Stuart Kelly - Cartea cărţilor pierdute

Publicat în Suspans nr 23 cu titlul În căutarea bibliotecii perfecte

Cărţi pierdute, cărţi interzise, cărţi abandonate

În această carte a cărţilor pierdute, Stuart Kelly inventariază nu doar cu acribie şi pasiune, ci şi cu umor o lungă listă de titluri – romane, piese de teatru, volume de poezie, eseuri, filosofie, memorialistică – ce, dintr-un motiv sau altul, nu au mai ajuns până la noi. De ce a făcut-o? După cum mărturiseşte în prefaţă, această pasiune pentru integralitate, specifică nu atât librovorilor, cât mai ales colecţionarilor, porneşte în cazul său din copilărie şi adolescenţă, când aduna cu fascinaţie şi sacrificii seria Mr Men, seria Dr Who, sau, mai târziu, romanele Agathei Christie. Iar un adevărat colecţionar nu vrea doar cele mai bune, cele mai întâlnite, cele mai cunoscute sau cele mai rare exemplare dintr-o posibilă serie. El vrea toată seria, integrală şi nimic mai puţin. Un singur rând dacă lipseşte, colecţia nu este cu adevărat completă, şi apare acea tristeţe agitată a maniacului. A celui care iubeşte cartea. Şi dacă există acest sentiment – colecţionarii o pot confirma – de ce nu ar exista, când vine vorba de cărţi, şi o istorie a celor pierdute. Din diverse motive. O istorie a intenţiilor, în mare măsură. Un ghid al cărţilor care nu mai există, dacă au fost vreodată.

Pornind de la Ghilgameş şi ajungând la Georges Perec, trecând prin nume şi destine cunoscute sau aproape uitate (cu excepţia specialiştilor) aceasta este o istorie alternativă a literaturilor, în principal europene şi americane, cu nenumărate surprize. Şi esenţial este că în locul unei lucrări aride şi pur „ştiinţifice”, Stuart Kelly ştie să trateze şi să exploateze tema cu acea inteligenţă jucăuşă a stilului ce te prinde. Pasionant, când ajungi la finalul acestei cărţi a cărţilor, este să faci o scurtă evaluare şi să realizezi că am pierdut cele mai multe titluri nu atât datorită cenzurii şi capriciilor istoriei, cât mai ales pentru că autorii înşişi le-au distrus (în lipsa lui Max Brod, numitul Franz Kafka ar fi devenit sinonim pentru autodafe-ul arhivistic perfect) sau, din varii motive, adesea din lipsă de timp şi inspiraţie, nu au mai ajuns să le scrie vreodată. Nici boala şi mai ales moartea nu sunt rar întâlnite în lista motivelor. Imaginea unei istorii culturale necruţătoare cu autorii aflaţi adesea în răspăr şi contratimp cu uzanţele, metodele şi modele vremii lor, ajungând să fie interzişi, arşi (fizic sau tipografic) ori amuţiţi este, în bună măsură, un terifiant mit. Nu e vorba de o hecatombă, ci de micile ironii ale vieţii scriitoriceşti, a omului sub vremi. Iar din cele ce au fost scrise, prea puţine titluri importante au dispărut pentru că s-au distrus toate copiile existente, cel mai adesea din simpla „vină” că făceau parte dintr-o anumită bibliotecă ori arhivă. Cărţile, chiar şi cele scrise, nu s-au pierdut ca jertfe pe altarul sinistru al cenzurii veacurilor, cu prea puţine excepţii. Ca să apelăm la un clişeu, vinovate sunt „vicisitudinile istoriei”. Sau pur şi simplu ghinionul.

