Ţigări BlackStone în biografia unui fost fumător de cursă lungă

       Am fumat prima oară ţigarete Blackstone la vreo trei ani după ce mă apucasem de fumat. Terminasem primul pachet de Viceroy la o lună după ce evadasem din liceu, cu diplomă de bacalaureat cu tot. Nu crezusem că am să apuc vreodată ziua libertăţii, eram precis că voi fi eviscerat pe treptele de la intrarea liceului, zbierând nu ”Freedom!” ci mârâind ”Ai, să-mi bag...!”. 

     Am început să fumez într-un moment critic, nu în ultimul rând influenţat de modele negative pentru o tânără minte în formare, şi nici măcar faptul că taică-miu murise la 46 de ani din cauza fumatului nu m-a oprit. Humphrey Bogart. Bacovia. Mickey Rourke. Caragiale. Freddie Mercury. Iubita de atunci. Iniţial a fost nevoia de poză şi dorinţa de rebeliune, aţâţate şi de curiozitatea firească. Am fost ultimul mohican din pico-grup care s-a apucat de fumat. Pe urmă am găsit în ţigări prietenul de care aveam nevoie şi care era mereu acolo. Şi, la început, la un preţ modic. Ţigara mă completa. Eram un cuplu inseparabil. Preţ de aproape zece ani norma a fost de un pachet pe zi, rareori mai mult. Şi îmi plăceau, îmi plăceau enorm.

        De la proletarele şi chinezeştile Golden Monkey la ieftinele Bastos, o perioadă de excelente Bran, Camel clasic, vreo doi ani de Winchester necartonat (care duhneau cumplit şi te învăluiau într-un giulgiu de mireasmă deloc plăcută), Viceroy roşu şi light, Kent lung când şi când (în pofida legendei nu le-am iubit vreodată) în variantele lung şi 8, Rebel (proaste şi promovate intens), Lucky Strike, Marlboro roşu, uneori Dunhill, Parliament, o scurtă idilă cu Djarum Black, câteva săptămâni de frondă cu Snagov şi Carpaţi, L&M (prea puţin), JP Special, încă vreun an de Winston light şi regular, o dragoste adevărată pentru Pall Mall în diverse variante (mai ales după ce aflasem că şi lui Bukowski îi plăceau), Rothmans (de la mătuşă-mea, Dumnezeu s-o odihnească). 

      În lunga mea carieră de fumător am încercat, în funcţie de finanţe şi curiozităţi, cam tot ce însemna ţigaretă. Cele de mai sus, şi multe pe care le voi fi uitat. Regular, mentolate, light, de gagici. Am avut chiar şi tabacheră, mi-am luat de la un anticar şi un port-ţigaret de os, pierdut apoi. Aşa că l-am înţeles perfect pe Cezar Paul-Bădescu, atunci când povestea cu nostalgie sfâşietoare despre ţigările sale în Tinereţile lui Daniel Abagiu. El a fost norocos. A avut acces şi la cubaneze. Câtă plăcere şi frumuseţe era în nenorocitele de tubuleţe, cu şi fără filtru, şi cum se insinua fumul albastru şi puţitor în fiecare celulă a realităţii. Binecuvântată pâclă...

Şocul unei alte lumi, categoric mai bună decât a noastră, a fost un banal (astăzi) pachet de ţigarete Blackstone cu aromă de cireşe, cumpărat împreună cu un bun prieten - banii pe din două - de la unul din chioşcurile ce străjuiau pe atunci staţia lui 226 din faţa Spitalului Municipal. Cumplită, grotescă a fost cartea, şi cum a prins. Cum a mai prins. Ca fumatul. Revenim. Arătau cu totul altfel decât ţigările comune, care deodată ne-au părut murdare, mizere şi cumplit de paupere. Ţi-era şi jenă să le pufăi când exista pe lume aşa ceva, ţigări umplute cu tutun de pipă (la experienţa şi mintea noastră puteai să ne spui că sunt umplute cu platină pulverizată), amirosind dulce-acrişor a cireaşă bine coaptă, în loc de hârtie albă fiind învelite în hârtie brună şi tare, mai să crezi că era chiar foaie de tutun. Minte de copii. Nici n-am fumat până să ajungem la mine, unde ne-am pus ceva muzică (doar o memorie proustiană ar mai reţine azi ce anume, deşi bine ar fi) şi am fumat câte o ţigară Blackstone.

Tare. Cumplit de tare. Aromată. Dulce. Tuşeam discret şi trăgeam mai departe. Adânc în plămân, să se bucure şi el, săracul, de un tutun cum nu mai întâlnisem, şi el şi fratele de suferinţă. Să se bronzeze în doi. Visam atunci cum ar fi să fumezi pipă, dacă aşa este tutunul de pipă. Mă repet, dar era un caz clasic de sancta simplicitas profană. Mai târziu mi-am dat seama că era un tutun banal, bine aditizat cu esenţe şi chimicale, ce băgat în pipă scotea cel mult un gust acriu şi prea puţin interesant. Dar atunci era o revelaţie. 

      Am fumat împreună vreo trei-patru Blackstone, şi ne simţeam de parcă făceam parte dintr-o confrerie secrete a hedoniştilor tabagici. Unul din acele momente care marchează o prietenie ce durează, îmi dau seama, de mai bine de două decenii. Şi chiar dacă erau binişor mai scumpe decât ţigările obişnuite, de-a lungul anilor ne-am mai făcut pofta. Cu ţigarete Blackstone cu aromă de vanilie, cireşe, ţigări de foi cu muştiuc alb de plastic, ce tare mult ne-ar fi plăcut să fie de os, ţigări de foi mai mici şi mai mari, cigarillos în învelişul lor de plastic. Şi acum se întâmplă să cedez nostalgiei şi să mă regalez cu vreun Blackstone, într-o formă oarecare.

Sincer, nu mai sunt atât de bune cum mi se păreau. E şi vârsta, e şi comparaţia cu tutunurile autentice de pipă. Dar sunt o fiinţă slabă, pofticioasă, şi periodic mai iau un pachet sau câteva ţigări. Una din acele plăceri vinovate ale unui fost fumător de cursă lungă.

Foto: http://www.cigarettespedia.com,