Primul meu Stephen King

Inspirat de răspunsurile de aici

În cazul meu a fost Christine, ediţia din 1994, tradusă de către Dana Sarca şi apărută în vechea şi buna colecţie Babel. Dar înainte de asta au fost filmele.


La început au fost filmele. De la John Liu Chung Liang la Dr Creed

Cu mult înainte de Stephen King văzusem câteva filme făcute după cărţile sale. Nu ştiu cine îşi mai aduce aminte, dar la începutul anilor 90 a fost explozia centrelor de închirieri casete video. Erau găzduite în buticuri, apartamente, eventual gherete din cornier şi sticlă, aveau şi catalog de regulă scris de mână - foi mari, A4, cu titlurile, genul (groază, acţiune, dramă, romantice, comedie şi interzisul erotice), eventual actorii dacă erau nume de casă şi indicativul. Sigur că nu erau videoteci pentru cinefilii rafinaţi, nu era ca şi când intrai şi pe raft era Tarkovski.  Eventual Van Damme. Dar nu Tarkovski. Cel mult, pentru mame, erau drame de televiziune şi Pasărea Spin. Erau cu filme de succes (chiar aşa scria pe afişul de pe uşa unuia dintre centrele de lângă mine). Filme de succes. Casetele, nici pe departe originale, erau copii ale unor copii după nişte copii, eventual dublate de Irina Nistor, destul de des trase de pe canale nemţeşti. Fără coperţi tip carte. Când am văzut prima oară casete originale mi s-au părut a multa minune a lumii. 

La inceput lăsai buletinul mamei sau tatălui garanţie, pe urmă, când te împrieteneai cu cei de acolo, luai casetele fără buletin. Era un fel de iniţiere în branşă. E de-al nostru, aveam încredere. Intrarea în Famiglia. Mai târziu, spre decesul fenomenului, se făceau şi legitimaţii, ştampilate, cu număr de serie, număr, etc. Nu ştiu cât costa, nu prea mult cu siguranţă, doar că plăteai în plus dacă aduceai caseta nederulată. Puteai să le ţii maxim 24 de ore, aşa că luam în fiecare seară, după şcoală, măcar una. Centrul la care mergeam, destul de aproape de casă, avea ca vânzător un tip care semăna în chip straniu cu Phil Collins. Frapant chiar. 

Luai filme cu bătăi/acţiune, pentru că se discuta despre ele la şcoală, şi fără să fi văzut Sport sângeros, Drunken Master, Cobra sau Predator te excludeai din lumea bună a vremii. Nu erai un cinefil adevărat, meritai oprobiul societăţii. Dacă nici nu aveai video - erai deja paria, un soi de creatură ce nici nu merită să mai trăiască. Luam filme cu bătăi, şi pentru bibliografie socială, şi pentru că îmi plăceau. E adevărat, preferatul meu nu era Van Damme, era John Liu, secondat de Hwang Jang Lee. Dar, pe măsură ce mizantropia infantilă se adâncea, am început să închiriez un alt gen - filme de groază. Erau, multe, destul dintre ele de categorie sub B, dar aşa am văzut Nightmare on Elm Street cu multe continuări, cât apăruse din Hellraiser, Puppet Master, Childs Play, Poltergeist, Fright Night, Friday 13th, etc, etc. Şi, printre ele, două filme care m-au marcat - Pet Sematary şi Christine. Al doilea făcut de un regizor pentru care astăzi am o fascinaţie comparabilă cu cea pentru King - John Carpenter. Nu ştiam de Stephen King, nu auzisem de el, trăiam într-o dulce şi inofensivă inconştienţă. Şi nici nu citeam altceva decât benzi desenate. 

Prima întâlnire cu Stephen King lângă magazinul Unirea

Câţiva ani mai târziu, când treceam într-o zi fleşcăită de februarie 1996 pe lângă magazinul Unirea - vechiul Unirea, amestecul acela de comerţ ceauşist şi mici firmuliţe care încercau să aducă Occidentul pe filieră turcească - am găsit la o tarabă de cărţi câteva Pif-uri, din seria nouă. Pe când îmi făceam calcule câte aş putea să iau din banii destinaţi cu siguranţă altui scop (care va fi fost) am văzut în stânga o copertă neagră, pe care scria mare, sus, Stephen King. Cu alb. Mai jos, cu roşu, era titlul - Christine. Şi sub o scurtă prezentare, pe jumătate de copertă, era imaginea unui Plymouth Fury, luată direct din filmul lui Carpenter. Ia uite, mi-am zis, au făcut o carte după film. O fi bună? Sancta simplicitas. Am luat-o, renunţând la Pif-uri. Peste două zile, tremurând de emoţie, luam de la aceeaşi tarabă Salem's Lot şi Misery. Le am şi azi, deşi nu mai arată atât de bine. Dar, cum spune şi Paul Sheldon în Misery, ăsta e un semn că o carte chiar a fost citită. Începuse. 

Unul dintre cei mai buni prieteni era Holden Caufield. Eu devenisem Arnie Cunningham. 

Christine a fost pentru mine o revelaţie, şi e astăzi lejer într-un top 10 kingian. Era cu totul diferită de tot ce mai citisem, mai ales că abia bâjbâiam printre titluri şi autori. Era viu, era îngrozitor, era convingător, era un film mai bun decât versiunea lui Carpenter (excelentă şi aceasta) dar transpus în paginile unei cărţi. Era o carte pe care am citit-o în două zile, am recitit-o şi chiar ajunsesem să învăţ pe dinafară pasaje întregi. Era visul meu, să combini filmele horror (o altă veche pasiune) cu scriitura eficientă, bună, bine ţinută în frâu. Te regăseai în Arnie Cunningham mai ales dacă, la fel ca şi el, erai un exclus care nu se simţea prea bine printre ceilalţi. Mi-au plăcut mereu mai mult toţi Arnie Cunningham-ii lumii decât cei populari şi de succes. 

El avusese un Plymouth Fury, de care se îndrăgostise de la prima vedere - frumuseţea e în ochii celui care priveşte - tu nu aveai decât să găseşti echivalentul tău de Christine. Cu care să te răzbuni pe toţi căcănarii lumii. Şi, la final, nu uita de Leigh, nu uita de Buddy Repperton şi mai ales nu uita că LeBay s-ar putea să nu-ţi ofere cea mai bună afacere. Cu siguranţă aveai să găseşti în jurul tău câte un echivalent şi pentru aceştia. 

Christine a fost prima carte ce cu adevărat m-a marcat, mi-a creat o fericită dependenţă de acele cărţi cu copertă neagră, o poză mai mult sau mai puţin inspirată, şi numele Stephen King scris mare, cu alb, în partea de sus. Şi, cel mai important, a fost cartea care mi-a arătat că cel mai frumos lucru din lume, mai preţios şi mai puternic decât orice, magic, este să stai, oriunde, cu o carte bună, să-ţi astupi urechile în faţa lumii şi să te retragi în acel colţ ascuns al minţii tale, unde nu mai sunteţi decât tu şi cartea în cauză. Un soi de uşi din Dark Tower. 

Aceasta mi-e mărturia.