O poveste despre extrema dreaptă

      Când eram student aveam un foarte bun prieten. Cred chiar că pentru acei ani el a fost cel mai bun prieten. Cu care mi-am petrecut cea mai bună parte a acelor patru ani, până la punctul în care familiile ne bănuiau că vom fi având relaţii contra-naturii. Era şi singurul om cu care mergeam după cărţi. Azi nu mai ştiu nimic despre el, chit că ne-am întâlnit anul trecut. Ne-am dat repede seama că nu mai avem ce să ne spunem. El vorbea de maşina lui şi de apartamentul pe care l-a cumpărat, despre cluburi şi cât de fun este să fii fashion. Eu făcusem o pauză de la tras mâţa de coadă - şi a dracu felină încă posedă un apendice mutant de lung - şi pendulam între servicii, evitat oamenii cărora le datoram bani şi căutat fonduri pentru tabac - şi nu mai găseam la el nimic din ce era atunci. Presupun că nici el. Dar atunci era, cum spuneam, cel mai bun prieten, şi cu puţini oameni am putut să vorbesc aşa cum am făcut-o cu el. Chit că uneori dialogurile noastre frizau atmosfera Beavis and Butthead. 

     Dar atunci eram tineri, eram prin anul doi sau trei, ne tunsesem pletele de roacheri şi reuşeam destul de rar să ajungem la facultate. Oricum, facultate particulară, şi erau atât de multe alte lucruri de făcut. Puteai să mergi prin anticariate şi librării, puteai să mergi în cârciumi lăturalnice şi să bei o bere alături de interlopi de duzină sau muncitori ebriebeţi, puteai să mergi la Antipa sau la Muzeul de Istorie sau la BCU (niciodată nu cred că o să mai citesc aşa ca în acei ani) sau prin parcuri. Sau puteai să hoinăreşti, indiferent de viscol sau caniculă, prin acest splendid, acest blestemat Bucureşti - să calchiem cioranian - şi să-ţi cunoşti oraşul mai bine decât un istoric specializat. Au fost ani frumoşi. Şi erau frumoşi, liberi şi nesfârşiţi (liberi eram şi noi) până când venea sesiunea. Iar genitorii, care plăteau facultatea respectivă, crezând că se va şi alege ceva de noi, aveau pretenţia să şi terminăm şcoala în timpul regulamentar. Aşa că atunci mai apăream şi noi pe la cursuri. Mă mir că nimeream măcar clădirea. Sporadic, ca nişte exploratori ajunşi undeva într-un trib pierdut în junglă, care îi priveşte cu suspiciune, a cărui limbă nu o înţelegi, ale cărui tradiţii îţi par cumplit de stranii. Nu eram primiţi ca marii zei albi. Dar cumva am reuşit să termin facultatea. Ceea ce înseamnă că pe atunci îngeraşul meu păzitor încă nu-şi dăduse demisia, excedat de lenea mea în legătură de siamez cu nesimţirea. 

     Aveam un curs, prin anul doi sau trei (undeva pe acolo) cu un critic de artă, politolog, istoric, etc. Numele nu contează, cursul era foarte fain, tipul era genul de domn sarcastic, doar că nu prea ajungeam. Era pe la vreo patru, miercurea sau joia, şi la ora aia deja ne jucam Might and Magic sau Diablo sau Jagged Alliance sau Fallout sau leneveam prin Regie. Omul era un spectacol fascinant, mai ales pentru puşti ca noi, preda mai puţin şi te obliga să gândeşti mai mult. Poate încerca să-l imite pe Nae Ionescu, deşi convingerile sale politice şi simpatiile erau în direcţie opusă. Până când, furios de lipsa noastră de interes, a anunţat că examenul va fi greu. Foarte greu. Ţinând cont că nu ne văzuse prea mult, pentru noi era imposibil. Şi examenul, oral, avea să fie bazat pe un referat. Referat asupra unei cărţi, de un autor român, din domeniile politologie, istorie, filosofie sau eseistică. Şi nu îl citiţi pur şi simplu, doamnelor şi domnilor, discutăm despre el. Discutăm - rânjet sadic - în detaliu. Şi la plecare - în definitiv nu toată lumea trebuie să termine facultatea. 

     Leşinuri, emoţii, colege care se apucaseră brusc de Blaga sau Negulescu, evitând tot ce era compromis, la dreapta sau la stânga eşichierului, să nu se supere dom profesor. Cărţi serioase, pe linie, cât mai curate ideologic. Nae Ionescu? Anticristu, maică. Nici Cioran nu e bine, că nu-i place, Noica e greu, să luăm Vianu? În fine, trăiri care ne erau străine. Riscăm să mergem? Mergem, măcar ne distrăm, chit că ne pică. Ce alegi? Eu, după îndelungi deliberări, fac frumos un referat despre ”Pentru legionari”, mai ales că eram binişor familiarizat cu subiectul (dar despre aceasta, cu altă ocazie). Note de subsol, citate, ieşise ceva frumos şi destul de ”curăţel” dpv corectitudine politică. Informaţie macră, interpretări cuminţi şi docte, trimiteri, bibliografie. Măcar să-l enervez, mai ales că era destul de simpatiu când venea vorba de masonerie (dacă ştiam atunci de ce) şi poate dă un 5. Colegul menţionat mai sus era templul tăcerii. Tu ce faci? Nu-ţi spun. Vrei tu Pentru legionari? Nu, mă, lasă că mă descurc. Cum te descurci? Lasă, mă, că îi dau de cap. 

