La Multi Ani

Va multumesc tuturor celor care ati trecut pe aici, macar o data. Va multumesc celor care ati trecut mai des si care ati gasit si ceva de spus. Va multumesc celor ce reveniti din nou si din nou. Celor care au avut ceva de criticat si celor care au avut ceva de laudat. Celor care mi-au impartasit bucuriile lor sau nereusitele.

A fost un an cu bunele si relele sale, cu cateva mici succese si destule dezamagiri. Sper ca noul an sa fie mai bun pentru noi toti. Sa ne citim cu bine.

La Multi Ani tuturor

de la Bubu, Butucu, Cinabra si Cinabru

Examen (2003)

Regie : Titus Muntean
Distributie : Marius Stanescu, Gheorghe Dinica, Gheorghe Visu, Valentin Uritescu, Alexandru Bindea

Surprinzator de bun acest Examen marca Titus Muntean. Nu sunt un cinefil care vede tot ce apare, se intampla adesea sa ratez pelicule reusite, dar as putea spune ca e unul dintre cele mai bune filme vazute in ultimul timp, si n-ar fi o dovada de triumfalism mioritic. Este realmente un film bun, o poveste surprinzator de bine spusa. Nu stiu cat succes a avut la lansare, nu stiu prea multe nici despre regizorul Titus Muntean, dar dupa Examen cred ca vreau sa aflu mai multe. Mult mai multe. Un Gheorghe Dinica in rolul procurorului, un Gheorghe Visu inconfundabil si la fel de carismatic, multi alti mari actori distribuiti in roluri mai mici, dar importante. Examen este un thriller ce reuseste sa te tina in tensiune, dupa reteta americana, adaptata insa unui subiect romanesc : nevinovatul in fata sistemului

Povestea pe scurt : in Bucurestiul anilor ’70, pe fundalul aparentei deschideri a socialismului, un tanar taximetrist, un pic prea hippy si un pic prea neconform cu idealurile oranduirii de partid si de stat, este acuzat ca a violat o tanara provinciala, a ucis-o, transat-o si apoi a a imprastiat fragmentele prin centrul orasului. Crima ce pusese in stare de alerta Militia si Securitatea, pana la Cabinetele 1 si 2, avea nevoie de o rezolvare rapida si de un vinovat. Iar Cristi Sandulescu, interpretat de un Marius Stanescu in plina forma, taximetristul nostru, este perfect pentru asta. O cunoscuse pe tanara cu un an in urma, nu era un model socialist, avea o moralitate dubioasa. Cand adevaratul asasin este arestat cativa ani mai tarziu, Sandulescu este eliberat fara explicatii, dupa ce pierduse totul : parinti, familie, prieteni, slujba, libertate. Incearca sa afle ce s-a intamplat, sa i se ofere o explicatie, o scuza, o justificare, intelegand in final ca adevarul trebuie obtinut doar cu fortarea sistemului. Sistem care functioneaza aparent pentru toti, echitabil si corect, dar in fapt este un sistem putred si in faliment.

Confruntarea dintre Sandulescu si sistemul comunist de ancheta este partea fabuloasa a filmului. Este clar din start ca taximetristul nostru nu este un personaj dostoievskian, marcat de framantari sufletesti, angoase si intrebari. Este un pierde-vara ca multi altii, vrea doar o bere buna, ceva bani (cat mai multi), o gagica si libertatea de a se face ca munceste. Nu are nici macar o tenta disidenta, poate cu exceptia pletelor si hainelor. Cum le spune prietenilor, ar fi tampit sa plece in alta parte, pentru “libertatea”, pentru ca acolo ar trebui sa munceasca. In timp ce in Romania comunista cei ca el se descurca intr-un fel sau altul. Noi ne facem ca muncim… O existenta idilica, tipica pentru acei ani, numai ca totul se termina brusc. Arestat, este anchetat in stil dur, amestec intre loviturile date de expertii Militiei si presiunea psihologica. Personajele, interpretate de actori incredibili, sunt un amestec de distopie si realitate a epocii. Ca exemplu, Dinica in rolul procurorului este un infiorator amestec de ticalosie rece si dorinta de a avea un caz rezolvat, dar nu si adevaruri. Nu exista tactica militian bun/militian rau, nu exista solutii pentru a scapa, nu exista mila. Se lucreaza in forta, cu amenintari, presiuni, batai. Declaratiile date trebuie sa corespunda perfect variantei oficiale, si este fascinanta scena in care un Sandulescu infrant incepe sa declare ce trebuie. Infrant, pentru ca deja sotia a acceptat sa depuna marturie impotriva sa (de teama ca altfel isi va pierde copiii), parintii s-au sinucis (nu au suportat presiunile si spaima ca vor fi acuzati de complicitate), prietenii il evita. Accepta sa semneze orice, doar sa se termine totul. Numai ca nu merge chiar asa. Trebuie sa spuna adevarul, nu ? Adevarul lor. Victima avea o bluza deschisa la culoare. Alba. Privire plina de repros din partea anchetatorului. Galbena ? Ei, vezi ca ti-ai amintit. Si pe saboti avea niste fructe, nu ? Ce fructe avea pe saboti ? Mere ? Pere ? Capsuni ? De fiecare data negare abia perceptibila. Caise/visine/cirese/zmeura/piersici …. Intr-un final nimereste. Ei, vezi ca iti aduci aminte. Cam asa se face ancheta. Iar cand este nevoie si de probe fizice – sange si par – acestea sunt luate de la cadavru si “plantate” in apartamentul parintilor lui Sandulescu. Procesul este o formalitate, dar inchisoarea devine un refugiu. Fascinant cum lumea libera este mult mai ostila si mai amenintatoare decat sistemul carceral, mai ales pentru un nevinovat.

Eliberat fara prea multe explicatii, asista din public la procesul adevaratului asasin, dupa care incearca sa afle raspunsul la o intrebare simpla : de ce el ? Ajunge chiar sa il prinda pe procurorul care instrumentase cazul, il duce intr-un garaj din afara orasului si il forteaza sa ii spuna adevarul. Adevar dureros : era nevoie de un faptas intr-o saptamana. Si cum numarul lui de telefon aparea in agenda fetei, iar disparitia sa nu ar fi starnit mari emotii, s-a fabricat un dosar, s-a fortat o marturisire si cazul a fost rezolvat. Cel putin atunci. Sandulescu ar fi putut sa se razbune. Sa ucida. Sa isi mutileze tortionarii. Sa isi ia revansa. Nu o face. Pierduse totul, si totusi ceva il retine. Ramane neclar ce. Un rest de umanitate? Mila ? Teama de a nu deveni ca Ei ? Teama de Ei si de consecintele unui asemenea gest ? Greu de spus. Dar povestea este spusa foarte bine. Foarte real.

De ce Examen ? Dintr-un motiv foarte simplu : povestea taximetristului-victima va fi subiectul unor studenti la regie, din anii post-decembristi. Asa incepe de altfel filmul. Auzind mai mult povesti despre Sandulescu, cei doi il cauta si il conving sa isi spuna povestea in fata camerei, pentru un proiect ce se anunta interesant. Ceea ce ar fi trebuit sa devina un interesant studiu de istorie orala se transforma intr-o confesiune dureroasa pentru Sandulescu, de neacceptat pentru cei doi tineri, fragila comunicare rupandu-se definitiv in final. Prapastia dintre generatii este prea mare, iar ruptura nu poate fi reparata in nici un fel. Sandulescu, un ratat bolnav, cu o drama personala care nu mai intereseaza pe nimeni, o victima a unui regim comunist disparut, este doar un anonim pierdut intr-un apartament mizer al unui bloc ceausist. A pierdut totul, si nu intereseaza pe nimeni povestea unui invins. Chiar, pe cine mai intereseaza o poveste de pe vremea comunismului, este dureroasa intrebare de final. Pe nimeni…

H. P. Lovecraft la Editura Vremea

La finalul lui 2007, Editura Vremea publica in colectia Rosu si negru un titlu mult prea indelung asteptat : H.P. Lovecraft – Monstrul din prag. Cine cunoaste editia veche, din 1993, aparut la Editura “Vremea MC” (dar in colectia Super Horror) stie la ce se poate astepta de la acest volum. Cine nu, ar fi o idee sa il descopere. Traducerea – excelenta din cat am putut vedea – este semnata de Silvia Colfescu.

Sincer, ma asteptam sa apara la Leda/Grupul Editorial Corint, unde au fost publicate “Demoni si miracole” si “Dagon si alte povestiri macabre”.

Merry Christmas Baby

Premiul “Ion Creanga” pentru Sorin Stoica

Academia Romana a decernat astazi premiile in domeniul filologiei si literaturii. Premiul “Ion Creanga” a fost decernat prozatorilor Sorin Stoica – pentru “O limba comuna” – si Florina Ilis – pentru “Cruciada copiilor”. Numai ca in cazul lui Sorin Stoica, meritatul premiu este decernat post-mortem. Sorin Stoica a murit la inceputul anului trecut, la doar 27 de ani. Suferea de cativa ani de cancer. Imi place sa cred ca acest premiu, daca i-ar fi fost decernat in timpul vietii sale, l-ar fi bucurat. Sau i-ar fi inspirat o noua povestire.

Ca multi altii, l-am descoperit pe acest povestas tardiv, dupa moartea sa. Intr-o comanda facuta Polirom-ului, in loc de “Jurnal” (Palahniuk) a aparut “Jurnal” (Sorin Stoica). Greseala lor ? Azi chiar ma indoiesc de asta. Ciudat ca nu mi-a trecut prin cap sa returnez cartea, m-am apucat in aceeasi seara de ea – desi erau destule alte carti la rand. L-am terminat spre dimineata, ramanand cu un zdrobitor sentiment de invidie. Sorin Stoica era un scriitor din rara categorie : “Mi-as vinde 10 ani din viata ca sa scriu ca tipul asta!”. Foarte rari, cumplit de buni, imposibil de imitat fara a cadea in penibil. Ar fi facut foarte multe si mai tarziu, daca avea macar un dram de noroc.

Asa ca premiul decernat astazi poate fi privit ca o reparatie tarzie, ca un gest normal, ca o victorie. Dincolo de toate acestea este o parere de rau. Ca nu l-am cunoscut pe Sorin Stoica, ori ca nu va mai termina proiectele pe care le incepuse, sau ca am pierdut cu totii un mare prozator.

