carceral, mai ales pentru un nevinovat.

Eliberat fara prea multe explicatii, asista din public la procesul adevaratului asasin, dupa care incearca sa afle raspunsul la o intrebare simpla : de ce el ? Ajunge chiar sa il prinda pe procurorul care instrumentase cazul, il duce intr-un garaj din afara orasului si il forteaza sa ii spuna adevarul. Adevar dureros : era nevoie de un faptas intr-o saptamana. Si cum numarul lui de telefon aparea in agenda fetei, iar disparitia sa nu ar fi starnit mari emotii, s-a fabricat un dosar, s-a fortat o marturisire si cazul a fost rezolvat. Cel putin atunci. Sandulescu ar fi putut sa se razbune. Sa ucida. Sa isi mutileze tortionarii. Sa isi ia revansa. Nu o face. Pierduse totul, si totusi ceva il retine. Ramane neclar ce. Un rest de umanitate? Mila ? Teama de a nu deveni ca Ei ? Teama de Ei si de consecintele unui asemenea gest ? Greu de spus. Dar povestea este spusa foarte bine. Foarte real.

De ce Examen ? Dintr-un motiv foarte simplu : povestea taximetristului-victima va fi subiectul unor studenti la regie, din anii post-decembristi. Asa incepe de altfel filmul. Auzind mai mult povesti despre Sandulescu, cei doi il cauta si il conving sa isi spuna povestea in fata camerei, pentru un proiect ce se anunta interesant. Ceea ce ar fi trebuit sa devina un interesant studiu de istorie orala se transforma intr-o confesiune dureroasa pentru Sandulescu, de neacceptat pentru cei doi tineri, fragila comunicare rupandu-se definitiv in final. Prapastia dintre generatii este prea mare, iar ruptura nu poate fi reparata in nici un fel. Sandulescu, un ratat bolnav, cu o drama personala care nu mai intereseaza pe nimeni, o victima a unui regim comunist disparut, este doar un anonim pierdut intr-un apartament mizer al unui bloc ceausist. A pierdut totul, si nu intereseaza pe nimeni povestea unui invins. Chiar, pe cine mai intereseaza o poveste de pe vremea comunismului, este dureroasa intrebare de final. Pe nimeni…

H. P. Lovecraft la Editura Vremea

La finalul lui 2007, Editura Vremea publica in colectia Rosu si negru un titlu mult prea indelung asteptat : H.P. Lovecraft – Monstrul din prag. Cine cunoaste editia veche, din 1993, aparut la Editura “Vremea MC” (dar in colectia Super Horror) stie la ce se poate astepta de la acest volum. Cine nu, ar fi o idee sa il descopere. Traducerea – excelenta din cat am putut vedea – este semnata de Silvia Colfescu.

Sincer, ma asteptam sa apara la Leda/Grupul Editorial Corint, unde au fost publicate “Demoni si miracole” si “Dagon si alte povestiri macabre”.

Merry Christmas Baby

Premiul “Ion Creanga” pentru Sorin Stoica

Academia Romana a decernat astazi premiile in domeniul filologiei si literaturii. Premiul “Ion Creanga” a fost decernat prozatorilor Sorin Stoica – pentru “O limba comuna” – si Florina Ilis – pentru “Cruciada copiilor”. Numai ca in cazul lui Sorin Stoica, meritatul premiu este decernat post-mortem. Sorin Stoica a murit la inceputul anului trecut, la doar 27 de ani. Suferea de cativa ani de cancer. Imi place sa cred ca acest premiu, daca i-ar fi fost decernat in timpul vietii sale, l-ar fi bucurat. Sau i-ar fi inspirat o noua povestire.

