Samuel Gawith - Lakeland Dark

Tutun : virginie, kentucky
Aspect tutun : broken flake
Aroma : tutun natural, ierbos, vegetal
Tărie : ridicată
WAF : foarte scăzut
Prezentare : cutie de 50 g

Un tutun tare, dur, intens, nu tocmai genul de tabac pe care l-aș alege. De când am început să fumez mai rar și implicit mai puțin, demonstrându-mi mie însumi că aș putea să rezist și fără, toleranța trebuie să îmi fi scăzut dramatic, deși nici în junețe nu eram tocmai rezistent în fața unui flake prea puternic (Irish Flake de la Peterson a fost peste puterile mele, spre exemplu). Confruntare pe care preferam să o evit pe viitor. Cum atunci când mai cumpăr vreo cutie prefer să merg mai mereu la noroc, loterie care deși nu este mereu câștigătoare măcar este de regulă surprinzătoare, am ajuns să iau această noutate de la Samuel Gawith. Măcar o pipă din când în când face viața aproape suportabilă.

Mă așteptam la un flake, dar cutia este plină de broken flake, fire lucioase și întunecate, aromă intensă și puternică de tutun natural, fără aditivi dulci și plăcut mirositori, dar și fără delicioasă mireasmă de latakie. Categoric nu este nici vreun aromatic prietenos, nici un oriental care te predispune la vreun volum din 1001 de Nopți (că tot am reluat seria). Destul de umed, așa că are nevoie de ceva aerisire, și gustul se schimbă destul de mult în funcție de cât este de uscat, și pe cale de consecință și ușurința cu care arde. Fumat cu și fără filtru, parcă în a doua variantă a fost mult mai bun, mai interesant, mai puternic.

Se aprinde un pic mai greu, și are nevoie de ceva atenție în timpul fumatei, iar dacă încă mai păstrează umezeală va necesita dese reaprinderi. Gustul... este un tutun dur, deloc prietenos cu un începător. Tabac natural, puternic, plin de intensitate, virginia jucând rolul de fundal și amăruiul kentucky venind de la bun început în prim plan, si se menține așa până spre jumătate, când începe parcă să fie și mai tare.

Pe tobaccoreviews e prezentat de mai mulți pipari ca un 1792 fără aroma de tonquin (mai multe detalii despre tonquin pe forumul Pipa Club București), un tutun pe care l-am încercat demult, și rețin că mi-a cam pus repede capac prin tăria ieșită din comun, care m-a obligat să îl fumez cu pauze și îndelungi ezitări. Posibil, dar fără să am și o cutie de 1792 e greu să îmi dau seama ce și cum.

Lakeland Dark de la Samuel Gawith nu e genul de tabac pe care l-aș pune în pipă foarte des, categoric nu dimineață, și de preferat doar după o masă bună și când ești suficient de odihnit, cu destul timp la dispoziție. Nu aș risca să fumez mai mult de un bol într-o zi, sincer să fiu, poate sunt eu prea delicat. Recomandat dacă vrei un broken flake cu multă, multă personalitate și gust de tutun natural, dar categoric nu este genul de mixtură cu care să începi să fumezi pipă. Doar pentru cei cu ceva experiență și toleranță la multă nicotină.

Foto: hu-tobacco.de

Samuel Gawith - Winter Time Flake

Tutun : virginie, latakie
Aspect tutun : flake
Aroma : intens a latakie, a rășină
Tărie : ridicată
WAF : foarte scăzut
Prezentare : cutie de 50 g

Nu voi spune din nou că am renunțat la fumat. Nu mai cred nici eu. Să spunem doar că am făcut (din nou) o pauză, care nu știu cât și dacă va dura. Dar între timp mă bucur de plăcerile unei vieți mult mai sănătoase - chiar dacă până acum sunt anevoie de identificat - și îmi iau carnețelul de notițe și, la rând, cutiile golite și rămase în așteptare. Sunt opinii restante, și e păcat.