     Examen, drame personale, preferata lui iese plângând cu nota şapte. Din şapte oameni intraţi au picat patru. Bă, ne-am curlafript, mai stăm sau plecăm. Îmi vine rândul, intru în sală, omul extrem de furios, nu se poate, nu învăţaţi nimic, nu ştiţi nimic, nu sunteţi studenţi, la muncă, paraziţi ordinari, sictir, pseudo-intelectualilor. Nu chiar aşa, dar gesturile erau elocvente. V-am văzut pe la curs, ne cunoaştem? Domnu....? Nu, să vedeţi, dom profesor, miau hau, eu nu putut, nu ştiut... Mda, ce carte aţi ales. Pentru legionari, pierit, vocea şoaptă. Ceeeee? şi atinge nişte înalte ameninţative. Pentru legionari. Hmmm, mă rog. Şi încep să pledez în faţa instanţei, parcă eram eroul din Domnul Vucea în pasajul cu ciuma lui Caragea. Şi să vedeţi, Codreanu, LANC, Mănăstirea Dealu, educaţie militară, Stelescu, Dealu Spirii, rebeliunea, Moţa, Marin, etc, etc. După vreo zece minute de turuială mă taie şi începe dansul. Că de ce aţi ales subiectul, că de ce tineretul e atras de fascism şi antisemitism (în treacăt fie spus, eu am ceva mai mult sânge ovreiesc) , că democraţia, etc. Se aprinsese de puteam să jur că rânduri-rânduri de cămăşi verzi dau asaltul asupra facultăţii. De cădem cu toţi, izbiţi în frunte, mi-e dragă moartea pentru Căpitan. Domnu, ia spune matale, da sincer? Ai simpatii? Şi mai aprinde o ţigară, de-mi ploua în gură. Măcar să mă distrez. Şi unde nu încep o pledoarie pro-Garda de Fier de mă puneau direct deputat, numai să nu fi luat locul lui Stelescu. Argumente, citate, sofisme, pe vremea aia aveam inconştienţa juneţii şi experienţa lecturilor insuficient digerate. Jucam ca un mare cartofor la risc, poate mă crede fanatic şi îmi dă un cinci de frică. Omul ridică tonul, eu la fel, începem să ne certăm direct, se auzea afară o coloană sonoră de Cartoon Network pe fastforward, zburau argumentele ca ciorile iarna, meci de tenis verbal. Ne calmăm, asta este, am picat. Îmi ţine zece minute de morală, nu e bine, fascismul, crimele, democraţia, sunteţi tânăr, nu înţelegeţi, veniţi la biserica noastră. Ceva de gen. Dar apreciez că vă susţineţi punctul de vedere, stăpâniţi subiectul, chiar dacă eu nu sunt de acord. Vă dau un nouă, dacă aveaţi prezenţă luaţi zece. Sunteţi liber. 

     Ies, deshidratat şi tremurând, mă sprijin de calorifer, aprind un Winchester necartonat. Parcă am scăpat de la moarte. Intră şi bunul meu prieten. După un minut urlet sălbatic dinăuntru, o tiradă de alte două minute din care nu se înţelege mai nimic, iese la fel de nedumerit şi inocent pe cât intrase. Ce-ai facut, ma, i-ai dat în cap? Nu. Voce albă, ternă. Cât ţi-a dat? Nouă. Stupoare ca în filmele lui de Funes. Ce ţi-a zis, mă?

     Se adună. Am intrat, am zis bună ziua, l-am văzut că era nervos, tot mototolea pachetul de ţigări. Incredibil, tinerii studenţi de astăzi, legionari, crime, fascişti, incredibil. Pe dumneavoastră nu prea v-am văzut la curs? Mda, să vedeţi... Ce să mai văd, domne, ce să mai văd? Şi pe urmă m-a întrebat despre ce am făcut referatul, i-am spus, a început să urle, mi-a dat nouă şi m-a dat afară. Nici n-am apucat să-i spun ceva. 

     Pauză. Şi despre ce ai făcut referatul de a explodat omul?

     Se uită la mine, şi afară e vară, totul e frumos şi pur ca în Bogza, şi una dintre colege are un decolteu angajant şi un parfum pe măsură. Noi avem 20 de ani şi viitoarele înfrângeri sunt departe. Şi prietenul îmi răspunde, ardeleneşte de molcom. 

Adolf Hitler. Mein Kampf.