Ca multi altii, l-am descoperit pe acest povestas tardiv, dupa moartea sa. Intr-o comanda facuta Polirom-ului, in loc de “Jurnal” (Palahniuk) a aparut “Jurnal” (Sorin Stoica). Greseala lor ? Azi chiar ma indoiesc de asta. Ciudat ca nu mi-a trecut prin cap sa returnez cartea, m-am apucat in aceeasi seara de ea – desi erau destule alte carti la rand. L-am terminat spre dimineata, ramanand cu un zdrobitor sentiment de invidie. Sorin Stoica era un scriitor din rara categorie : “Mi-as vinde 10 ani din viata ca sa scriu ca tipul asta!”. Foarte rari, cumplit de buni, imposibil de imitat fara a cadea in penibil. Ar fi facut foarte multe si mai tarziu, daca avea macar un dram de noroc.

Asa ca premiul decernat astazi poate fi privit ca o reparatie tarzie, ca un gest normal, ca o victorie. Dincolo de toate acestea este o parere de rau. Ca nu l-am cunoscut pe Sorin Stoica, ori ca nu va mai termina proiectele pe care le incepuse, sau ca am pierdut cu totii un mare prozator.

Colind

Orbitor.Aripa dreapta – Cartea anului 2007

Cu regretabila intarziere, scriu si eu ca volumul 3 din Orbitor, Aripa dreapta, a fost desemnat Cartea anului 2007, de catre un juriu alcatuit din Nicolae Manolescu, Ioana Parvulescu, Adriana Bittel, Marina Constantinescu, Gabriel Dimisianu si Alex Stefanescu. Sincer, desi ceilalti concurenti era valorosi, era un rezultat previzibil si meritat de Mircea Cartarescu. Acelasi scriitor modest si timid, care anunta ca are in plan alte cinci noi proiecte. Nu stiu daca vor avea aceeasi amplitudine. Stiu ca in sfarsit a aparut si editia definitiva, un superb si elegant tom. Care imi face cu ochiul.

Sursa : HotNews.ro

Andrew Crumey – Pfitz

Deloc rau acest scriitor scotian, autorul lui Pfitz, roman (sau mai curand nuvela ?) ce m-a surprins placut. Dar nu neaparat ca replica tarzie data lui Diderot. Publicata in original in 1995, Pfitz este o poveste ce imbina elementele picaresti cu romanul politist si atmosfera distopica. Este un 1984 in cheie comica, fara tragismul sumbru si lipsa de speranta din Orwell, avand ceva din perfectiunea visata a coloniei penitenciare kafkiene. Exista reguli, exista standarde, totul se petrece – macar vizibil – asa cum trebuie, si asta este bine. Povestea, cu accente sensibile si trimiteri la Calvino si Eco in faza sa medievista, este relativ originala : candva, cu doua secole in urma (mai mult sau mai putin), un print puternic si bogat capata o noua pasiune – construirea oraselor imaginare. Paralela cu scrierea omonima a lui Calvino este valabila pana la un punct.

La Crumey, orasul imaginar este oglinda perfectiunii pana cand devine perfectiunea insasi. Istoria creata ajunge sa inlocuiasca istoria reala, dar nu prin opresiune si violenta, ci firesc, construirea unei alte realitati, de aceasta data pur fictiva, ajungand sa devina singura preocupare a locuitorilor. Dupa mai multe proiecte mai mult sau mai putin reusite, inspirate de tot atatea bucurii si experiente si cauzatoare de tot atatea nostalgii, printul ajunge, in amurgul vietii sale, sa lucreze la planul orasului imaginar perfect. Acest proiect final va antrena toate resursele cetatenilor, toata munca, toate talentele, toate existentele, construind utopia finala, un oras enciclopedic, perfect, care sa cuprinda totul. Esential la Crumey este ca aceste orase nu vor fi construite niciodata. Tot ce conteaza este ca planurile pentru ele sa fie desavarsite. Birocratia, proiectul, harta detaliata pana la absurd au inlocuit realitatea, pentru materializarea planului nu mai exista bani, specialisti, energie. Si dupa mai multe tentative esuate, nimeni nu se mai gandeasca sa inceapa construirea acestui oras perfect, dar toti muncesc pentru realizarea pe hartie a unei uriase utopii.