Tabacul acesta de la Samuel Gawith - am spus-o și o voi repeta mereu, un producător ce nu m-a dezamăgit până acum - este, potrivit tobaccoreviews, dintr-o serie de patru flakes, câte unul pentru fiecare anotimp, realizate în colaborare cu Stanislaw și DTM. Cum celelalte îmi sunt necunoscute și nici despre acesta nu știam nimic atunci când am ajuns la tobacco shop, a fost o alegere ”în orb”. Din fericire una norocoasă. La gândul de iarnă mă așteptasem la un aromatic, deși sunt mai rare ca flake-uri, eventual ceva cu note de confiserie, vanilie, scorțișoară, ghimbir, vreun tablou olfactiv-nostalgic demn de o ipostază de bunic senil, desprins din vreo reclama vintage.

Dimpotrivă. Cutia este plină de flake-uri egale, frumos tăiate, destul de uscate pentru Samuel Gawith, brune cu un pic de auriu mieros pe alocuri, puțin aspre la pipăit și repede casante dacă le pui la uscat. Se fumează bine sfărâmate, aproape la fel de ușor împăturite, și mi-a fost greu să aleg din cele două variante, deși în a doua parcă gustul a fost mai intens. Se aprinde mulțumitor pentru un flake și fumează până spre final fără probleme, fără bolboroseli, fără să încingă pipa. E acea satisfacție hibernală că ai găsit un tabac de cursă lungă ce nu are nevoie de prea mare atenție sau dădăceală pentru o fumată de lungă durată.

Iar gustul... tocmai aici este micul neajuns, cel care face din Winter Flake de la Samuel Gawith un tutun bun, dar nu unul foarte bun și categoric fără prea mari șanse de excelență. Sau poate am devenit prea mofturos, cu mârâieli de bătrân amar. Gustul este intens, de latakie, greu de descris unui nefumător de pipă, cu acele note de rășină, tămâie, amărui-dulcegi, răcoros și dominant, insinuant și cuceritor. Problema este monotonia, felul în care acoperă aproape total virginia, și se păstrează până spre sfârșit egal cu sine, fără mari surprize și fără mătăsoase transformări. Dacă acestea ar fi fost și acest flake va fi fost excelent.

Winter Time Flake de la Samuel Gawith e un tutun bun, un flake cu latakie - dacă îți place deja sau vrei să încerci așa ceva - potrivit, zic eu, pentru vremea ceva mai rece, un amestec bine lucrat, ce mai avea nevoie de un pic pentru a deveni memorabil. Merită încercat, mai ales că gama de flake-uri latakiote cu este tocmai excesivă. 

Foto: smokingpipes.com

Samuel Gawith - Bothy Flake

Tutun : virginie, latakie
Aspect tutun : flake
Aroma : alcool, piele, puțină latakie
Tărie : ridicată
WAF : foarte scăzut
Prezentare : cutie de 50 g

Ce este acela un bothy? Sub numele de Bothy Flake e scris ceva destul de promițător - A Kearvaig Pipe Club Tobacco, sună excentric și îndepărtat, un soi de marcă a calității, mai ales că e vorba totuși de un Samuel Gawith, producător care până acum nu mi-a făcut nicio surpriză neplăcută. Mă așteptam la un flake in asprul stil clasic, ceva rustic, mai ales că pe etichetă apare o căsuță simplă, zugrăvită în alb, aparent suficientă pentru destulă lume. Înăuntru un vraf de flake-uri egale, frumos tăiate, puțin prea umede și cu un luciu amintind de cel al pielii de calitate. Cafenii, destul de tari, mirosind a whisky și ușor ierbos, a pământ, a natură, un tutun frust și direct.

