29 Mar 2012

Zaharia Boilă - Amintiri şi consideraţii asupra mişcării legionare

1 comments
Un personaj fascinant şi prea puţin cunoscut al Vârstei de Aur interbelice. Avocat şi jurnalist, a condus ziarul Patria, apoi România Nouă, din nou Patria. Deputat în mai multe legislaturi. Politician ţărănist, foarte apropiat de Iuliu Maniu şi cunoscător fin al tuturor intrigilor şi dedesubturilor care fac din interbelic o epocă foarte departe de versiunea festivistă şi nostalgică întâlnită în imaginarul colectiv contemporan. Adversar înverşunat al lui Carol al II-lea, pe care îl atacă frecvent în articole, ceea ce îi aduce în 1938 interzicerea ziarului propriu, România Nouă. Intră în conflict şi cu Antonescu, fiind internat în 1942 în lagărul de la Târgu-Jiu, ca mai toată lumea bună a vremii. Va reedita din 1946 ziarul Patria, interzis în 1933 de Carol al II-lea şi suspendat pentru ultima oară după doar câteva luni. Arestat în vara lui 1947, martor al acuzării în procesul Maniu, trece prin mai multe lagăre şi închisori. Arestat din nou în 1950, eliberat în 1956. Închis din nou în 1961, eliberat în 1963. Moare în 1976, la aproape 84 de ani. 

Mişcarea Legionară - o altă interpretare

Un bun jurnalist şi politician, dar mai ales ”iniţiat” în enigmele şi secretele vieţii politice româneşti interbelice, câtuşi de puţin o epocă perfectă a democraţiei. A dedicat o bună parte a ultimilor ani scrierii memoriilor, operă din care face parte şi volumaşul apărut în 2002 la Biblioteca Apostrof. Broşură reunind exclusiv amintirile sale despre Mişcarea Legionară, este surprinzătoare. Atât ca informaţie şi mai ales ca inedit, cât şi ca polemică nemărturisită cu istoriografia şi istoricii proletcultişti şi în special cu cei ”naţional-comunişti”. Organizată cronologic, bazată în principal pe propriile amintiri ale autorului, prezent şi chiar implicat în numeroase momente narate, oferă destule surprize pentru a merita citită. Este, până la urmă, poate nu neapărat o altă imagine a legionarismului, dar categoric una cu fascinante nuanţe. Interesant este că Boilă acordă o deosebită atenţie unui capitol destul de repede trecut cu vederea din istoria legionară - relaţia dintre aceştia şi Carol al II-lea. 

Zaharia Boilă nu a fost niciodată un simpatizant al Mişcării Legionare, chiar dacă i-a cunoscut bine pe Corneliu Zelea Codreanu şi Ion I. Moţa, alături de alţi lideri legionari. Câtuşi de puţin. O prezintă adesea în acest capitol al memoriilor sale ca ”rasistă”, ”antisemită”, ”teroristă”, ”cvasi-fascistă”, ”ultranaţionalistă”, ”antidemocratică”. Respinge însă ideea (atât de dragă istoriografiei comuniste) a Mişcării Legionare - coloana a cincea a Germaniei naziste, arătând în detaliu că nu Germania a creat legionarismul, deşi serviciile secrete naziste nu au ezitat să folosească în propriile scopuri legionarismul. Şi să se debaraseze de el atunci când nu mai era necesar. De fapt, susţine Zaharia Boilă, responsabil pentru apariţia şi mai ales dezvoltarea unei mişcări antisemite româneşti, aşa-numita ”generaţie de la 22”, ar fi Partidul Liberal şi în special Ionel Brătianu, care a susţinut şi sponsorizat această diversiune după alegerile din martie 1922. Ionel Brătianu - naşul mişcărilor rasiste (antisemite) şi teroriste din România. Apud Zaharia Boilă. Pentru a slăbi puterea politică a lui Iuliu Maniu. Susţinere ce a continuat în anii următori - suntem departe de interzicerea Gărzii de Fier şi mai ales departe de cazul Duca - şi nu în ultimul rând în perioada ţărănistă, prin Vaida. Cât şi cum, ce sume s-au investit şi unde, cine a beneficiat şi cine ar fi trebuit, rămân întrebări deschise. La fel cum argumentele lui Boilă pot fi privite şi ca un atac la adresa liberalilor. 