Colind

Orbitor.Aripa dreapta – Cartea anului 2007

Cu regretabila intarziere, scriu si eu ca volumul 3 din Orbitor, Aripa dreapta, a fost desemnat Cartea anului 2007, de catre un juriu alcatuit din Nicolae Manolescu, Ioana Parvulescu, Adriana Bittel, Marina Constantinescu, Gabriel Dimisianu si Alex Stefanescu. Sincer, desi ceilalti concurenti era valorosi, era un rezultat previzibil si meritat de Mircea Cartarescu. Acelasi scriitor modest si timid, care anunta ca are in plan alte cinci noi proiecte. Nu stiu daca vor avea aceeasi amplitudine. Stiu ca in sfarsit a aparut si editia definitiva, un superb si elegant tom. Care imi face cu ochiul.

Sursa : HotNews.ro

Andrew Crumey – Pfitz

Deloc rau acest scriitor scotian, autorul lui Pfitz, roman (sau mai curand nuvela ?) ce m-a surprins placut. Dar nu neaparat ca replica tarzie data lui Diderot. Publicata in original in 1995, Pfitz este o poveste ce imbina elementele picaresti cu romanul politist si atmosfera distopica. Este un 1984 in cheie comica, fara tragismul sumbru si lipsa de speranta din Orwell, avand ceva din perfectiunea visata a coloniei penitenciare kafkiene. Exista reguli, exista standarde, totul se petrece – macar vizibil – asa cum trebuie, si asta este bine. Povestea, cu accente sensibile si trimiteri la Calvino si Eco in faza sa medievista, este relativ originala : candva, cu doua secole in urma (mai mult sau mai putin), un print puternic si bogat capata o noua pasiune – construirea oraselor imaginare. Paralela cu scrierea omonima a lui Calvino este valabila pana la un punct.

La Crumey, orasul imaginar este oglinda perfectiunii pana cand devine perfectiunea insasi. Istoria creata ajunge sa inlocuiasca istoria reala, dar nu prin opresiune si violenta, ci firesc, construirea unei alte realitati, de aceasta data pur fictiva, ajungand sa devina singura preocupare a locuitorilor. Dupa mai multe proiecte mai mult sau mai putin reusite, inspirate de tot atatea bucurii si experiente si cauzatoare de tot atatea nostalgii, printul ajunge, in amurgul vietii sale, sa lucreze la planul orasului imaginar perfect. Acest proiect final va antrena toate resursele cetatenilor, toata munca, toate talentele, toate existentele, construind utopia finala, un oras enciclopedic, perfect, care sa cuprinda totul. Esential la Crumey este ca aceste orase nu vor fi construite niciodata. Tot ce conteaza este ca planurile pentru ele sa fie desavarsite. Birocratia, proiectul, harta detaliata pana la absurd au inlocuit realitatea, pentru materializarea planului nu mai exista bani, specialisti, energie. Si dupa mai multe tentative esuate, nimeni nu se mai gandeasca sa inceapa construirea acestui oras perfect, dar toti muncesc pentru realizarea pe hartie a unei uriase utopii.

Un oras imaginar nu inseamna insa doar strazi, cartiere, monumente, case, berarii, ateliere, trasate pana in cel mai mic detaliu pe colile imense de calc. Inseamna si locuitori. Fiecare trebuie sa aiba biografia sa, scrisa in arhivele orasului, o meserie, o moarte, prieteni, eventual o familie, dusmani. Fiecare obiect are povestea sa, fiecare eveniment, fiecare detaliu, chiar si un ac de cusut trebuie sa fie prezent intr-un loc din arhiva, trebuie mentionat. In locul paradisului borgesian, o astfel de biblioteca devine un prezent incremenit in timp, intr-un singur moment definit, pentru ca proiectul sa poata fi terminat. Nu se rescrie insa trecutul, ci se scrie o perioada clara, cuprinsa intre … si … dupa care orasul perfect, enciclopedic, cel care cuprinde nu doar in efigie totul, va fi gata.

Iar in acest urias mecanism al fictiunii, personajul cartii este nu atat Pfitz, un straniu si obscur personaj abia schitat pe o harta a orasului, ci un anume Shenk, cartograf anonim, ce se indragosteste fulgerator de Estrella, frumoasa de la alt departament. Pentru a o cuceri, singura lui sansa este de a-i da mai multe informatii despre acest recent descoperi Pfitz. Si cum nu se stie nimic despre acesta, Shenk se regaseste ca scriitor – ce poate face dorinta posesiunii – si incepe sa scrie istoria acestui personaj, ducandu-i iubitei cate un capitol, pentru a-i atrage atentia. Si aceasta incercare de a cuceri il atrage intr-o conspiratie ciudata, nascuta in mijlocul acestui urias angrenaj birocratic, o rotita care a sarit in locas si se invarte in alt ritm, un amestec de personaje care scriu povestea, personaje din poveste si personaje prinse intre cele doua spatii.

Cartea, destul de scurta de altfel, se desfasoara pe doua planuri narative distincte, ce se vor impleti, clasic, abia la final : cel real, in care cartograful incearca sa o cucereasca pe Estrelle si apoi sa afle misterul si povestea lui Pfitz, cea scrisa de Shenk. Sau nu. Dupa cum se va vedea la sfarsit. Interesant final, poate prea literaturizat pentru gustul meu, dar interesant. O recomand. Se citeste repede si bine.

Concert Iron Maiden la Bucuresti

Aflu de pe site-ul oficial ca Iron Maiden, de data asta in formula completa, va concerta pe 4 august 2008 la Bucuresti, pe Stadionul Cotroceni, in cadrul turneului " Somewhere Back in Time". Biletele se gasesc deja la Diverta sau pe www.myticket.ro.
Cinci categorii : de 50, 75, 130, 180, 240 Ron.

Din varii motive, am ratat concertul din 1995, si ani de zile m-am consolat cu "Da, domne, dar nu era si Bruce". Acuma e si Bruce, cica playlist-ul va fi bazat in principal pe anii '80 (happy, happy, joy, joy), asa ca trebuie sa merg. A, se pare ca scena va fi cea din Powerslave Tour (cea "egipteana).

Lista Premiilor Pulitzer pentru Fictiune 1919 - 2007

Aici veti gasi lista Premiilor Pulitzer pentru Fictiune, din 1919 si pana in 2007. Fiecare carte este prezentata pe scurt : cateva imagini si o scurte descriere. Spre rusinea mea, multe dintre titluri imi sunt complet necunoscute, cu exceptii precum Edith Wharton, Pearl S. Buck, John Steinbeck, William Faulkner si alti cativa. In rest, mister.

Lista completa a Premiilor Pulitzer pentru Fictiune

Mansion Books - editii princeps americane

Ma bucura sa gasesc site-uri mai putin cunoscute, dar faine, iar Mansion Books - http://www.mansionbooks.com/ - este unul dintre acestea. Site-ul este un ghid online de editii princeps americane ale unor titluri importante din secolul trecut (din pacate, inclusiv Harry Potter). Cartile sunt prezentate simplu in imagini : coperta I si IV, pagina de garda, eventual cateva poze cu gravuri sau desene, alte pagini interesante. Imaginile sunt insotite de o scurta descriere a cartii si editiei : cand a aparut, cat costa, ce premii a castigat titlul respectiv. Nu foarte mult, dar suficient pentru a-ti starni curiozitatea.

Cartile sunt impartite in site pe cateva categorii - Classics, Science, Politics, History, Sports, Crime - si se poate face si cautare avansata, dar se poate cauta si pe Ebaycom si AbeBooks.com cate un exemplar. Preturile sunt foarte mari, cel putin pentru mine, de ordinul miilor de dolari. Dar daca esti pasionat….

Cum spuneam, sunt editiile americane princeps ale unor titluri precum (dau exemple doar din Classics) : Toba de tinichea, On the Road, De veghe in lanul de secara, Marele Gatsby, Oameni si soareci, 1984, Lolita si destule altele. Desi inca sunt putine, e un inceput. La restul categoriilor nu prea m-am bagat, doar la History am remarcat cate ceva tentant.

In esenta, un site interesant pentru pasionati, chit ca prea putini ne vom apuca sa dam mii de dolari pe o editie princeps. Macar ca istorie editoriala, si tot e interesant. Recomandat.

757 Books & Magazines

Targ de carte de arhitectura, arta si design

Organizatori : KLUDIstudio si Prior Books
Perioada : 14 - 15 decembrie 2007
Unde : KLUDIstudio, Bd Libertatii, Nr 10, Bucuresti
Telefon : 031 418 71 01

Popcorn (1988)

Doar Slayer cred ca isi mai aduce aminte de aceasta bijuterie, scoasa in 1988 de Lacral si ajunsa azi la stadiul de abandonware. Imi vine greu sa cred ca mai exista vreo discheta originala cu Popcorn si inca ma minunez cat se putea inghesui in cateva sute de k. Dau cateva exemple : Prince of Persia, Loom, Leisure Suit Larry 1, Sokoban, F19, Faceoff, Barbarian, Alley Cat, Ski or Die, J-Bird, Lode Runner, Paratrooper, Space Invaders, Formula 1 Grand Prix. Toate jucate pe un PC XT, cu monitor CGA, tastatura solida si un imens hard de 20 de mega. Singurul sunet venea de pe PC speaker. Floppy de 5.25, 360 k. Costase destul, dar in limitele lui functiona perfect. Nu s-a blocat vreodata, nu a inghetat, nu a mers mai greu. Spre deosebire de cele de astazi. Cat putea, mergea perfect. La Slayer aveam sa vad prima data monitor VGA, sunet pe o placa Soundblaster (cred) si jocuri precum Space Quest 4 (fascinant) sau un Wing Commander (care o fi fost). Dar asta este o alta poveste. Mie oricum nu imi mergeau.