După cum mă informează cartonașul strecurat în cutie, de formatul unei cărți de vizită, bothy este un soi de refugiu, o căbănuță pentru excursioniști, unde poți rămâne peste noapte fără bani. Și Bothy Flake este unul dintre elementele esențiale pentru o noapte într-un bothy scoțian, alături de foc, mâncare, ceva whisky. Îmi place când un tutun are și o poveste. Se întâmplă rar, deci e cu atât mai prețios. Și este recomandat de Sergeant Matron, de la Kearvaig Pipe Club.

Aerisit ușor, pliat când începe să devină friabil (în general așa prefer un flake) și pus într-o pipă mare, cu sau fără filtru - mi-a plăcut în ambele ipostaze - Bothy Flake este un tabac ce demareaza mai greu, are nevoie de reaprinderi doar dacă nu l-ai uscat suficient, însă după aceea gustul este plin, bogat, dominator. Începe ca o virginie dulceag-vegetală, bine completată de latakia atent dozată pentru a condimenta fără să domine, în prima jumătate a fumatei fiind sensibil prezent și casing-ul de whisky, fara sa deranjeze și fără acea senzație clasică de artificial din mixturi mai puțin inspirate. În a doua parte gustul este mai puternic, egal cu sine, fără acele bolboroseli și fără iuțeala de cenușă care apare în cazul unor amestecuri mai puțin pretențioase. Foarte bun spre excelent pentru gustul meu, deși are suficientă vitamină N cât să nu mă lăcomesc. Arde bine pentru un flake, necesită ceva mai multă atenție în primă fază, ca orice debut, dar apoi uiți să mai reaprinzi.

O noutate printre produsele Samuel Gawith de la noi, genul de tabac la care aș reveni cu plăcere de câte ori am chef de un flake bine prelucrat (nu e o prezență obișnuită pe piața noastră), în mare măsură datorită echilibrului dintre virginie și latakie, un soi de confruntare cavalerească în care niciuna dintre părți nu înfrânge, dar construiesc împreună o tensiune admirabilă. Bun și recomandat dacă ai ceva experiență cu tutunurile flake și dacă vrei ceva care, în imaginarul gustativ, pare foarte scottish.






Foto: schneiderwind.de

Noi achiziții de la Antic ExLibris

Ca o completare necesară a unei postări pe Facebook. Luate de la Antic ExLibris. Din câte știu se mai găsesc.

Inițial am făcut drumul pentru Queen: A Rhapsody. Reticent să mai ies din cuibul meu dacă nu sunt obligat de foame sau dorințe păcătoase, asocial până la zâmbetul mecanic și eternul ”nu aveți 50 de bani”, navigând prin nămeți și intersectându-mă accidental cu conaționali, am reușit să ajung. Ceea ce a fost în sine o aventură geroasă, demnă de o poveste mult mai gonflată. Sigur în paranoia-mi hoffmanniană că nu o să mai găsesc volumul. Nici nu era. Decât juma de raft. Și dacă tot aveam banii pentru o factură presupun utilă, ușurați deja de cota parte pentru o cutie de tutun (dacă am redus la o cutie când și când deja sunt un erou pe drumul ezitant spre renunțarea la viciu) am luat și cele din lista de mai jos. După îndelungi consultări cu cei ce dorm sau joacă Arkham Horror în țeasta mea, după iau asta și nu iau aia, am plecat cu titlurile anexate.

1. Queen: A Rhapsody - chiar dacă nu am văzut-o în bibliografia ”oficială” și nu aduce, ca text, mai nimic față de ce știam deja, e o ediție admirabilă. Cartonată, poze color (nu știam vreo două, dar la destule știam și locul când, și ziua unde), un soi de istorie comprimată. Coffe table book despre Queen. Frumoasă.

2. Tim Riley - Lennon - îmi construiesc din nou eroi cu entuziasmul adolescentin al celui care mai are foarte mult timp înaintea lui. Ceea ce nu mai este cazul. Masivă, din ce am răsfoit exhaustivă, plus că Lennon îmi place post factum din ce în ce mai mult. Nu e prima sa biografie peste care dau, sper să fie și bună.