Un oras imaginar nu inseamna insa doar strazi, cartiere, monumente, case, berarii, ateliere, trasate pana in cel mai mic detaliu pe colile imense de calc. Inseamna si locuitori. Fiecare trebuie sa aiba biografia sa, scrisa in arhivele orasului, o meserie, o moarte, prieteni, eventual o familie, dusmani. Fiecare obiect are povestea sa, fiecare eveniment, fiecare detaliu, chiar si un ac de cusut trebuie sa fie prezent intr-un loc din arhiva, trebuie mentionat. In locul paradisului borgesian, o astfel de biblioteca devine un prezent incremenit in timp, intr-un singur moment definit, pentru ca proiectul sa poata fi terminat. Nu se rescrie insa trecutul, ci se scrie o perioada clara, cuprinsa intre … si … dupa care orasul perfect, enciclopedic, cel care cuprinde nu doar in efigie totul, va fi gata.

Iar in acest urias mecanism al fictiunii, personajul cartii este nu atat Pfitz, un straniu si obscur personaj abia schitat pe o harta a orasului, ci un anume Shenk, cartograf anonim, ce se indragosteste fulgerator de Estrella, frumoasa de la alt departament. Pentru a o cuceri, singura lui sansa este de a-i da mai multe informatii despre acest recent descoperi Pfitz. Si cum nu se stie nimic despre acesta, Shenk se regaseste ca scriitor – ce poate face dorinta posesiunii – si incepe sa scrie istoria acestui personaj, ducandu-i iubitei cate un capitol, pentru a-i atrage atentia. Si aceasta incercare de a cuceri il atrage intr-o conspiratie ciudata, nascuta in mijlocul acestui urias angrenaj birocratic, o rotita care a sarit in locas si se invarte in alt ritm, un amestec de personaje care scriu povestea, personaje din poveste si personaje prinse intre cele doua spatii.

Cartea, destul de scurta de altfel, se desfasoara pe doua planuri narative distincte, ce se vor impleti, clasic, abia la final : cel real, in care cartograful incearca sa o cucereasca pe Estrelle si apoi sa afle misterul si povestea lui Pfitz, cea scrisa de Shenk. Sau nu. Dupa cum se va vedea la sfarsit. Interesant final, poate prea literaturizat pentru gustul meu, dar interesant. O recomand. Se citeste repede si bine.

Concert Iron Maiden la Bucuresti

Aflu de pe site-ul oficial ca Iron Maiden, de data asta in formula completa, va concerta pe 4 august 2008 la Bucuresti, pe Stadionul Cotroceni, in cadrul turneului " Somewhere Back in Time". Biletele se gasesc deja la Diverta sau pe www.myticket.ro.
Cinci categorii : de 50, 75, 130, 180, 240 Ron.

Din varii motive, am ratat concertul din 1995, si ani de zile m-am consolat cu "Da, domne, dar nu era si Bruce". Acuma e si Bruce, cica playlist-ul va fi bazat in principal pe anii '80 (happy, happy, joy, joy), asa ca trebuie sa merg. A, se pare ca scena va fi cea din Powerslave Tour (cea "egipteana).

Lista Premiilor Pulitzer pentru Fictiune 1919 - 2007

Aici veti gasi lista Premiilor Pulitzer pentru Fictiune, din 1919 si pana in 2007. Fiecare carte este prezentata pe scurt : cateva imagini si o scurte descriere. Spre rusinea mea, multe dintre titluri imi sunt complet necunoscute, cu exceptii precum Edith Wharton, Pearl S. Buck, John Steinbeck, William Faulkner si alti cativa. In rest, mister.

Lista completa a Premiilor Pulitzer pentru Fictiune