Asa cum se intampla pe atunci, cand luai un calculator – la mana a doua, de la firma vreunui prieten – venea si cu jocuri, programe, eternul MS-DOS, toate inghesuite cat se putea. Printre jocurile primite – cu trei exceptii cele de mai sus – se numara si Popcorn, descoperit dupa cateva saptamani. Unul dintre cele mai bune jocuri de atunci. Pur si simplu genial. Si foarte greu. Nu puteai salva – din cate imi aduca aminte – ori nu am putut afla eu cum. Jucai cate vieti aveai, dupa care o luai de la capat. Principiul de joc era simplu : clona de Arkanoid. Miscai o paleta in josul ecranului, jucand oarecum tenis contra unui perete din caramizi colorate (ma rog, nu prea multe culori, vorbim de CGA aici). Cand le loveai, se spargeau si iti dadeau puncte. Si bipaiau. Sau iti dadeau puncte si lasau sa cada un bonus, o litera – A, C, V, F, I, L si altele – fiecare reprezentand un bonus. Nu dura mult pana le invatai si alergai dupa ele, incercand cu disperare sa le prinzi. C-ul facea bila sa se lipeasca de paleta, V (cel mai dorit) iti dadea inca o viata, L iti dadea lasere, S iti incetinea bila, in timp ce M iti oprea inamicii, ca in PacMan. Inamici, pentru ca in afara de ziduri de caramizi aveai tot felul de acvarii, baloane, monstruleti, care coborau spre tine si care trebuiau pocniti cu bila.

Stiu ca pare simplist si chiar ridicol acum, dar in definitiv nici Tetris, Arkanoid sau PacMan nu aveau super grafica, super poveste, incapeau pe o discheta si te tineau ore bune acolo. La Popcorn, pe care il jucam adesea pe ture cu Slayer, am reusit sa ajung cel mai departe la nivelul 26. In cateva ore. Bonusuri, bile, vieti, caramizi, decoruri schimbate de la un nivel la altul, sunete destul de enervante pe PC speaker. Ajungeai sa le visezi si noaptea, sa iti misti degetele pe stanga, dreapta, space, fara tastatura in fata. Ajungeai sa vezi totul in cele patru culori CGA. Popcorn este un joc “addictive”, chiar daca unele niveluri s-ar putea sa para monotone si enervate, pentru ca mai ramane o singura caramida, imposibil de lovit pentru ca e intr-un colt. Un clasic. Dar prea vechi sa placa celor prea tineri. E bun pentru batranei nostalgici. Ca mine. Insa mai imi aduc aminte cat de mandru eram cand faceam un nou high score.

Pozele le-am luat de pe www.abandonia.com, unde am gasit si o scurta prezentare si ce insemna fiecare litera bonus. Dupa atatia ani, greu de crezut ca mai tineam minte.

Sebastian Barry – Calea cea lunga

“16 years old when I went to war,
To fight for a land fit for heroes,
God on my side,and a gun in my hand,
Counting my days down to zero”

“1916”, una dintre cele mai bune piese Motorhead, s-ar potrivi perfect pentru a descrie “Calea cea lunga”, romanul lui Sebastian Barry, aparut in colectia Literatura de la Cotidianul (numarul 51). Din start trebuie spus ca nu este o capodopera, este o carte medie, pe alocuri prea lent ritmata, dar si cu cateva momente ce merita gustate. Nu e rea, dar nici nu schimba viata cuiva. Este oarecum o replica post-moderna data capodoperei lui Remarque, “Nimic nou pe frontul de vest”, o carte care a facut istorie la vremea sa. Nu am putut niciodata sa ii inteleg pe cei care prezinta razboiul – mai ales razboaiele moderne – intr-un amestec stilistic de entuziasm si misticism. Mi se par imbecili. Si cu siguranta ca si sunt, ori cel putin mincinosi. Tocmai de aceea Barry mi-a atras atentia. Este sincer.

Povestea este asemanatoare cu cea din “Nimic nou pe frontul de vest”. Numai ca Willie Dunne, eroul principal, fiul unui politist din Dublin, nu este sedus neaparat de propaganda oficiala. Pleaca in armata deoarece era prea scund pentru a fi primit in politie, incercand astfel sa isi impresioneze tatal. Nu are iluzii, nu crede in justetea razboiului, si la fel ca multi alti irlandezi nu intelege de ce lupta in armata regelui Marii Britanii. Revoltele din Dublin, felul in care va fi primit la rarele intoarceri – inclusiv de tatal sau – il fac sa nu mai priceapa cine este si de ce lupta.

Barry nu reuseste sa atinga acelasi nivel artistic precum Remarque, de care il apropie destule elemente, dar razboiul prin prisma sa mi se pare prezentat mult mai realist, mult mai sincer, fara nimic frumos si bun. Macar la Remarque mai aveai speranta ca vei scapa, camaraderia te ajuta sa rezisti, credinta si gandul la cei de acasa ramaneau repere morale. Aici, in “Calea cea lunga”, nu exista sperante. Prietenia intre soldati, gandul la cei de acasa, speranta ca vrei supravietui urmatorului atac, toate sunt strivite de apasarea spectrului razboiului. Razboiul, vazut din transee, este lipsit de sens, eroism si onoare. Mor sute de oameni pentru a ocupa un sat pierdut pe vreo harta, fara vreo importanta strategica. Fiecare batalie este haotica : mii de gloante, bombe, gaze de lupta, oameni zdrobiti, mutilati, ucisi, spulberati de explozii, rachete de semnalizare, lupte cumplite corp la corp. Nimic nu are sens, acesta este esentialul, iar astfel razboiul devine expresia ultima a hazardului si ridicolului. Si a civilizatiei secolului XX, pana la urma. Care se simte cel mai bine in descrierea primului atac german cu gaze toxice : un sarpe galben de ceata, care cuprinde totul si ucide orice are viata, fara scrupule, fara ezitari, fara sentimente. Dimensiunea apocaliptica a scenei – poate cea mai buna din roman – iti ramane in minte mai ales vizual. Remarcabil.

La intoarcerea acasa, respins chiar de irlandezii sai, Dunne se va simti atat de strain, atat de desprins de lumea amintirilor sale, incat prefera sa revina pe front. Unde, la scurt timp, va muri, dupa ce reusise sa supravietuiasca unor atacuri cumplite. Este finalul unei istorii personale, dar si un arhetip al epocii : tanarul care merge sa lupte, fara sa stie pentru ce, si moare, fara sa fi aflat de ce.

Calea cea lunga nu este cea mai buna carte venita de pe taramurile Irlandei. Dar are momentele sale, si farmecul sau. Clar nu este cel mai slab numar din colectie, ci unul mediu. Cititi-o. Sau nu.

Say It’s Not True – noul single Queen

Nu sunt unul dintre cei incantati de colaborarea Paul Rodgers – Queen. Poate este un vocal extraordinar, de prima clasa, genial, dar nu se potriveste cu ceea ce a fost aceasta trupa. Pentru mine, Queen a murit in 1991. Iar dupa ce si John Deacon a renuntat, oricat de mult ar insemna Brian si Roger, nu mai este acelasi lucru. Oricat s-ar incerca.

Cu toate acestea, am fost curios de noul single al trupei, Say It’s Not True, lansat gratuit online, pe 1 decembrie 2007, ziua internationala de lupta impotriva SIDA. Un gest frumos, potrivit pentru Queen, iar modalitatea de promovare este o premiera. Piesa, compozitie tipica pentru Roger Taylor, era mai veche, fiind cantata in concerte in ultimii ani, dar in versiunea de studio… este altceva. Si trebuie sa recunosc, pentru prima data Paul Rodgers mi-a placut. Nu in exces.

Cei trei – Paul, Brian, Roger – reusesc o piesa surprinzatoare, destul de departe de ce insemna Queen, dar totusi o balada sensibila si reusita. Bine mixata, cu voci la inaltime, in armonie, Say It’s Not True mi-a placut. Nu atat de mult incat sa o ascult de mai multe ori, dar suficient pentru a astepta viitorul album de studio. Care ar trebui sa apara anul viitor.

Say It’s Not True poate fi descarcata aici.

Amin Maalouf – Periplul lui Baldassare

O foarte placuta surpriza acest scriitor francez, de origine libaneza. Inainte de toate, un minunat povestitor – beneficiind si de excelenta traducere semnata Ileana Cantuniari – care a reusit sa faca din Levant si prin extensie din Orientul ce ii fascina pe europeni un taram magic, dar in egala masura real si tangibil. Nu mai este Orientul celor 1001 de nopti, desi acolo gasim inceputurile, ci un Orient tot mai deschis spre Occident, un Orient unde negutatorii ajung la averi fabuloase, unde stapanitorii vremurilor sunt asemeni zeilor, unde dragostea si onoarea trebuie sa existe impreuna, unde zaharicalele, dulceturile si rarele delicatese se gasesc pe mese si in inimile oamenilor. Levantul, spatiul magic, taramul imaginar pe care fericitii de atunci l-au cunoscut, o, Levant, Levant ferice, minunat descris de Amin Maalouf.

Povestea nu este deloc banala : in preajma anului 1666, cand cei mai multi se asteapta ca lumea sa se termine, iar Fiara sa apara, un negustor pe nume Baldassare Embriacco, genovez ca sange, afla ca exista undeva o carte, “Al o sutalea nume”, ce ar cuprinde in paginile sale numele secret si de nerostit al lui Dumnezeu/Allah/Iehova. Ajunge sa il stii si sa il rostesti, si totul ti se indeplineste, Demiurgul te apara, iar orice pericol, orice umbra a raului, se indeparteaza. Dar acest nume, exista oare ? Iar cartea este doar un fals, o compilatie un volum adevarat ? Ar putea ea salva omenirea, cuprinsa de tremurul asteptarii impletit cu oroarea, sau este doar un basm ?

Baldassare, el insusi negustor de antichitati si mai ales de carti rare, calatorit prin Levant, cunoscut de negustori si colectionari, aude zvonurile, profetiile, vede noi si noi Mesia care apar si se sting, verdicte nebunesti si presimtiri. De mult credinta sa nu mai e la fel de puternica, inca mai crede mai mult din obisnuinta, iar daca Apocalipsa va veni, ce rost ar avea sa i te opui ? Numai ca in chip ciudat bogatul negustor primeste cartea “Al o sutalea nume”, ca rasplata pentru o vanzare reusita. Fara a chibzui prea mult, o vinde mai departe, pentru o suma fabuloasa, dar in scurt timp va porni in cautarea ei, hotarat sa o rascumpere indiferent de pret. De unde la inceput privea amuzat prevestirile, acum incepe sa le creada si sa se teama de el, agatandu-se de iluzoria carte ca de ultima speranta.

Calatoria, care il va purta dintr-un loc in altul, este o picaresca initiere : cartea ii va scapa mereu printre degete, va cunoaste dragostea si tradarea, daruirea si ireperabila pierdere, orase stranii sau dimpotriva familiare, neamuri cu vechi istorii si femei seducatoare, alti negutatori si profeti, fascinantul Levant cu tainele, coruptia si forta sa.