3. John Lennon. The Stories Behind Every Song 1970-1980 - adăugire firească la titlul de mai sus, e o colecție în care mai găsisem și alte cărți, până la urmă am luat doar două. Album cu album, piesă cu piesă, plus ceva poze. La prima vedere e un amestec de informație și generalități, dar oricum interesantă. Și utilă.

4. The Beatles. Stories Behind the Songs - nu am ascultat cu atenție Beatles până când am lucrat aproape doi ani pe meterezele minunatei lumi a librăriilor cu un beatlemaniac. E adevărat că lui îî plăcea mai mult McCartney, dar oricum mi-a dat acel impuls necesar. Un fel de mini-enciclopedie, și nu pot să nu-mi doresc ceva similar și despre Queen. Sau Ramones. Sau... se poate completa destul de multă vreme.

5. Stephen Jones - Psycho Mania - acuma când începi să te familiarizezi cât de cât cu ce înseamnă horror și weird fiction astăzi este practic imposibil să nu dai peste numele de Stephen Jones, antologator cu entuziasm și pricepere care tot scoate titlu după titlu, și puținele pe care le-am citit până acum - majoritatea sunt adevărate tomuri, nu broșurele anemice - sunt excepționale. Amuzant e că am trecut de vreo patru ori pe lângă raft până să-mi sară în ochi, așa că încep să mă ramolesc. Și da, sunt povestioase cu tot soiul de tandri psihopați. Teamă îmi e că am lucrat și eu cel puțin într-un loc alături de vajnici reprezentanți ai acestei categorii psiho-sociale.


6. Lafcadio Hearn - Oriental Ghost Stories - colecția asta este și ieftină (chiar dacă pe hârtie mediocră) și bună pentru weird fiction, iar omul ăsta a făcut enorm în vremea sa pentru popularizarea miturilor și mai ales poveștilor macabre din Japonia și China. Mai ales că trec iar printr-o perioadă de fascinație pentru China, în covârșitoare măsură din cauza filmelor Shaw Brothers și câteva dubioase Cat III, nu puteam să îl ratez. Și mai au din serie, să mai vedem.

7. Choosing & Looking After Your Cat - de când m-am trezit posesor de pisică lucrurile s-au schimbat ca în Un motan pe nume Bob (faină carte). Nu eram un fan al pisicilor, mai mult îmi plăceau câinii, dar noul membru al familiei, cu drepturi depline și adesea tratament preferențial, m-a prostit de tot, deși sunt deja trecut de prima junețe a pasiunilor. Și dacă tot am pisic, e nevoie și de manual de instrucțiuni. Înainte de 89, când ne-am luat video - ar merita și asta o postare - taică-miu s-a chinuit ceva vreme până când a tradus manualul. Integral. Așa că dacă pentru un video aveai nevoie de instrucțiuni, cu atât mai mult pentru un răsfățat căruia trebuie să îi curăț litiera.


Pentru ce aceste precizări? Ca să mă laud, firește. 

Samuel Gawith - Palace Gate

Tutun : virginie, black cavendish, burley
Aspect tutun : ribbon
Aroma : nucă de cocos
Tărie : medie
WAF : ridicat
Prezentare : cutie de 50 g

Bizară combinație. L-am primit cadou de sărbători, în bună măsură pentru că era o noutate - nu prea mai sunt la curent cu ce apare, am și redus fumatul mult față de junețe - dar poate că aș fi avut ezitări dacă îi citeam prezentarea pe site-ul producătorului sau pe etern utilul Tobacco Reviews. Un tutun aromatizat cu nucă de cocos. Cam cum erau aromaticele pe care le fumam la începuturi, multe dintre ele puternic chimizate și în esență foarte proaste, doar că nu îmi dădeam seama. Și îmi și plăceau, în entuziasmul juvenil al neofitului ce se simte unicul apostol al unui nou hobby. Fumez aromatice, dar cele bine făcute sunt rare, și în cazul lor apare destul de repede plictiseala. Numai că acest Palace Gate (am crezut văzând cutia cu o masivă poartă din fier forjat în filigran, pe fond crem-oranj, că voi da peste un oriental clasic) s-a dovedit nu doar o surpriză foarte plăcută, dar și poate cel mai reușit tabac de gen încercat de la Samuel Gawith.

