Stephen King - Rose Madder

Articol apărut iniţial în Suspans, nr 22, cu titlul Viva ze Bool 

Stephen King a avut mereu personaje feminine interesante. Psihotice sau dimpotrivă, frumoase sau îmbătrânite înainte de vreme, tinere sau dincolo de anii în care era de ajuns să zâmbească pentru a cuceri, înzestrate cu puteri paranormale sau pur şi simplu cu forţa de lupta, femeile din romanele lui King sunt puternice, fascinante şi, cel mai adesea, învingătoare, oricare ar fi spectrul şi lumea în care se găsesc. În bine şi în rău nu sunt niciodată plictisitoare, bidimensionale, pasabile. Beverly Marsh cea roşcată din Oraşul bântuIT, sumbra Carrie, malefica Annie Wilkes (fanul pe care nici un autor nu şi l-ar dori), Lisey din povestea sa, Dolores Claiborne, frumoasa inocentă Mattie Devore din O mână de oase, Sadie Dunhill (deşi fumează altă marcă de ţigări) din 11/22/63, Jessie prinsă în Jocul lui Gerald, Odetta Holmes cu personalităţile sale multiple şi ka-ul ei de pistolar, seducătoarea Leigh Cabot ce devine rivala unui Plymouth Fury, Donna Trenton prinsă într-o luptă disperată pentru viaţa fiului ei, Charlene McGee din Firestarter ce aminteşte de Carrie (fără furia acesteia). Şi exemplele ar putea continua.

Chiar dacă am fost fascinat mereu de eternul feminin repetabil din galeria personajelor lui King am tot amânat Rose Madder. Ştiam în mare povestea, şi mă temeam să nu fie un simplu thriller casnic, o poveste a soţiei abuzate, care încearcă să se rupă de trecut şi este urmărită de soţul furios, până la un final climactic şi cât mai cinematografic. Eventual cu o doză bine cântărită de suspans. Mai ales după ce King declarase că este una dintre cărţile sale „forţate”, să citez aproximativ. Mă bucur că m-am înşelat. Nu doar pentru că Rose Madder este mai mult decât atât, nu doar pentru că este legată de saga Turnul Întunecat, dar mai ales pentru că Rosie Daniels este un personaj foarte bine construit, surprinzător de puternic şi de care te ataşezi destul de repede. Sau pentru felul în care King a reuşit să introducă într-o poveste de abuz conjugal mitul Minotaurului, prelucrându-l până pare nu doar firesc în structura epica, dar necesar. Sau pentru tabloul misterios, cu o frumoasă şi totuşi sumbră siluetă în fundal.

La început, Rosie este doar o victimă. Căsătorită de 14 ani cu Norman Daniels, în aparenţă un poliţist model, Rosie a cunoscut toate detaliile unui infern conjugal şi profund personal. Bătăi cotidiene cumplite, care au făcut-o să piardă şi unica sarcină, un viol pe care nu reuşeşte să îl uite, ameninţări, teroarea că orice ar face Norman o va ucide mai devreme sau mai târziu. Rosie este sacul de box asupra căruia se dezlănţuire Norman de câte ori ceva îl supără. Sau de câte ori vrea. După 14 ani un declic se produce, dintr-un motiv aparent anodin, iar Rosie reuşeşte să fugă. Să fugă oriunde, cât mai departe de Norman, deşi se teme că acesta va reuşi până la urmă să o găsească. Norman nu este doar un soţ violent, maniacal în priceperea cu care şi-a torturat soţia ani în şir. Nu are doar inteligenţa sadismului. Norman este şi un detectiv excelent, are un fel de al şaselea simţ când vine vorba să găsească pe cineva. Într-un fel surprinzător a reuşit mereu să-şi rezolve cazurile bazându-se pe o stranie intuiţie supranaturală. Rosie ştie că dacă vrea, o va găsi. Oricât de departe s-ar ascunde.