Este remarcabilul stilul lui Maalouf. Poate ca nu este exact cel folosit in scrierile vremii, dar este stilul pe care il folosim cand ne imaginam cu aratau acele scrieri. Daca Levantul este “din imaginariu”, si scriitura auctorelui este de aici. Citindu-l, Maalouf m-a facut sa ma gandesc la Umberto Eco, dar un Eco mai alert, mult mai putin doct, insa interesant si placut. O carte recomandata pentru cei care vor sa citeasca un basm mai nou.

Un nou blog de fotografie : Laviniars

Un blog de arta fotografica – Arta Laviniei – pe care il asteptasem de ceva timp si care are inca din start cateva imagini superbe. Cu siguranta ca nu va fi si ultimul, pentru ca o cunosc pe autoare si stiu de ce e in stare cand are un aparat foto. Mai ales unul de calitate.

Am lucrat alaturi de Lavinia ceva timp, si cam eram la curent cu ce mai fotografia. Dupa cum se vede si pe blog, are talent si stie sa dea viata unei imagini, asa cum mai vazusem mai mult prin reviste. Personal, nu ma bucur de talent nici in acest domeniu. Din pacate. Ea, da.

Uitasem ce e mai important. Adresa : http://laviniars.blogspot.com/

Sper sa le placa si altora, chiar daca in acest moment sunt cam putine imagini (aluzie fina). Succes, Laviniars.

Doris Lessing in Biblioteca Polirom

Dupa ce majoritatea cititorilor romani nu a prea stiut de unde sa o ia pe proaspata castigatoare a Premiului Nobel pentru Literatura, Doris Lessing, iata ca Editura Polirom lanseaza primul volum din seria de autor dedicata. Potrivit site-ului editurii, pana la sfarsitul anului vom gasi in librarii prima carte, “O coborare in infern”. Prima editie a aparut la noi in 1986 – ceea ce sunt convins ca putini stiau – si se pare ca este cel putin interesanta.

Vor urma, in 2008, alte patru titluri. Trei sunt traduceri in premiera - The Golden Notebook, The Cleft si The Fifth Child – a patra este Povestiri africane, aparuta prima data la noi in 1989. Se pare ca si pe atunci eram destul de la zi cu aparitiile din afara. Ramane de asteptat si de vazut. Lectura placuta.

Darkthrone - Too Old Too Cold

Audiobook-uri in editie limitata la Humanitas

Cu ocazia sarbatorilor, editura Humanitas a pus pe piata o colectie de noi audiobook-uri, patru box-seturi pana acum (fiecare cu 3 pana la 10 cd-uri), purtand semnaturile a patru dintre cei mai importanti autori din portofoliul Humanitas : Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu, Horia Roman Patapievici si Neagu Djuvara. Prezentate ca “mesajele autorilor pentru sarbatori”, iata cu siguranta un cadou inedit si interesant, intr-o prezentare de lux, la preturi nu foarte mai pentru fanii audiobook-urilor Humanitas. Ar mai fi de spus ca pachetul Neagu Djuvara contine integral cartea “O scurta istorie a romanilor povestita celor tineri”, volum care a facut ceva valva la vremea sa.

Pentru cei care sunt tentati, cele patru seturi se pot cumpara de aici.

Cinabru nu e un fan al audiobook-urilor. Dar acestea par deosebite. Si sunt cadouri inspirate.

Sfintii inchisorilor – Virgil Maxim

Dupa o mult prea lunga pauza, serialul “Sfintii inchisorilor” continua pe HotNews.ro cu un nou episod, cel dedicat lui Virgil Maxim, una dintre cele mai importante personalitati ale Miscarii Legionare postbelice si un exemplu dureros de credinta crestina, demnitate si onoare. Membru al Fratiilor de Cruce, este arestat dupa “rebeliunea legionara” si condamnat la 25 de ani de munca silnica, pentru activitatea politica. Pana in 1964, cand este eliberat, va cunoaste o mare parte din Gulagul romanesc, pastrandu-si insa credinta in Hristos si convingerile legionare. Trece prin majoritatea inchisorilor epocii, reusind sa supravietuiasca si chiar sa ii intareasca pe altii. Eliberat, va cunoaste aceleasi presiuni ca majoritatea detinutilor politici.

In perioada post-decembrista, se implica in reorganizarea Miscarii Legionare, fiind una dintre personalitatile acesteia (din grupul simist). In afara poemelor crestine compuse in mare parte in inchisoare, publica si cartea Imn pentru crucea purtata, una dintre cele mai frumoase si folositoare titluri scrise de un supravietuitor al infernului comunist, recomandata in special tinerilor.

Moare pe 19 martie 1997.

Virgil Maxim - Nuntasul cerului

Irvine Welsh – Trainspotting

Iata un roman care a devenit cunoscut in intreaga lume datorita ecranizarii, in treacat fie spus socanta, plina de forta si chiar de oroare, genul de film care te face sa iti pui niste “mici” si “banale” intrebari, care nu te lasa indiferent, care te oripileaza. Greu de crezut ca Trainspotting este cartea de debut pentru Irvine Welsh, ci cred ca si fara film ar fi devenit suficient de cunoscuta pentru a-l impune. Welsh socheaza de la bun inceput printr-un stil surprinzator de matur, dar in egala masura proaspat, un stil care nu evita obscenitatile, argoul, Am inceput sa o citesc cu o anumita retinere, temandu-ma ca ma va dezamagi, spre deosebire de film (am mai facut o data cel putin greseala asta, cu Fight Club a lui Chuck Palahniuk). Surpriza a fost imensa, in sens bun. Este o carte surprinzator de dura si de sigura narativ, hiper-realista, scriitura care te loveste in plin cu un limbaj frust si sincer, de cartier in stil britanic, fara tendinte manieriste sau edulcorari. Nu stiu daca Welsh a contribuit si la scenariul filmului – vreau, nu vreau, astfel de paralele se impun in acest caz – dar cu siguranta ar fi putut sa o faca, pentru ca sunt pasaje in care se simte mana regizorului : pasaje alerte, de o vulgaritate pe alocuri insuportabila, in care foloseste ipoteticul pix ca pe o camera mobila. Se simte ca Welsh a trait aceasta carte, a suferit pentru ea, a regizat-o si a imaginat-o in cele mai mici detalii, pentru a surprinde apoi imaginile cruciale. Nu exista judecati de valoare in Trainspotting, autorul nu isi judeca eroii, nu ofera alternative si solutii, exista doar dava, doar speed, doar HIV si relatiile de o seara, doar halba de bere proiectata in capul cuiva, bataile de baruri, concertele si moartea cate unuia, afacerile si procesele. Cum spune la un moment dat unul dintre personaje, poti sa iti alegi o viata, o familie, o slujba, poti sa alegi o masina, o casa, un hobby, poti sa alegi tot ceea ce conteaza. Sau poti sa alegi dava. Pentru care nu exista justificari si explicatii, nu exista valori. Doar senzatia celui mai bun orgasm din viata ta, multiplicata de 100 de ori. De fiecare data. Spre deosebire de prieteni, heroina este de fiecare data acolo cand ai nevoie.

Povestea : un grup de consumatori de droguri – in principal dava (heroina) – din leith, Edinburgh, este urmarit in flash-uri narative, alcatuind atat o poveste principala, un fir narativ nu foarte usor de urmarit, cat si un mozaic de personaje, intamplari, drame si momente de un umor ce penduleaza intre scabros si scatofil. Oarecum iubesc, sunt oarecum prieteni, se lasa – prilej pentru perioade interminabile de durere, halucinatii si suferinta – si se iau iarasi, fac mic trafic, isi imprumuta unul altuia sculele si apoi tremura in fata spectrului HIV, fac sex – singurul destul de real in comparatie cu heroina – si merg apoi la o bauta cu prietenii. Welsh ii urmeaza in flash-uri scurte, intense si socante, alegand exact acele momente in care apare omul din spatele pasiunii pentru dava. Stilul sau, marcat de un umor atroce, este perfect pentru o asemenea lume intunecata si grotesca. Sunt prieteni, au fiecare dramele si succesele lor, dar unitatea grupului se va destrama in final cand eroul principal decide sa incerce din nou sa renunte la heroina si la orasul in care a cunoscut-o, chiar daca asta inseamna sa isi tradeze prietenii si chiar prin extensie sa le termine vietile. Rent Boy, Sick Boy, Spud, Franco, Davie, Tommy, Dianne, toate aceste nume apar mereu, recurent, intr-un carnaval al delirurilor provocate de dava. Nu exista valori morale, nu exista frumos si bine, nu exista idealuri inalte si altruiste. Aruncati la periferia societatii moderne si cuminti, inchisi intr-un spatiu carceral in parte auto-impus, cu regulile, termenii, parolele si personajele sale, eroii din Trainspotting nu pot iesi de aici decat renuntand la dava sau murind. Nu avem jumatati de masura, dava te ia si te duce, este iubita totala, sufocanta si acaparatoare. In loc de a se feri dezgustat si oripilat de spectacolul acestei globale Curti a Miracolelor, avem scriitorul martor, scriitorul care reda ceea ce vede cu maxima acuratete. Si forta.