Odată deschisă, impresia vizuală e tentantă: tăietură ribbon, măruntă, în tonuri de auriu, galben pal, cafeniu deschis, destul de umed așa că e nevoie de o aerisire, dar nu foarte îndelungată. Aroma este puternică, intensă, de cofetărie, de baton Bounty rupt în două - dulce, intens a nucă de cocos, dominând vreo impresie de tabac. Mefient dar nerăbdător am ales una dintre pipele pentru aromatice, un Danske Club cu filtru de 9 mm, și în buna tradiție a unor amintiri nu tocmai plăcute m-am pregătit să îmblânzesc un diavol bolborositor, iute și isteric. Rezultatul a fost ”vițăvercea”.

De la primele fumuri până spre primul sfert aroma este de prăjitură, de miez de cocos bine zaharisit, dar paradoxal deloc grețos sau sufocant, ci dimpotrivă, blând, egal, plăcut, si pentru întâia oară după ceva vreme și mirosul din cameră a fost pe placul soției. Nu excesiv, dar oricum mai bine decât în alte dăți. Spre jumătate gustul de cocos își pierde din forță și se fac simțite și mai bine tutunurile din fundal, cu accentul pus cum mă așteptam pe cavendish, fără să simt, spre regretul meu, prea mult din burley, deși în unele clipe se simțea gustul ierbos de virginie. Arde bine, constant, fără să necesite dese reaprinderi și fără să se iuțească în firtalul final, ceea ce puține aromatice și reușesc. Poate prea dulce și puternic la început ca tutun de toată ziua, din care să iei cantități mari, dar mai ales într-o societate simandicoasă și necruțătoare cu viciile merge perfect.

Palace Gate de la Samuel Gawith a fost un deliciu luat mai mult ”în orb”, deși îmi jurasem să nu mai repet experiența după dezamăgirea numită Armonia de la Savinelli. Un tabac aromatizat bine (dacă îți place genul), se simte că în fundal sunt tutunuri de calitate și bine proporționate, fără minusuri frapante și fără pișcături de limbă, nu înfierbântă pipa și l-am fumat și cu și fără filtru, preferând a doua variantă. Cred că este și cel mai reușit dintre aromaticele lor, deși mai am câteva pe care nu le-am încercat. L-aș mai fuma? Categoric. Presupun că dacă acum mulți ani aș fi început cu el un Sunday's Fantasy, obsesia mea de debut, și-ar fi pierdut repede din șarm. Recomandat celor care vor un aromatic al cărui gust este pe măsura mirosului.

Foto: turmeaus.co.uk

Samuel Gawith - Black Forest

Tutun : virginie, black cavendish
Aspect tutun : ribbon
Aroma : miere
Tărie : medie
WAF : mediu
Prezentare : cutie de 50 g

Un tutun nou de la Samuel Gawith. Cel puțin nou pentru mine. Nici nu prea am mai cumpărat ceva nou, nici măcar nu mai sunt la curent cu ce a mai apărut pe la noi ca în junețea demult trecută. Nu de alta, dar în ultima vreme am redus dramatic volumul de tabac ingerat, fără să simt vreo îmbunătățire notabilă a calității vieții, cum ar vrea să mă convingă tot felul de specialiști improvizați, dar revoltător de siguri pe ei. Dimpotrivă. Aștepți trepidând următoare cutie și cochetezi tot mai des cu ideea capturării unui spiriduș irlandez, doar să-i convertești oala de aur într-o cantitate suficientă de ribbon-uri, flake-uri și diverse. Odată ce te-ai dedulcit nu mai există scăpare.