Episoade şi personalităţi - Duca, Stelescu, Carol, Antonescu şi alţii

Interesant cum Boilă prezintă personalităţi şi momente-cheie din istoria Legiunii interbelice într-o lumină şi cu nuanţe inexistente în alte surse. Nici act de acuzare, nici hagiografie. Cunoaşte bine situaţia, cadrul, oamenii şi încearcă să le înţeleagă ideile, chiar atunci când sunt, cel mai adesea, în contradicţie cu ale sale. Pe Codreanu îl vede postum ca foarte calculat, metodic şi prea puţin fanatic, în timp ce Moţa, cult şi manierat, loial, este considerat de memorialist un obsedat, adesea temperat de Codreanu. Cazul Duca, considerat o răzbunare legionară după interzicerea Mişcării înainte de alegeri, a fost după Boilă un caz mult mai complicat, nefiind exclusă nici implicarea lui Carol. Duca ar fi fost asasinat ca o pedepsire pentru ”trădare”, după ce făcuse parte din susţinătorii liberali ai vechilor mişcări antisemite, totul cu ştiinţa Palatului. Pare o teorie aberantă şi conspiraţionistă, dar Boilă relatează câteva detalii cel puţin bizare: măsurile de protecţie a premierului au fost nule, în ciuda faptului că toată lumea se aştepta la o răzbunare legionară; atentatorii au aşteptat liniştiţi în gara Sinaia ore întregi; la proces doar atentatorii au fost condamnaţi, conducerea legionară fiind achitată. Într-un regim liberal, asasinarea unui premier liberal şi un lider al partidului a fost tratată, scrie Zaharia Boilă, cu ”maximumul de îngăduinţă”. Ceea ce se va întâmpla şi în cazul Stelescu, considerat tot o consecinţă a legăturilor dintre legionari şi Carol. 

Se pare că din februarie 1934 Mihail Stelescu dorea să se despartă de Corneliu Zelea Codreanu, Boilă sfătuindu-l să nu înfiinţeze o grupare rivală şi, mai ales, să nu divulge secretele şi confidenţele fostei organizaţii. Ceea ce, fireşte, Stelescu nu a respectat, ajungându-se la deznodământul ştiut, despre care s-a scris şi s-a vorbit suficient şi în epocă, şi ulterior. Condamnarea la moarte a acestuia ar fi fost propusă de Moţa, iar la intervenţiile lui Boilă acesta ar fi acceptat să îl ierte, cu trei condiţii. Stelescu să sisteze apariţia gazetei Cruciada Românismului, să părăsească ţara pentru doi ani cel puţin, să nu mai activeze politic. Stelescu a refuzat, aşa cum, paradoxal, a refuzat să adreseze o plângere Parchetului. Un an şi ceva mai târziu Stelescu era executat. Explicaţia? Nae Ionescu ar fi perfectat o înţelegere între rege şi legionari pentru îndepărtarea lui Titulescu, în iulie 1936, şi ca atare aceştia ar fi considerat că pot scăpa uşor de Stelescu. Că este un moment propice. Ceea ce s-a şi întâmplat. Atentatorii condamnaţi, conducerea achitată şi un imens plus de popularitate pentru legionari. 

Carol şi Garda de Fier

Cu Carol, revenit în 1930 ca un erou, relaţiile au fost mai complicate, totul (susţine Zaharia Boilă) sub influenţa aceluiaşi Nae Ionescu. Susţinători declaraţi ai Tronului şi monarhiei, priviţi de Carol al II-lea o mişcare puternică, tinerească şi, cel mai important, gata formată. Perfectă pentru „ritmul nou”. Şi, câţiva ani, lucrurile s-au desfăşurat în această direcţie, Mişcarea fiind susţinută inclusiv financiar, şi ”ajutată” să treacă prin cazul Duca şi Stelescu, prin campania susţinută de Cuvântul împotriva lui Titulescu şi prin criza provocată de congresul studenţesc de la Târgu-Mureş (cel cu echipele de pedepsire). Congres pentru care Carol ar fi donat suma de 100.000 lei. Funeraliile Moţa-Marin, impresionante ca organizare şi mai ales propagandă, din februarie 1937, păreau să consolideze această colaborare. Regele şi Mişcarea Legionară. 