Cartea are imensa calitate de a fi o poveste bine spusa si ampla, ceea ce este destul de rar in zilele noastre. Pasiunea pentru obscen, pentru socarea cititorului pana la dezgust si scarba, imaginatia lui Welsh in contruirea unor scene ingrozitoare, par desprinse chiar dintr-un trip cu dava. Un singur exemplu. Cum ar fi daca ai cunoaste o fata, de care te indragostesti ? Nu stii ca este seropozitiva pana si tu afli ca esti. De la ea. Ea, care a fost violata si infectata mai demult. Asa ca afli cine a facut-o. El e pe moarte, intr-o rezerva mizera. SIDA. Stii ca indirect ti-a distrus viata. Stii ca te-a ucis. Ai putea sa o faci la randul tau. Afli si ca are un copil, cel mai pretios lucru din viata sa de gunoi. Il iubeste mai mult decat orice pe lume, pustiul are doar vreo opt anisori, ar face orice pentru el daca SIDA nu l-ar ucide. Te imprietenesti cu mama copilului si nu peste mult timp ii aduci muribundului poze cu voi trei distrandu-va de minune. Nu intelege, se zbate, incearca sa ii apere desi mai cantareste 40 de kg si are rani deschise pe tot corpul. Inauntru, organele mai au putin pana se fac terci. Ii arati apoi ultima poza. Copilul lui, alb la fata ca hartia, legat de un scaun, parand ca doarme, cu gauri sangerande in tot corpul si o balta vesel sangerie in jur, latindu-se treptat. Ii spui ce i-ai facut pustiului, cu detalii, apoi il sufoci. Moare cumplit, stiind ca si copilul sau, unicul sau copil, a suferit ingrozitor inainte de a muri. Nu se stinge pur si simplu, se stinge urland cat mai poate. Este razbunarea perfecta, moartea nu i-a mai fost o eliberare, ci un chin. Si totusi, aici vine twist-ul lui Welsh, nu esti deloc o persoana ingrozitoare, un criminal, pentru ca …

Este doar un exemplu, dar Trainspotting este plin de astfel de scene, bine scrise si bine gandite, uneori aparent absurde, alteori aparent socante in mod gratuit, dar fiecare bine gandita in economia intregului, un intreg fals dizamornic, in final fiecare bine legat. Este un infern post-modern, in fata caruia medievistii cu bestiarii cumplite se retrag rusinati, pentru ca nimeni nu ar fi putut imagina atunci infernul numit dava-world. Nu exista nimic mai acaparator si mai ingrozitor decat heroina, este mesajul lui Welsh, transmis prin viata anti-eroilor sai. In locul damnatilor dantesti, avem drogati care sufera. Intrebarea este : unde apare diferenta ?

Inca ceva despre Trainspotting ? Cel mai eficient argument anti-drog. In loc de milioane cheltuite pe programe de prevenire si tratament, fiecare sa primeasca un exemplar din Trainspotting. Eventual doar filmul, pentru “vizuali”. Iar cine se mai atinge de droguri dupa asta, un glont in cap. Este un ratat inutil.

Ar mai fi de notat faptul ca exista si o continuare, in curs de aparitie tot la Polirom, intitulata simplu : Porno.

Orbitor – editie definitiva

Editura Humanitas a lansat in sfarsit editia definitiva a Orbitorului, cele trei volume fiind contopite intr-un singur tom de 1480 de pagini, exact asa cum isi imagina mai demult Mircea Cartarescu. Un volum, elegant, masiv, la un pret convenabil – 149 Ron. Cea mai buna creatie din literatura romana postdecembrista – si una dintre cele mai bune din toata firava noastra istorie a scriiturii – in sfarsit arata cum trebuie. Un cadou interesant pentru sarbatori.

Cartea poate fi cumparata aici.

Corneliu Zelea Codreanu – 1899 – 1938

In noaptea de 29-30 noiembrie 1938 – Noaptea Sfantului Andrei, cum aveau sa remarce numerosi comentatori – fondatorul Miscarii Legionare, “Capitanul” Corneliu Zelea Codreanu, una dintre cele mai controversate, misterioase si interesante personalitati ale istoriei Romaniei din ultimele doua secole, era asasinat in padurea Tancabesti. Alaturi de el, erau asasinati alti 13 legionari : Nicadorii (echipa care il asasinase pe premierul I Gh Duca, pe peronul Garii Sinaia, dupa ce acesta scosese in afara legii Garda de Fier) si Decemvirii (cei 10 care il ucisesera intr-un mod barbar pe Mihail Stelescu, disidentul numarul 1, altadata om de incredere al lui Codreanu). Cei 14 au fost strangulati de jandarmi, in timp ce erau transportati, in camioane. Apoi cadavrele au fost duse la inchisoarea Jilava, impuscate de cateva ori pentru a consfinti varianta oficiala (fuga de sub escorta) si apoi inhumate in graba, intr-o groapa comuna. Ulterior se va turna peste cadavre acid sulfuric si se va pune o imensa placa de beton. Comunicatul oficial, publicat a doua zi, nu a fost crezut de nimeni. S-a spus ca ordinul venise direct de la Carol al II-lea, altii ca acesta fusese influentat/fortat de sovietici/masoni/evrei/englezi/francezi etc, etc, etc. Ce conta pentru legionari, era ca liderul idolatrizat fusese ucis. Si trebuia razbunat. Iar aceasta razbunare, implinita in septembrie 1939, avea sa declanseze o cumplita baie de sange, urmata de crimele legionare din 1940 – 1941.

Oricare ar fi fost motivele, se sfarsea prima parte a istoriei Miscarii Legionare, cea in care a fost condusa de Codreanu, si cand s-au facut greseli, nu putine si nu usoare, dar veneratul Capitan reusise in mare parte sa tina lucrurile sub control. Chiar mai mult, reusise sa imprime o directie constructiva, sa impiedice adesea conflicte, sa impuna Garda ca al treilea partid al tarii (unele surse spun ca al doilea) la alegerile din 1937. Si, mai important, in pofida unui discurs dur antisemit si a ciocnirilor ocazionale, mai mult actiuni ale unor elemente izolate, populatia evreiasca nu avusese prea mult de suferit. Sigur, existase tensiunea, existasera atacurile din presa legionara si nu numai, discursurile, amenintarile, dar prea putine – din fericire –actiuni directe. Prin disparitia sa, care a avut toate caracteristicile unui act terorist –si mai grav, terorism de stat, girat de regimul din acea vreme – s-a deschis o cutie a Pandorei care a provocat masacrele de la Jilava, un regim national-legionar cu mai mult esecuri si delicte decat realizari, asasinarea profesorului Iorga, absurda (si inca neelucidata) rebeliune legionara, pogromul si jafurile carora le-au cazut victime evreii (mai ales evreii saraci, circa 124 dintre acestia pierzandu-si atunci viata). Fara Codreanu, dar in numele razbunarii mortii sale, s-au comis abuzuri pe care, cu siguranta, acesta nu le-ar fi tolerat. Incercand sa distruga o miscare nationalista, ce inca din start apelase la tactici extremiste, politicienii vremii nu au facut decat sa o radicalizeze si sa ii accentueze caracteristicile teroriste, pana atunci periferice si accidentale.

Dincolo de toate greselile sale personale si ale adeptilor sai, Corneliu Zelea Codreanu ramane un nume important in istoria romanilor si nu numai. A fost mai putin un om politic si mai mult un erou romantic, care credea cu adevarat in ceea ce spunea, oricat de utopic ar fi parut altora ; a fost un antisemit virulent, cel putin la nivel declarativ, dar se poate doar specula cat de mult s-ar fi implicat in Holocaust mai tarziu ; este tratat si considerat un criminal de razboi, desi a murit inainte de izbucnirea razboiului ; a fost atacat de politicienii vechi si noi, atacand cu furie si revolta, la randul sau, coruptia si mizeria politicianista a vremii sale ; a atras langa el o mare parte dintre tinerii (si nu numai) intelectuali ai vremii, iar unii nu vor renunta niciodata la convingerile legionare ; a oferit generatiei sale liniile conducatoare ale unei renasteri spiritual-militare, dar in egala masura a tarat-o spre prapastie, dupa parerea altora ; a fost un adevarat credincios crestin, dorindu-si o viitoare unificare a bisericilor si confesiunilor, dar a fost si un antisemit adesea obsesiv. A fost un personaj urat si iubit pana la sacrificiul suprem, dar mai mult decat orice a reusit sa schimbe ceva prin prezenta si munca sa. Si, dincolo de greselile facute, a oferit tinerilor utopia superba a unei vieti crestine, dedicate neamului, iubirii de aproape, muncii, educatiei si onoarei. Ceea ce a insemnat mai mult decat au facut multi, prea multi dintre politicienii vremii. Si a reusit prin ceea ce a facut, inspirat, scris, spus, creat si gresit sa creeze unul dintre cele mai rezistente si interesante mituri din imaginarul romanesc.

Tragic, dincolo de asasinarea sa, unul dintre cele mai intunecate momente din istoria Romaniei secolului trecut, este ca multe dintre criticile aduse de el clasei politice interbelice sunt inca dureros de actuale, ceea ce nu ar fi trebuit sa se intample, chiar daca aderenta la mase a neo-legionarilor este nula. Aceeasi coruptie, aceeasi mizerie, aceeasi ticalosie, aceleasi procese fara vinovati, aceiasi bani care dispar misterios, aceleasi gunoaie politice care indraznesc sa spuna ca ne reprezinta. Si care nu sunt nici macar la fel de educati sau de interesanti precum coruptii cu care se lupta Codreanu. Dar se pare ca de atunci si pana acum nu am evoluat, chiar dimpotriva. Doar ne prabusim. Tot mai mult.

Petru Popescu - Prins

Prezentat ca romanul unei generatii, Prins ramane, dupa parerea mea, piesa de rezistenta a lui Petru Popescu, cel mai bun volum semnat de acesta (sincer, restul mi s-au parut ilizibile si marcate de trecerea timpului). Nu voi discuta de disidenta sa, de plecarea in SUA, de cariera de scriitor si scenarist din exil, de receptarea sa post-decembrista, desi toate sunt interesante. Povestea din Prins nu este una neaparat originala : un inginer tipic pentru anii de deschidere comunista - actiunea are loc in anii '60 - fara disidente inutile, fara curiozitati, fara drame personale, afla ca sufera de cancer. Un cancer galopant, care il va ucide in cel mult un an, cel mai probabil in cateva luni, si care s-a facut simtit, in prima faza prin dureri de cap si ameteli. O poveste tipica, destul de melodramatica in esenta, dar paradoxal foarte bine abordata de prozator. Cartea castiga in special stilistic - desi chiar si aici se simte trecerea anilor - rupand de o traditie ce ameninta sa devina sufocanta, inovand, realizand o scriitura proaspata si citadina, fara a mai apela la lupta de clasa, dezmostenitii si exploatatii burgheziei, fara a recurge la universul rural postbelic, fara intelectuali dezamagiti. Eroii din prins - si mai ales eroul principal - sunt cu totul altfel. Si atunci presupun ca erau…noi. Este un stil care imbina naratiunea clasica - avem descrieri, avem caracterizari de personaje, avem flashback-uri care ne prezinta mai bine eroul, avem pasaje amoroase - cu tehnicile moderne atunci. Daca m-a stanjenit ceva, m-a stanjenit artificialitatea dialogurilor, dar se poate trece usor peste (poate sunt eu prea pretentios). Are in schimb cateva scene de grup superbe, adesea cu accente de umor absurd - pentru ca si viata este adesea absurda - savuroase.