Rupându-mă de rutina cumpărătorului prudent, care înainte de a face o achiziție se documentează extensiv, intensiv și maniacal, am luat cutia de Black Forest - poza duală îmbină faguri stilizați și crenguțe neclare plus mușchi de pădure - dintr-un capriciu. Cum în aceeași zi regăsisem ediția veche din Piticul Cinabru, cea scoasă la Ion Creangă în '83, cu sublimele ilustrații de Val Munteanu (și la un preț ridicol de mic) a fost o alegere firească. Pădurea Neagră - Hoffmann. Mă așteptam la un aromatic potrivit pentru un Crăciun clișeistic, de reclamă importată la Coca Cola. Bunicul cu pipă, bradul, casa, cadourile și copiii neverosimil de cuminți. Stas. Eventual un câine placid. Nu a fost chiar așa, chit că Black Forest este un aromatic.

Mixtură de black cavendish cu doar un pic de aurie virginie, tăietură măruntă de tip ribbon, produsul celor de la Samuel Gawith (în acest moment compania mea tabagică preferată) miroase intens, copleșitor, a... miere. Miere un pic zaharisită poate, dar miere, fără să se simtă vreun fir de tutun. Amintește - poate sunt doar locuri comune olfactiv-gustative - de câteva dintre amestecurile de la Mac Baren, pe care le-am fumat, dar nu mai simt astăzi nevoia de a repeta experiența. Un pic prea umed în cutie, merită un pic de aerisire, fără exagerări însă. Nu sunt genul care se ferește de aromatice, așa că mă așteptam la o fumată dulce până la răsfăț și chiar până la scandal în primă fază, dar rezultatul a fost destul de diferit.

În prima treime casing-ul de miere este puternic și dominator, lăsând prea puține șanse volumului generos de black cavendish să își facă simțit gustul, poate doar prezența un pic vătoasă și densă. Pe măsură ce te apropii de jumătatea fumatei gustul de miere dispare și se face simțit în sfârșit cel de tabac, de calitatea obișnuită pentru Samuel Gawith, devenind un pic amar spre final. Și nu e singurul aromatic înzestrat cu această nedorită calitate. Sau defect. După gusturi și obișnuințe. Ardere bună, miros în cameră destul de plăcut, fără bolboroseli sau înțepături. Relativ tolerat de familia terifiată de ideea unei noi latakii.

O mixtură interesantă pentru un aromatic, acest Black Forest ar merge ca o variațiune într-o listă de virginii și/sau latakii potrivite pentru consumul zilnic sau ca o nouă notă în lista de aromatice. Bun, fără să fie un tutun la care să revin prea curând, poate doar dacă l-aș primi în dar. A avut viață destul de scurtă, așadar se poate spune că mi-a plăcut.

Foto: www.cgarsltd.co.uk

2016 în cărți și detalii

Un an prost. Foarte prost. Unele lucruri s-au încheiat într-un sfârșit, altele au continuat. Au venit și surprize noi, nu toate plăcute. Aidoma unui pensionar nostalgic sunt la un pas de discursuri dezlânate cu ”pe vremea mea” și ”sănătatea e cea mai importantă, taică”. Ajungi sa te obișnuiești și cu răul atunci când nu ai încotro. Nu mai am de multă vreme entuziasmul tinereții, așa că nici de la 2017 nu am mari așteptări. Am reușit măcar să îmi rearanjez camera, am adus cea mai mare parte a cărților aici, am luat și un dulap pentru board games (am ajuns cu tot cu extensii la 29 de titluri, sper să mai adaug anul acesta). Primul meu Funko Pop, un Nosferatu - nu am găsit un Pennywise, și nici nou anunțatul Lemmy. Am fumat mai puțin decât în alți ani, dar s-au strâns destule tabacuri despre care trebuie să scriu și aici, și pe forumul clubului. Poate în curând.