Ajunge într-un alt oraş, îşi schimbă numele, îşi găseşte printr-un surprinzător noroc o nouă slujbă destul de bine plătită – este vocea unei serii de audio-book-uri – şi, chiar mai mult, se îndrăgosteşte pentru prima oară. Şi tot pentru prima oară încearcă să uite că Norman a existat. Încearcă să uite că poate tocmai atunci Norman este pe urmele ei. Ceea ce este adevărat. Norman Daniels este unul dintre cele mai întunecate personaje construite de Stephen King, malefic în sine, fără vreo scuză sau vreun punct slab, îşi doreşte doar să controleze totul sau, dacă nu este posibil, să distrugă. Este întruchiparea perfectă a forţei psihotice fără nimic uman, şi abia spre final începi să înţelegi că, deşi aparent atât de negativ încât pare neverosimil, Norman este mai mult decât un sadic. Pentru Norman este mai puţin important de ce a plecat Rosie. Esenţial este că nu l-a ascultat, că i-a încălcat regulile, şi singura pedeapsă va fi, după ce o găseşte, să o ucidă. Încet. Cu pasiunea maniacului. Pe ea şi pe toţi cei care au ajutat-o, pentru că sigur Rosie n-ar fi fost în stare să facă asta singură. Şi Norman, ajutat de acea intuiţie ciudată, începe să o caute. Şi, în cele din urmă, printr-o serie de coincidenţe stranii, va reuşi să o găsească. Norman o iubeşte pe Rosie. Şi o va iubi până când o va distruge cu totul.

Ar fi fost un thriller interesant, alternând epic între scenele din viaţa unei alte Rosie, vie şi puternică, liberă, şi furia cumplită a lui Norman, ce îşi ţese treptat pânza în jurul lui Rosie, la început fără ca victima să bănuiască măcar cât de aproape este finalul. Totul se schimbă când, într-o prăvălioară unde încerca să-şi amaneteze inelul de logodnă, Rosie nu doar că întâlneşte marea dragoste, dar vede într-un colţ un tablou puţin prăfuit, o pictură în ulei, într-un stil ce ar fi neo-clasic? Clasic? Un imitator al prerafaeliţilor? O frumoasă doamnă purtând o rochie ca o togă de un roşu sângeriu, întorcând spatele lumii lui Rosie, priveşte ruinele a ceea ce pare a fi un templu grec. Femeia este blondă, poţi doar să-ţi imaginezi chipul ei, totul pare o lucrare de ucenic nu foarte bun care combină peisajul cu silueta umană şi elementele antichităţii elene, o pictură mai curând de amator decât de profesionist. Dar din ansamblu, cu toate stângăciile, se degajă ceva care o atrage pe Rosie, mai ales când pe verso găseşte doar două cuvinte „rose madder”. Numele ei este Rosie. Îl cumpără. Şi de aici povestea se schimbă.

Pe măsură ce Norman este tot mai apropie, urmărind-o din umbră, Rosie descoperă că de fapt tabloul se schimbă treptat, de la o zi la alta, şi că este o poartă spre o altă lume. O lume în care femeia a cărei silueta o fascinase nu este o frumoasă şi misterioasă creatură ivită din mintea unui artist anonim, privind ruina lumii sale, ci cu totul altceva. Ceva sau cineva care nu ar putea fi înţeles ca normal, firesc sau măcar din lumea din care vine Rosie. Ceva de care ai vrea să te apropii. Află că ruinele ascund un labirint, iar labirintul este casa şi cripta unei creaturi cu care Norman are mai multe în comun decât ar fi posibil. Cunoscând această nouă lume şi legile sale, Rosie ştie că nu trebuie să rămână prea mult acolo, dar înţelege şi că finalul va duce în Rose Madder. Înţelege că dacă va intra în labirintul de aici şi va reuşi ceea ce i se cere, cea care nu acordă favoruri o va ajuta pentru scurt timp. Iar când Norman reuşeşte să ajungă la ea, confruntarea finală dintre minotaurul king-ian şi noua Rosie se poate petrece doar acolo.

Sunt mulţi cei care s-au declarat dezamăgiţi de Rose Madder, şi destui care o consideră cea mai slabă carte publicată de Stephen King. Eu am fost entuziasmat de ea, şi nu doar pentru Rosie. Ceea ce părea iniţial doar un thriller, o urmărire, un joc fatal între o victimă neajutorată şi un poliţist psihopat s-a transformat în mai mult. Felul în care King reuşeşte să-şi construiască şi de această dată personajele este un exemplu de scriitură experimentată şi inteligentă. Rosie, iniţial vulnerabilă şi paralizată de groază, devine treptat o luptătoare, se descoperă şi se reconstruieşte. Norman ar putea liniştit să dialogheze cu Pennywise, şi acesta l-ar găsi un bărbat pe placul său, iar nu pe gustul său. Atmosfera din lumea în care ajungi prin tablou este apăsătoare, terifiantă, sumbră, iar femeia din imagine a fost cu totul altceva decât mă aşteptasem. Integrarea elementelor din Turnul Întunecat şi mai ales a mitului minotaurului m-au surprins plăcut, chiar m-au încântat. Un Stephen King care, deşi nu s-ar încadra obiectiv în topul celor mai bune, merită citit şi recitit.