Inginerul, "prins" pentru prima data in viata sa intr-o capcana fara iesire, cu un final dramatic si apropiat, nu are sansa unei evadari spirituale, nu are solutii in credinta, mistica, superstitii, minuni. Este un realist, un materialist, un erotic, pus in fata unei situatii ucigatoare. Este un personaj arhetipal, omul-nou al perioadei comuniste inainte de isteria pseudo-nationalista, un produs tipic pentru acele vremuri, inginerul care da totul la uzina, castiga bine, se imbraca bine, conduce o dacie de top, are un apartament pe gustul sau, prieteni, petreceri, concedii, uneori excursii in strainatate. In locul dramelor intelectualilor prozei interbelice sau dilemelor morale ale prozei franceze postbelice (doar un exemplu), inginerul lui Petru Popescu nu are nimic de care sa se poata agata. Doar stiinta. Ori stiinta nu se dovedeste importanta acum. Tocmai aici mi se pare ca rezida adevarata sa drama : nu are nici o cale de evadare, pentru ca exista exclusiv in lumea materiala. Nu poate sa recurga nici macar la subterfugii filosofice, nu are sansa unui astfel de paleativ.

Sincer, mi se pare greu de crezut ca acest roman a putut fi publicat in Romania lui 1969, pentru ca nimic din personaj nu este in concordanta cu politica de partid si de stat. Spuneam ca este un erotic. Inginerul are o singura mare obsesie : femeile. Mai tinere sau putin mai varsta (dar nu prea), brunete, blonde, satene, febrile in actul acuplarii sau dimpotriva distante, mai inzestrate de la natura sau nu, mai destepte si nu prea, elegante sau de o rustica simplitate, oricum ar fi, doar femei sa fie. Acest Henry Chinaski al Romaniei betoanelor ceausiste nu isi detaliaza cuceririle, nu bea peste masura, nu viseaza sa fie scriitor, nu incalca legile scrise, dar iubeste si, mai ales, poseda. Sau, cand se pune cazul, reguleaza pur si simplu, fizic, animalic, igienic. Este atat de opus propagandei oficiale si ideii de moralitate, incat ma amuza, dar in acelasi timp ma oboseste prin manierismul in care este redat. Renunta la relatii importante atunci cand il sufoca, isi rememoreaza vag amuzat si imprecis cuceririle, nu rateaza nici o ocazie, numai ca de aceasta data aceasta cohorta de nume si sani nu mai are sens. Paseaza femeile prietenilor, ia femeile acestora ca pe un cadou sau o prada. Nu mai e o evadare, este o inutila pierdere de timp. Prietenii sai - intre care se remarca Bibi, destul de cliseisticul coleg de apartament, vesnic descurcaret si cam bisnitar - nu sunt cu nimic mai prejos sau mai presus. Si ei fac acelasi lucru, intr-o dedublare existentiala parca exagerata. In timpul zilei sunt vajnici oameni ai muncii, implicati in procesul de productie, in timpul serii si mai ales al noptii seducatori fara scrupule. Eleganti, frumosi, necrutatori, si totusi atat de anonimi pe langa inginer. Sau ar trebui sa scriem mai bine Inginer. Sincer, parca eroii lui Buzura din Vocile noptii, publicata e drept mai tarziu, erau mai autentici. Mai vii. Acestia sunt ireali, sunt decupati din filme de duzina, sunt orbi. Ce este insa special in ceea ce priveste femeile, de la cele vanate in adolescenta pe strazi, dorind si neindraznind, pana la cele pe care le are, de la prima pana la ultima, se remarca fiecare printr-un mic detaliu : talpile roze, unduirea soldurilor, sanii, mirosul, vocea, fiecare este individualizata printr-un detaliu. Ceea ce e frumos. Chiar senzual.

Dar cum reactioneaza inginerul in fata bolii ? Asa cum era de asteptat, intr-un stil foarte beatnick : vinde tot si incepe sa calatoreasca in lumea sa, in cercurile sale de prieteni, luandu-si in acest fel adio de la toti, desi nimeni in afara de el si de o veche iubire nu stie, cel putin la inceput, adevarul. Si aici Petru Popescu da lovitura, pentru ca personajul este autentic : distant, preocupat de ce i se intampla, cu acel egoism al bolnavilor, simtindu-se diferit. Va evada intr-un tarziu intr-o noua si finala iubire tarzie - Moarte la Venetia, anyone ? - despre care stie ca este foarte scurta, care nu il va salva, care ii va face moartea si mai dureroasa, dar care este si ultima sa sansa de a se simti viu. Finalul, din pacate, se prabuseste in reverii vaporoase si descrieri edulcorate, dupa mine ratand tocmai sfarsitul personajului, ce ar fi trebuit prezentat rece, in stil de stire de presa. Fara cuvinte inutile, fara izbaviri, fara minuni. O moarte fara sens. Dar pot spune ca nimic din viata sa nu a avut cu adevarat sens, totul a fost superficial, anodin, la fel cu ceilalti, a fost un invingator printre oamenii-masa, redus la cele cateva nevoi de baza. Nu mai avem un erou romantic, este un erou al deceniilor comunismului romanesc, inainte ca dementa ceausista sa sufoce totul.

Este un roman romanesc foarte bun si definitoriu pentru acea epoca. Nesperat de bun chiar, si va fi cu siguranta o surpriza pentru cei care nu citesc prea multa proza romaneasca postbelica. Din cate stiu, s-a bucurat de succes inca de la lansare, iar Petru Popescu a fost considerat un mare talent. Talent care din pacate nu a confirmat la nivelul sperat chiar de Popescu si sustinatorii sai, desi a ramas prin cateva titluri - conform criticilor. Pentru mine, ramane cu romanul Prins. Si, pana acum, nu si cu altceva.

Queenconcerts.com

Unul dintre cele mai bune site-uri din comunitatea fanilor Queen, este creatia unuia dintre cei mai devotati si chiar fanatici dintre acestia, Mr Scully, renumit pentru colectia sa impresionanta de materiale neoficiale – audio, video – dar si memorabilia – imagini, afise, programe, autografe, etc, etc. Practic, www.queenconcerts.com este site-ul perfect pentru cei care vor sa descopere concertografia Queen. Cantitatea de informatie este uluitoare, mai ales daca tinem cont ca este in mare parte opera unui singur om, cunoscut printre fani pentru seriozitatea si documentarea exceptionale. De fapt, chiar si Cinabru i-a trimis lui Mr Scully cateva mail-uri cu intrebari despre istoria trupei, multe dintre ele de-a dreptul obscure, iar de fiecare data Mr Scully a raspuns. Si, din cate imi dau seama, corect. Ceea ce este destul de rar. De fapt, printre fanii Queen, se stie ca pentru orice informatie legata de concertele trupei, acesta este cel mai bun site.

Site-ul este o istorie cat se poate de completa a concertelor trupe, de la cele din perioada dinainte de Queen, cand muzicienii erau in trupe gen 1984, The Hectics, Sour Milk Sea, Ibex ori Smile, la primele concerte din 1970-1971, perioadele de experimente din 72-75, inceputul succesului din 76-79, schimbarile radicale de stil si imagine din 80 – 82, perioada “pop” din 83 – 86, revenirea la un stil mai grav, mai hard, in 87 – 91. Fiecare an este prezentat prin concertele sale, impartite cronologic si pe turnee : Queen I si II, A Night at the Opera, Crazy Tour, South America Bites the Dust, Magic Tours (pentru a mentiona doar cateva). Practic, orice concert sustinut de trupa in formula de aur, cu Freddie, Brian si Roger, ulterior si cu John, este prezentat cat se poate de amanuntit. Unde a avut loc, cum se numea stadionul/sala, cine a fost in deschidere, exista sau nu o inregistrare video ori audio – si daca da, ce piese au fost inregistrate, ce piese lipsesc din inregistrare, care este calitatea, cat de rara este - , s-a intamplat ceva deosebit in timpul concertului, povesti ale celor care au avut sansa sa mearga la un concert sau altul. Totul insotit de fotografii din concert, imaginile biletului de intrare, afisului si/sau programului (atunci cand acestea exista).

Fiecare turneu este prezentat pe scurt : setlist-ul obisnuit, piese interpretate doar cu acea ocazie, concerte aparte. Dar Mr Scully prezinta in detaliu si concertele solo ale membrilor Queen, fie ca este vorba de aparitii in concertele altor trupe (Brian si Roger sunt campioni la acest capitol, iar Freddie are o aparitie surpriza intr-un concert Elton John), de The Cross sau de turneele sustinute de Brian dupa moartea lui Freddie. La fel de amanuntit sunt prezentate si concertele post-Freddie, inclusiv cele cu Paul Rodgers, pentru cei interesati. Nu lipsesc capitolele dedicate aparitiilor video oficiale (comentate), instrumentelor folosite de trupa in fiecare turneu, instalatiilor de scena si luminilor, prezentari ale salilor de concert, recorduri de audienta stabilite de trupa, o lista a celor mai importante inregistrari din colectia aceluiasi Mr Scully (intre care cateva foarte rare), prezentari partiale ale colectiei sale de afise, bilete, programe, setlisturi.

E adevarat ca sunt concerte despre care nu se stiu prea multe – exemplul clasic sunt cele din Sun City, ’85 – dar Queen nu a fost niciodata o trupa rasfatata de presa, relatia dintre fani si Queen Productions nu este dintre cele mai bune, iar in ceea ce priveste informatiile despre istoria trupei, pentru anumite capitole ai nevoie de calitati de detectiv, nu gluma. Pur si simplu ele nu exista, iar managementul oficial nu va oferi prea multe detalii. Chiar unele dintre cele mai bune carti si documentare despre Queen au fost realizate mai curand fara ajutorul oficial al trupei. Nu este de mirare, atat timp cat nici acum nu se stie exact ce inregistrari se gasesc in arhive, daca va mai fi editat vreodata un box-set cu raritati si daca urmeaza sa apara pe video vreun concert din anii’70, la calitate maxima.

Queenconcerts.com este unul dintre site-urile obligatorii pentru toti fanii Queen. Dar nu numai. Este un excelent exemplu de enciclopedie dedicata unei trupe. Facuta fara fonduri imense, fara o arhiva la dispozitie, fara prea mult sprijin din partea trupei. Un site foarte bun, facut din pasiune. Pur si simplu.