Pipe noi nu am mai luat, îmi ajunge deocamdată ce am.

Cine știe, poate 2017 este și anul în care renunț definitiv și inubliabil la fumat. Nu cred, dar nu am crezut eu în multe lucruri, și totuși s-au întâmplat. La fel de bine s-ar putea să fie anul când reîncep să scriu aici, dar experiențele recente m-au învățat să nu fac promisiuni. Nici măcar mie. Mai multe filme Shaw Brothers, Hammer Horror si Amicus (plus conexe si horror-uri mai noi). Am renunțat la ideea unei colecții numismatice. Partea bună este că ne-am luat pisică.

Cărți au fost câteva, și citite, și cumpărate. Majoritatea de la Libris (admirabil de serioși), dar din comoditate și din librării. Câteva cadouri, primite și făcute mie însumi. În principal mi-am urmat ”trendul” deja stabilit - weird fiction și memorii/jurnale/biografii. În principal în engleză, pentru că asta este. Într-un mesaj de acum ceva vreme o distinsă doamnă (cel puțin aceasta ar fi fost imaginea pe care și-o cultiva) îmi reproșa că citesc și scriu despre ”mizerii”, și că nu mă implic în ”promovarea literaturii române”. Ce să zic? Dacă literatura română a ajuns să depindă de mine, atunci situațiunea e cam belită.

77 de titluri, deși este posibil să nu fi trecut unul sau două. Nu că sunt interesat de recorduri si adulația publicului cetitor, adus în extaz de performanțele mele. Se putea și mai bine.

Revelația anului (cu tot infantilismul de care nu ma dezbar) - R.L. Stine și seria Goosebumps. Regret că nu l-am descoperit cu ani buni în urmă, eventual în copilărie, aș fi devenit cu siguranță un fanatic. De, țara mică, la marginea spațiului anglo-safoxonic, de unde Goosebumps. Noi aveam Cireșarii si seria Jules Verde, aia albă și cartonată. Și pionieri entuziaști. Ani despre care bine ar fi să scriu la un moment dat.

Brian Keene si Edward Lee, firește, I Am Legend (care m-a surprins plăcut, deși încă nu am ajuns să văd filmul cu Vincent Price), Road Dahl, o biografie Freddie (Leslie Ann Jones), o excelentă biografie Peter Cushing (preferatul meu în această epocă), mai am doar două Stephen King - Firestarter și The Wind Through the Keyhole) și i-am terminat romanele. Toate. Ceea ce e în sine o performanță. Memorii de închisoare, de crematoriu, o bună istorie metalică, Louder than Hell. Și Solenoid, pentru care mi-am încălcat promisiunea de a nu mai cumpăra nimic dintr-o librărie Humanitas. Sufletul pacatos pacat făcut, cum spunea regretatul nemuritor Cadîr. Dar a meritat. Și am redescoperit Emil și detectivii, după mai bine de două decenii, și continuarea, Emil și cei trei gemeni. Și o plăcută surpriză - Calitatea luminii, cartea lui Mircea Pricăjan. Și au mai fost. Cel mai nou tradus Bukowski, deloc rău, deși știam deja o parte dintre povestiri. 

La începutul unui an nou îmi iau angajamentul, etc, etc. Sună familiar? Mie cel puțin da. Teoretic, dacă aș mai crede în promisiuni, 2017 trebuie să fie anul 1001 de nopți (integral), Hoffmann (tot ce am, și cum nu știu nemțește tot traduceri englezești și franțuzești), de terminat Proust și citit tot ce am adunat Oișteanu. Dacă mai rămâne vreme între board games și filme de kung fu atunci n-ar strica o recitire a Turnului Întunecat, cu tot cu volumul 4.5. Dar cum nu mai cred, sănătate să fie, ceea ce vă doresc și dumneavoastră.