O istorie a unei literaturi alternative

A existat cu adevărat Homer şi prima lui scriere, astăzi dispărută, a purtat titlul de Margites? Cine a fost Sappho în realitate şi de ce de la ea nu ne-a rămas mai nimic din cele nouă cărţi de poezie? Cât mai avem de fapt astăzi din Confucius şi Eschil, şi în continuare cum ar fi arătat astăzi teatrul dacă am fi avut mai mult din teatrul antic grec? Am pierdut enorm ca izvoare istorice odată cu dispariţia scrierilor acelor Cezari care le-au compus, nu ştim cum sunau poemele în limba getă scrise de Ovidiu, şi cât de important este faptul că o mare parte din opera lui Origene a fost distrusă, din varii motive. Nu ştiam nici că Dante a apucat să termine Divina Comedie, Paradisul lipsea în întregime, iar fiii săi, Jacopo şi Pietro, au reuşit imposibilul datorită unei stranii întâmplări, cu iz de poveste picarescă şi puţin probabilă. Dar cine ştie? Chaucer nu şi-a terminat capodopera, cum bine se ştie, dar se pare că ar fi arătat cu totul altfel dacă ar fi reuşit. Ce s-a întâmplat cu Parnasul lui Camoens, pierdut undeva în Africa, şi oare ar fi fost mai important pentru posteritate decât Lusiada? Nici Torquato Tasso nu a apucat să continue epopeea sa, Cervantes a renunţat la Galateea pentru a răspunde cu celelalte părţi ale capodoperei sale unei continuări false şi jignitoare. A fost Love’s Labour’s Won un alt titlu pentru Îmblânzirea scorpiei şi mai ales cine a fost de fapt Shakespeare? Şi ce alte mistere mai ascund operele sale, şi câte din ele s-au pierdut sau mai există prin vreo arhivă mucedă?

Tot în lumea teatrului este fascinantă confruntarea dintre Moliere şi Racine, un adevărat duel literar cu miros de praf de scenă şi nu de salpetru. John Milton, cu mult înainte de Paradisul pierdut, dorea să scrie o epopee arthuriană, şi poate aceasta ar fi fost la rândul ei o capodoperă. A fost Leibniz prea optimist şi încrezător sau proiectata sa operă de sinteză, o enciclopedie universală, ar fi fost posibilă? Tristam Shandy nu ar fi trebuit să se încheie astfel, şi nu e singura operă care a avut acest destin. Goethe a fost la un pas să nu termine Faust, aşa cum s-a întâmplat cu multe dintre proiectele sale, Walter Scott ajunsese la senectute un autor haotic şi zaharisit, iar dacă Samuel Coleridge nu ar fi fost întrerupt, am fi avut integral unul dintre cele mai faimoase poeme din literatura engleză. Cât a distrus Heine din operele sale, anticipându-l pe Kafka, şi de ce Gogol a lăsat Sufletele moarte fără final, alegând la rândul său soluţia arderii manuscrisului? Dickens, unul dintre cei mai de succes autori clasici, nu a mai apucat să termine povestea lui Edwin Drood, şi de atunci zeci de critici şi pasionaţi tot încearcă să îi găsească finalul, aşa cum a făcut şi Flaubert cu Bouvard şi Pecuchet.  Melville şi Hawthorne au încercat la rândul lor, fără succes, să scrie un roman cu titlul Agatha. Dostoievski plănuia un nou roman cu Alioşa Karamazov, Zola nu s-a bucurat de mare succes ieşind din ciclul Rougon-Macquart, iar o ladă plină cu manuscrisele de tinereţe ale lui Hemingway a fost furată. Din ce spunea autorul, oricum nu erau foarte bune. Burroughs scria cu o maniacală dezordine şi îşi arunca paginile direct pe podea, şi nu se ştie câte vor fi dispărut astfel, iar Sylvia Plath ar fi trebuit să ne mai lase un roman. Nu sunt singurele nume, fireşte.

Anexa bibliotecii ideale

Un pasionant caleidoscop al cărţilor pierdute, uitate, nescrise sau abandonate, cel mai adesea arse sau dispărute odată cu bibliotecile în care se mai găsea un exemplar unic, al titlurilor menţionate în istorii şi volume de critică, astăzi inexistente. Focul a rămas marele duşman al cărţii. Rugul. Ce i-a făcut pe mulţi autori mari, foarte mari, clasici, geniali etc. etc. să distrugă manuscrise? Insatisfacţia? Teama de judecata postumă? Un moment de nebunie? În căutarea bibliotecii perfecte şi mai ales complete, ajungi să vezi, undeva dincolo de miile de rafturi înţesate cu volume ale paradisului borgesian, o uşă mică şi prăfuită, vopsită într-o culoare nedefinită. O deschizi şi ajungi într-o cămăruţă prost luminată, cu rafturi delabrate şi ici-colo câte o pagină, câte un vraf de foi sau, în cel mai bun caz, o carte căreia îi lipseşte finalul, sau începutul, sau mijlocul. Mai mult locuri goale şi grămăjoare de cenuşă fină. Este camera cărţilor uitate. Este camera cărţilor pierdute. Şi dacă ar exista această bibliotecă ideală, atunci şi această cămăruţă ar trebui să existe.