Freddie Mercury – 24 Noiembrie 1991

I won't be a rock star. I will be a legend.

Cu 16 ani in urma, pe 24 noiembrie 1991, Freddie Mercury murea la locuinta sa din Londra, vegheat de foarte putinii prieteni apropiati si de iubitul sau, Jim Hutton, in urma unor complicatii cauzate de SIDA. Cu doar o zi inainte anuntase public, printr-un comunicat de presa, ca sufera de “maladia secolului”, punand astfel in sfarsit capat speculatiilor de tot felul. Nimeni nu se asteptase la un final atat de rapid. Era finalul unui mare muzician, compozitor si, inainte de orice, un mare artist, original si controversat. Dar pentru care calitatea a primat intotdeauna, chiar intr-un mod scandalos pentru ceilalti. Dar mereu a fost sincer cu sine, inainte de orice.

I'm just a musical prostitute, my dear

Pentru mine si pentru multi, 24 noiembrie a insemnat si finalul Queen. Fara Freddie, nu mai poate exista Queen. Iar acum, fara Freddie si fara John, e chiar ridicol. Dar as prefera sa nu intru in astfel de controverse. Nu ma numar printre cei care au ascultat Queen inca de la inceput, am descoperit trupa tarziu, in mare parte datorita unui bun prieten si mai apoi datorita unei prietene. Era ceva cu totul diferit de ce ascultam la varsta aceea, si asa avea sa si ramana. O constanta, una dintre putinele, in preferintele mele. Si o trupa pe care o redescopar mereu, cu aceeasi fascinatie.

The bigger the better, in everything!

Dupa ce treci prin albume, live sau de studio, dupa ce vezi videoclipurile, interviurile si concertele sau documentarele lansate oficial, dupa ce iti iei eventual insigne, poze, afise si tricouri, incepi fie sa colectionezi raritati (care pot ajunge la cateva sute/mii de lire sterline pentru un vinil) fie colectionezi bootleg-uri intr-o forma sau alta. Fie ambele. Am ales a doua, in special inregistrari neoficiale live (despre care si scriu pe blog) si deja pot spune ca trupa este si mai interesanta decat in versiunea “oficiala”. Este un alt univers, cu greselile inerente, schimbarile aduse pieselor, improvizatii, sunet mai bun sau mai prost, public mai entuziast sau nu, turnee cu sute de mii de spectatori, interviuri, cover-uri. Si numai asa mi-am dat seama cat de mult mai inseamna Queen si Freddie. Un intreg univers pe care il cunosti pas cu pas si este practic inepuizabil. Pentru ca placerea descoperirii unui nou concert, a unei noi fotografii, a unui demo, nu pot fi egalate de nimic.

As fi vrut sa scriu poate ceva mai bun. Ceva mai “intelectual”. Mai artistic. Ceva mai doct. Cu siguranta ca lui Freddie nu i-ar fi placut. Asa ca ma opresc. Este 24 noiembrie 2007. Ascultati Queen, pur si simplu.

RIP Freddie...

If i had to do it all over again? Why not, I would do it a little bit differently.

In My Defence – povestea si un cover

Nu auzisem pana acum de trupa Avantasia, proiect avandu-l ca lead vocal pe Tobbias Sammet (Edguy). Doar ca ultima sa aparitie “Lost in Space 1 & 2” – doua discuri – are pe cel de al doilea CD un cover la In My Defence, una dintre cele mai cunoscute piese Freddie Mercury. Mai mult, unul dintre putinele cover-uri cu adevarat reusite, fara sa iti dea impresia de karaoke. Nu este – normal – la fel de buna ca originalul, dar este greu de crezut ca cineva il poate egala pe Mercury. Merita ascultata. Ca si restul albumului.

Extrasa de pe coloana sonora a musicalului Time, In My Defence este poate cea mai buna piesa solo a lui Mercury, desi nu este una dintre compozitiile sale, ci este semnata de catre Dave Clark, David Soames si Jeff Daniels. Ciudat este ca Mercury a acceptat sa cante intr-un musical, mai mult datorita prieteniei care il lega de Clark. Se stie mai putin ca partea vocala este prima versiune, prima inregistrare, iar finalul cu “Oh, help me God. Please, help me” a fost o improvizatie marca Mercury. S-a lucrat cu muzicienii oferiti de studioul de inregistrari, Mercury anuntand din start ca daca nu va fi multumit, va apela la cei din Queen. Din pacate, se pare ca a fost multumit. Este incredibil, chiar admitand ca s-a mai lucrat in studio, prelucrandu-se “asperitatile”, cat de buna este interpretarea piesei. Mai ales cand totul s-a facut “in one take”, fara reveniri si lipiri. Extraordinar.
Piesa avea sa fie lansata ca single si pe coloana sonora Time, aparand abia postum pe un material solo Mercury – The Album (1992).

Exista si o unica versiune in concert, datand din 1988. Mai exact, din 14 aprilie 1988, cand Mercury a aparut in cadrul musicalului Time, la Dominion Theatre din Londra, pentru un spectacol special, caritabil. Nimeni nu banuia ca avea sa fie ultima data cand Freddie canta live (concertul din 8 octombrie acelasi an, de la Plaça de Carles Buigas, Montjuic Park, Barcelona, a fost playback). Playlist-ul a inclus patru piese in care apare si Mercury :

01. Born To Rock'n'roll
02. In My Defence
03. It's In Every One Of Us (with Cliff Richard)
04. Time

Pana acum, aceasta raritate absoluta, esentiala pentru fanii Mercury, nu a fost lansata in nici un format pe piata. Avem din fericire, doua versiuni editate pe bootleg a primelor trei piese (Time se pare ca nu a fost inregistrata). Prima cuprinde primele trei piese, calitate foarte proasta, a doua doar prima piesa, calitate soundboard (asa ca putem spera ca intr-o zi intreaga inregistrare sa apara pe piata). Dar sa revenim la In My Defence. Versiunea live este radical diferita – atat cat se poate auzi – si ar fi intr-adevar un single interesant daca ar fi editat. Candva. Cumva. Freddie abordeaza piesa in cu totul alta maniera decat pe album, mai jos, oarecum mai “melancolic”, cu aceeasi forta pe partea de refren. Pacat ca o versiune atat de buna inca nu s-a bucurat de o aparitie oficiala.

Avantasia – cover In My Defence

In My Defence Live (din pacate calitatea este foarte proasta)

Freddie Mercury – In My Defence

Exclusiv Wild Mango

Noua achizitie, un tutun surprinzator de usor, destul de aromat, desi prea putin fata de ce ma asteptasem. Amestec de Burley si Cavendish, auriu si negru, taiat in panglici (ceea ce nu il face insa greu de pus in pipa), vine la plic de 50 g si cutie metalica de 100 g (am luat plic), cu un pret de 30 – 35 Ron, depinde de unde il luati. Pachetul este interesant, de un crem palid, Wild Mango scris cu rosu, doua fructe stilizate si sigla Exclusiv. Nu prea e “tropical” si nici usor de remarcat in raft, dar e OK.

Am citit review-urile altor pasionati, care se plangeau ca Wild Mango pisca la limba, nu gluma, sau ca pachetul era foarte umed. N-am patit nici una din astea, desi la un moment dat am forjat intentionat. Poate a contat si ca pachetul era destul de vechi (avea vreo trei ani), ceea ce nu a fost prea grozav. Odata deschis, se simte un vag miros de potpuriu de fructe tropicale, mai curand de ierburi sau ceai exotic. Tutunul era presat in forma de paralelipiped, in parte pentru ca se cam uscase, dar se sfarama usor. Nu a prea mers sa umplu pipa “in 3 pasi”, mai mult in doi, m-a derutat un pic fiind obisnuit cu tutunul taiat marunt. S-a aprins usor dupa “false light”, s-a fumat fara probleme, insa, cum am spus deja, aroma a fost sub asteptari, cred ca din cauza vechimii. Ma asteptam la o explozie de fructe exotice si in special de mango. Mango nu am simtit, dar fumul este placut si “rece”. Se fumeaza lent si mult, se reaprinde usor, este un tutun delicat,deloc tare, bun pentru incepatori. Nimic surprinzator.

In concluzie, nu este cel mai bun tutun aromatic pe care l-am incercat, dar este bun pentru inceput. Nu atat de tare cat sa fie neplacut, miros acceptabil spre bun, gust cam fad, pret mediu. Incercati sa luati un pachet cat mai “proaspat” – desi termenul este relativ in domeniu, altfel s-ar putea sa nu spuna nimic. Nu mai vechi de un an, ideal. M-am jucat cu el : l-am amestecat cu Sunday’s Fantasy (si pipa a avut atunci o aroma placuta), am pus cateva picaturi de whisky in tutunul pentru o pipa (a fost OK).

Bun ca experiment, dar nu cred ca cineva l-ar fuma tot timpul. Incercati-l pentru exotism. Sau alegeti ceva mai aromat. Ori un tutun mai tare, mai “barbatesc”. Presupun ca pe viitor voi incerca un Mac Baren. Sau din nou un Sunday’s Fantasy. Sunt conservator.

Zece carti ce merita citite

O ideea interesanta de leapsa, venita de la Maccumac (fain nume pentru un blog) : cum ar arata un top 10 al cartilor ce merita citite ? La inceput in viziunea lui Cinabru, dar promite sa o dea mai departe.

Asadar, cam care ar fi cartile ce merita citite, in numar de doar 10 ? Groaznic sa faci o asemenea selectie, ma simt ca intr-un Sophie's Choice cu specific bibliofil. Dupa mai multe liste incepute, taiate, abandonate si impreunate, am ajuns cu greu la un top 10, masacrand in carne vie. Nu sunt puse neaparat in ordinea importantei, ci cum mi-au venit in minte.