Stephen King - Joyland

Publicat în Revista de Suspans, nr 11, august 2013 cu titlul ”Tărâmul fericirii”

Marea iubire de la 21 de ani durează în imaginar până la sfârșitul lumii. Puppy love. Dragostea perfectă. În termeni reali, așa cum își dă seama Devin Jones, eroul celui mai nou roman semnat de Stephen King (mai e atât de mult până să apară Dr. Sleep!), dragostea dintre el și superficiala Wendy Keegan a durat mai puțin. Mult mai puțin. Nu cu mult timp în urmă, Devin și-a pierdut mama. Acum și pe Wendy, care era cam tot ce îi rămăsese. Student care visează să devină scriitor de succes, Devin își caută o slujbă temporară, doar pentru acea vară, mai puțin pentru bani ori vreun viitor CV, mai mult ca un refugiu unde timpul să treacă mai ușor, iar rănile să se închidă mai curând. Rememorând după decenii acea vară a lui 73 care i-a schimbat definitiv existența, acum sexagenarul Devin își dă seama că astfel de iubiri sunt cele care se vindecă cel mai greu și lasă urmele cele mai adânci.

(Ar fi interesant de știut cât din Devin Jones este Stephen King. Nu că ar fi prima oară când eroii cărților sale pot fi numiți cel puțin parțial „autobiografici”. Pierderea mamei, visul scrisului, dacă am afla și dacă a existat vreo Wendy (oricare va fi fost numele ei) prin preajma acelei vârste, înainte ca Tabitha să-și intre în rol…)

Kubrick vs Chang Cheh

The Duel. 1971. Shaw Brothers. Unul dintre cele mai bune filme regizate de eternul Chang Cheh, cu David Chiang și Ti Lung în rolurile principale. Triunghiul de fier. Preferații săi pe atunci. Înainte de Venoms și ce a fost după. Înainte de Fu Sheng. Diferit de seria wuxia dinainte care îi făcuse celebri. Foarte alert. Surprinzător de violent pentru o perioadă în care Chang Cheh încă mai căuta o ”rețetă” care să mulțumească pe toată lumea.

La prima întâlnire (accidentală) dintre cei doi, chiar la început, panoramare și... primele măsuri din Also sprach Zarathustra. Doar vreo 10-15 secunde. Folosit cu trei ani înainte de Kubrick. Celebră utilizare.  Scena cu maimuțele și osul și monolitul. Firește, toată lumea o știe. 

Poate în cazul unui film kung fu - sau în versiunea clasică ”film cu bătăi” - mica găselniță ar fi trebuit să pară ridicolă sau exagerată, dar cumva Chang Cheh a făcut să se potrivească bizar de plăcut. Ingenios. Sau fanatismul dus la extrem mi-a aneantizat simțul critic.Trebuie să caut o colecție de coloane sonore Shaw Brothers. Iar filmul a fost bun. Chiar foarte.

PS: Cei mai puțin pretențioși sau mai sinceri cu sine vor regăsi același fragment muzical și în Married With Children. Episodul 24, sezonul 9 pentru puriști. Cel în care Al și Kelly filmează un scurt-metraj ce le aduce 10.000 de dolari. SHEOS. Bun. Elitist. O altă plăcere vinovată.

Tutunuri Obester

Privind ilustrația de pe cele trei pachete (goale) de tutun unguresc Obester - un mândru honved (probabil) ecvestru și cu sabia scoasă - mă gândesc după această triplă experiență că nu mai am mult până la tutunul cazon pe care îl primise Svejk, odată cu o pâine la fel de ostășească, în zilele Odiseei sale în căutarea regimentului pierdut. Undeva între un tutun fără pretenții și o mahorcă neîndeajuns prelucrată. 

Deși sincer să fiu acești Rona au demonstrat, la doi pași geografici de noi, că se pot face tutunuri ieftine și decente, poate chiar bune. Un exemplu din prima categorie este Jacht Club, a doua categoric Black Gold. Deși în ceea ce îl privește am ajuns la saturație. Cu Obester lucrurile stau puțin diferit.