RAO nu îşi plăteşte traducătorii?

LE (7 martie 2012) - Laura Frunză a anunţat pe blogul ei că editura RAO a semnat contractele mai vechi şi i-a virat toţi banii. Totul s-a rezolvat mai repede decât m-aş fi aşteptat, mă bucur că nu s-a ajuns iar la procese şi bani aruncaţi. Deci se poate, păcat că se poate doar după scandal. Mi-ar plăcea să cred că toată povestea iniţială a fost doar un accident, o problemă de comunicare, o practică la care se va renunţa.      

 După cum povesteşte pe blogul ei, Laura Frunză a colaborat din 2006 cu editura RAO, traducând până acum peste 20 de cărţi pentru ei. Inclusiv seria Amurg şi vreo două Nicholas Sparks, care sunt cărţi vandabile, chiar de succes, oricât nu m-ar interesa pe mine. Şi dacă lucrezi câţiva ani cu aceeaşi editură şi ajungi să traduci pentru ei titluri din care chiar se câştigă bani, începi să capeţi, din păcate, încredere. Dacă iniţial a fost o ”colaborare frumoasă”, chiar dacă editura mai întârzia cu plăţile, din 2009 au început şi problemele. Termenele de predare au devenit tot mai scurte, pretenţiile editurii tot mai mari, iar banii... tot mai rari. Spre deloc. Plus comunicare defectuoasă, mailuri la care cei de la RAO nu mai răspundeau, explicaţii privind criza pe piaţa de carte, problemele cu furnizorii, eventual ceva promisiuni. Neonorate. Stilul clasic de nerespectare a contractului, în speranţa că traducătorul nu va începe să facă scandal sau să te dea în judecată. 

    În acest moment Laura Frunză are de recuperat de la RAO suma de 4500 de lei, ceea ce, sincer să fiu, nu mi se pare tocmai puţin. Mai ales că e vorba de destule cărţi, unele apărute pe piaţă deja, la care a muncit, după cum spune, sute de ore. Până la urmă a ajuns în instanţă, unde acţiunea i-a fost respinsă (din ce înţeleg ca diletant ar fi fost un viciu de procedură). Presupun că se mai poate face altceva, legal, dar e uluitor că s-a ajuns aici. 

Din comentariile de pe blogul ei înţeleg că nu este vorba de un caz izolat, ci de un modus operandi pentru editura RAO, una dintre cele mai importante şi cunoscute din România. Sunt destui cei care se plâng că au păţit la fel, că au primit în cel mai bun caz doar o parte din bani, şi asta după insistenţe umilitoare şi presiuni, majoritari fiind însă cei care nu au mai văzut nici un leu. Muncă voluntară, pe altarul editorial al RAO. Unii i-au dat în judecată, au câştigat, şi acum aşteaptă să îşi recupereze banii. Alţii tot mai insistă, dar se pare că în zadar. Siderant este că nu vorbim de vreo editură măruntă, de scară de bloc, de vreo firmă făcută la repezeală şi dând câteva tunuri, în speranţa că se va îmbogăţi. Să nu uit, poveştile cu sprijinirea culturii, lupta pentru demnitatea cititorului şi magia cărţii, să recâştigăm tineretul pentru carte... Păi îţi vine în minte un titlu de album clasic Sex Pistols - Nevermind the Bollocks. E o afacere, până la urmă. Dar genul de afacere în care te-ai aştepta, dincolo de reclamă şi discursurile avântate, să ai parte de respect şi seriozitate. O afacere în care te-ai aştepta să se şi respecte un contract. 

Povestea a stârnit ceva vâlvă pe online, mai ales pe blogurile de cărţi, şi s-a propus chiar un boicot al titlurilor RAO. Nu ştiu cât va funcţiona asta, sincer să fiu. Ca imagine, editura a ieşit deja destul de şifonată, şi dacă mai iese şi în presa tradiţională va fi destul de interesant cum îşi va repara ”firma”. E un caz în care publicitatea negativă nu mai poate fi privită ca ”oricum, e reclamă”. Mă repet, pentru mine e uluitor că e vorba de o editură de prestigiu, cu o istorie în spate şi nenumărate titluri de calibru, alături de cele comerciale (având şi acestea publicul lor). 

     Vorbim de RAO. O editură pentru care, fără să fie neapărat preferata mea, aveam până acum, cu naivitatea-mi caracteristică, admiraţie. Am destule cărţi de la ei, mai ales din seria de Opere XX, şi chiar dacă erau ceva mai scumpe arată bine, traducerile sunt foarte bune sau chiar excelente, prezentare grafică de invidiat chiar în cazul celor broşate. 

O mică precizare. Mică, dar importantă. Nu am lucrat niciodată ca traducător, şi din ce am citit zilele acestea mă bucur că nu m-a tentat experienţa. Nici în vreo editură. Nu am luat ţeapă de la RAO sau de la alta. Din 2009 şi până la sfârşitul anului trecut am lucrat însă ca librar, atât pe online cât şi în librărie fizică, plus ce am mai aflat în tot acest timp de la unul şi altul. În definitiv piaţa de carte nu e tocmai o societate secretă, nu e o sectă criptică, fatalmente ajungi să mai afli de bune şi de rele despre o editură sau alta, despre un autor sau altul, etc. 

     Dacă ar fi fost doar RAO, era o excepţie şocantă într-o lume în care se respectă la virgulă un contract şi toată lumea e mulţumită. Din păcate RAO nu este singura editură care procedează aşa. Stilul acesta, grobian şi cu parfum de escrocherie, face paşi repezi spre tradiţie. N-am păţit-o eu, au păţit-o alţii, unul dintre ei chiar un prieten apropiat. Aş putea da nume, dar nu contează nominalizarea, cât principiul. Sunt destui cei care merg pe principiul ”traducătorul=sclavul nostru, dă-l în pisici, să se bucure că i-am dat voie să traducă pentru noi”. Şi chiar dacă nu se spune direct asta, modul în care este tratat traducătorul este exact acesta. Prost plătit, cu termene de predare destul de greu de respectat dacă vrei să faci treabă bună, primind banii cu ţârâita sau deloc. Ceea ce e ruşinos din partea editurilor. Şi trist pentru cei care chiar muncesc la o tălmăcire cu pasiunea cititorului. 

Pe cine vor zeii să-l piardă, se pare că nu-l mai fac profesor, ci traducător.