1. Biblia : nu cred ca mai trebuie spus ceva despre aceasta alegere.
2. J. D. Salinger - De veghe in lanul de secara : nu sunt singurul care a iubit enorm acest volum micut, completat de minune cu Noua povestiri si restul. L-as trece chiar ca lectura obligatorie pentru toti.
3. Mircea Cartarescu - Nostalgia : de ce nu Orbitor sau Levantul, celelalte reusite cartaresciene ? Din ratiuni sentimentale, in ceea ce ma priveste (primul M.C. citit) dar si pentru ca aici cred ca gasim in nuce tot ce inseamna azi Cartarescu. Nu am reusit a ma plictisi de Nostalgia.
4. Marcel Proust - In cautarea timpului pierdut : recunosc umilit ca mai am mai bine de jumatate din volumase de citit, dar cum nu e o lectura tocmai facila, sper sa mi se ierte. Unul dintre cele mai bune romane imaginate vreodata, dar un text epuizant si dificil. Tocmai d'aia !
5. Giovanni Boccaccio - Decameronul : am recitit de cateva ori Decameronul. De fiecare data suita de povestiri, intamplarile, stilul, personajele, aceasta imagine circulara a lumii m-au incantat, m-au fascinat, m-au facut sa rad sau sa sufar. Nu cred ca trebuie sa existe cineva care nu a citit Decameronul.
6. Miguel de Cervantes - Don Quijote : dau titlul pe scurt, si asa nu cred sa fie cineva care sa nu fi auzit de ispravile sublimului nebun intr-ale cavalerismelor, insotit de micutul si naivul Sancho Panza. Ce pagini i-a inspirat lui Miguel de Unamuno povestea cavalerului ratacitor, pentru cale rapciuga de cal era Rosinanta, pentru care un castron de barbier era un coif faimos si pretios, iar morile de vant - uriesi cumpliti.
7. Chuck Palahniuk - Fight Club : o carte mai noua, care a dat si un film pe masura (stiu sigur ca prietenul meu Iepurasul s-ar distra sa o vada aici). Manifestul unei generatii furioase, nihiliste si revoltate. O experienta de o dureroasa intensitate.
8. Friedrich Nietzsche - Asa grait-a Zarathustra : mi-e greu sa spun (nu sunt un cunoscator) cat de mult a influentat aceasta carte istoria gandirii, mereu am privit-o ca un superb poem, o utopie ce ameninta ruperea si distrugerea lumii vechi, un Supraom care nu va veni niciodata, desi este dorit.
9. Vladimir Nabokov - Lolita : una dintre cele mai stranii povesti de dragoste din istoria literaturii universale, dar e de inteles de ce a socat la prima aparitie si de ce Nabokov nu a putut-o publica decat la o editura specializata in carti pornografice de duzina. Un inceput modest pentru un succes imens.
10. 1001 de nopti : n-as putea sa spun care e editia cea mai buna, am fost nevoit sa ma multumesc cu seriile BPT (doua fura la numar), dar este unul din titlurile care m-au marcat extraordinar de mult. De la versiunile pentru copii (n-as uita niciodata cele doua volume bortosele ale lui Eusebiu Camilar) la cele "serioase", ramane o carte pentru orice varsta. Sau un ciclu ? Roman - fluviu ? Colectie ? Cate putin din fiecare ?


Cam acestea ar fi. Cu siguranta ca as gasi alte 100, sunt atatea care imi vin in minte chiar acum, dar mai bine stop. Gata. Asta e marele defect al topurilor, tot le refaci, le reiei, pana turbezi. Mai bine Cinabru se opreste aici. Asta e Top 10 carti ce merita citite. Al lui. Azi.

Dau si io cu leapsa mai departe lui Cezar Paul-Badescu, Tomata cu Scufita, Krossfire, Dedes, Mofturi de ochelarist, Pantacruel, Pas cu pas, Terorista, Whitenoise, Zmeura.

Stiu, sunt multi. Dar si cartile faine is multe. Si daca mai vrea cineva sa raspunda...

PS : Aky, pana iti termini blogul, da un comment cu lista ta. Sau iti inchiriez un post.

Noutati la Nemira, Humanitas, Paralela 45

Ce ar fi mai interesant din ultimele aparitii ale celor trei edituri ? Pai, Cinabru a remarcat cateva titluri (vor mai fi fiind si altele)

Editura Nemira :

Curzio Malaparte – Tehnica loviturii de stat (o aparitie pe care o asteptam de ceva timp)
Gustav Meyrink – Golem (pacat pentru Nemira ca a fost recent reeditata si in colectia Cotidianul)
Antoine Faivre - Cai de acces la esoterismul occidental (interesant ca istoric)
Alexis de Tocqueville – Amintiri (o carte necesara si surprinzatoare)
Jules Renard – Jurnal (pentru cei care il stiu doar pentru Morcoveata, va fi o mare surpriza).

Editura Humanitas :

Kurt Vonnegut - Sirenele de pe Titan (pentru fanii scriitorului este esentiala)
Lucian Blaga – Opera poetica (un titlu care a asteptat cam mult o reeditare, si pare o editie excelenta)
Giovanni Grazzini - Fellini despre Fellini. Convorbiri despre cinema cu Giovanni Grazzini (fara alte comentarii, un titlu pe care il voi lua cat mai curand)
Andreas Hillgruber - Hitler, Regele Carol si maresalul Antonescu. Relatiile germano-romane 1938-1944 (va schimba cu siguranta multe convingeri despre subiect)
Mircea Horia Simionescu - Bibliografia generala (cred ca este cea mai buna scriere a prozatorului)

Editura Paralela 45 :

Rainer Maria Rilke – Opera poetica (in sfarsit, volumul pe care il imaginam in trecut)
Vicente Munoz Puelles – Fetisul piciorului (un roman surprinzator, nu as spune mai mult)
Adrian Majuru – Prostitutia. Intre cuceritori si platitori (alt studiu marca Adrian Majuru, unul dintre cei mai buni cercetatori contemporani)

Haruki Murakami – Salcia oarba, fata adormita

Cel mai recent Murakami, aparut in 2007 in seria de autor de la Polirom, a fost o dubla surpriza : este cel mai bun volum de povestiri publicat de scriitorul nipon, dar si cea mai sumbra dintre cartile sale. Practic, nu mai avem parte de nici un final fericit, sau cel putin unul fara o puternica doza de tristete, ce nu mai poate fi depasita. In scrierile aparute inainte, chiar in fata unei tragedii, eroii murakamieni reuseau sa se “salveze” in extremis, de regula prin iubire/acceptare a realitatii, si isi terminau povestea fericiti sau in cel mai rau caz impacati. De aceasta data nu mai avem optimism in “Salcia oarba, fara adormita”. Sunt eroi tristi. Cartea m-a marcat de la prima lectura prin impresia de sumbru, de dezolare, de lipsa de speranta, indiferent de cadru, actiune si personaje.

La nivel valoric Murakami mentine acelasi nivel inaccesibil multora, tocmai datorita dezarmantei si cripticei sale simplitati. Comparat cu restul marilor scriitori, cred ca Haruki Murakami isi gaseste filiatii cu alti doi mari prozatori, fiecare din alt colt al lumii : Milan Kundera si Jorge Luis Borges. Kundera, pentru ca niponul impartaseste cu acesta interesul pentru dragoste si senzualitate, viziunea pasionala si bonoma asupra relatiilor interumane si mai ales tandrul mister al erotismului. Borges, pentru economia stilistica perfect inspirata si valabila, talentul de a alege exact necesarul de cuvinte ideal pentru ca fraza sa nu isi piarda suruburile pe drum. Dar si pentru dimensiunea fantastica, introdusa cu inteligenta in naratiune, credibila. Mai mult, la Murakami fantasticul, neasteptatul, straniul devin firesti, devin “si mie mi s-ar putea intampla”. Nu stiu daca cei doi se numara printre preferatii lui Murakami. Stiu ca influenta occidentala, in special beatnicii, s-a dovedit definitorie pentru stilul sau aparte. Stil transpus perfect in volum in traducerea aceleiasi Silvia Cercheaza, dupa umila mea parere un traducator care il si intelege pe Murakami.

Dincolo de stilul egal si propriu, Murakami ramane acelasi povestas. Am avut mereu o admiratie speciala pentru cei care stiu cu adevarat sa povesteasca. Mai interesant decat orice analiza pisicologica, drama interioara sau peisaj maiestuos, mi se pare o poveste buna, bine spusa, care sa ma prinda. Ori Haruki Murakami reuseste si de aceasta data sa aiba idei interesante si, pe cat imi dau seama, originale. Totusi, asa cum se intampla si in alte cazuri, cunoscatorii cartilor sale vor avea o stranie surpriza : unele scene, teme, personaje si chiar pagini intregi se regasesc in romanele niponului, dar in “Salcia oarba…” apar adesea modificari de intriga, un alt final, alte circumstante. Nu stiu daca e un jos sau o reciclare a temelor care i-au placut. Nu stiu. Dar e interesant ca joc, te obliga sa faci legaturi si trimiteri. Fantasticul de aceasta data a capatat o pondere mai importanta, dar merge spre caracteristici kafkiene si adesea absurde, dar perfect naturale pentru Murakami. Prefer sa nu dau prea multe detalii, mai bine sa fie descoperite.

Povestirile care i-au placut cel mai mult lui Cinabru : Sarbatorita (povestea unei chelnerite cu o altfel de zi de nastere) ; Avion – sau cum vorbea singur de parca citea o poezie ; Oglinda (in spiritul din Kafka pe malul marii) ; Folclorul generatiei noastre (una dintre temele preferate pentru Murakami, anii ’60 cu tumultul lor) ; Poveste despre o matusa saraca (una dintre cele mai bune – cum ar fi sa aib o matusa saraca, cetoasa si schimbatoare, prinsa de spate ca un frate siamez ? Crezi ca ti-ar afecta viata sociala ?) ; Al saptelea barbat ; Tony Takitani (care a inspirat si o ecranizare, pe care inca nu am degustat-o, dar se aude ca ar fi buna) ; Succesul si declinul Prajiturilor Tuguiate.
Hmm, se pare ca deja am pus mult prea multe pentru a fi o lista realista. Cred ca mi-au placut toate. Dar este realmente un volum excelent. Recomandat chiar si celor care vor sa il descopere pe Murakami, pentru ca este acelasi ca in romanele sale. Lectura obligatorie pentru cei care vor o carte buna.

Nota : s-a gandit cineva ca este mai greu sa prezinti un volum de povestiri decat un roman “obisnuit” ? Prea multe personaje, prea multe fire narative, prea multe povestiri si stari, ajungi sa te zapacesti intr-un mozaic. In cazul acesta, un mozaic tare fain. Ma pierd. Dar Murakami (vorbim de Haruki si nu de Ryu) are talentul de a vine stupefiant de complex, sub armatura unor fraze simple si bine alese. Doar asta face un mare scriitor.