Mişcarea se declarase din start monarhică şi împotriva partidelor, avea o componentă paramilitară majoră şi aducea un alt stil în viaţa politică. Adică exact ceea ce căuta Carol, fascinat de uniforme, marşuri, organizare, de o mişcare a tinerilor (pe care încercase să o contracareze cu Străjeria, fără efect) care să-l aclame ca pe un Mussolini local. De sânge albastru. Părea că nimic nu va mai sta în cale acestei colaborări. 

Numai că ruptura se produce rapid, chiar în februarie 1937, când într-o audienţă secretă Carol al II-lea îi cere lui Codreanu să-i încredinţeze conducerea Mişcării Legionare, oferindu-i postul de premier. Codreanu refuză. În mai puţin de o lună Boilă se întâlneşte cu liderul legionar, care îl anunţă că a fost condamnat la moarte de rege, şi că doreşte o alianţă cu Maniu. Rezultatul este cunoscut: pactul de non-agresiune, alegerile dezastruoase pentru liberali, arestarea şi asasinarea Căpitanului venerat şi toate celelalte. Interesant că la pactul anticarlist au aderat, formal sau nu, şi Partidul Evreiesc, şi cel Social-Democrat, etc. Ironiile istoriei. Asasinarea lui Codreanu, pedepsirea lui Armand Călinescu şi cumplita represiune ce a urmat, cu legionari executaţi şi lăsaţi în stradă în fiecare judeţ, cu zeci de lideri legionari împuşcaţi în lagăre şi închisori, sunt episoade care l-au oripilat şi îngrozit pe Zaharia Boilă, chiar în calitatea sa de adversar, cel puţin teoretic, al Gărzii de Fier. 

O nouă Mişcare Legionară

Cu atât mai mult este critic şi, se poate spune, întristat de a doua etapă a istorie legionare, de împăcarea cu un monarh ce îşi pierduse complet susţinerea, cu un stat-naţional legionar apărut în urma unei revoluţii ”de operetă”. Cu un nou lider, Horia Sima, contestat şi cu prea puţină forţă în interiorul propriei organizaţii. Influenţa Germaniei (reală şi puternică de această dată), stilul de conducere antonescian, lipsa de pregătire şi mai ales etosul legionar, cu prea puţini aderenţi, reali, nu puteau duce decât la o catastrofă, precipitată de asasinatele de la Jilava şi mai ales de cazul Iorga-Madgearu. Interesant că unul dintre cei implicaţi în desluşirea asasinării lui Virgil Madgearu a fost chiar Corneliu Coposu. Straniu că profesorul Iorga a fost părăsit de toţi susţinătorii săi, care nu au participat nici măcar la funeralii. Straniu şi trist, un act laş şi condamnat de Zaharia Boilă. Nu avea să mai dureze mult până la evenimentele din ianuarie 1941, când Legiunea este îndepărtată de la putere, rebeliune sau revoluţie, în funcţie de tabără, cu aspectele sale tragice şi cele tragi-comice. Explicaţia memorialistului: legionarii ceruseră cu o doar o lună înainte recuperarea Ardealului de Nord în schimbul implicării României într-un conflict germano-sovietic. Dacă nu este doar un zvon, nu a fost o ofertă prea apreciată de Reich. Iar Antonescu a procedat la o remaniere la limita legalităţii, a lăsat Legiunea să reacţioneze, apoi i-a considerat pe toţi rebeli şi i-a îndepărtat de la putere, fără regrete. Păcat că Zaharia Boilă nu vorbeşte despre asasinatele din timpul rebeliunii, mai ales despre pogromul din Bucureşti, referindu-se doar la situaţia cu accente hilare din Sibiu, unde evenimentele au fost mult mai liniştite. Ar fi fost o bună sursă de informare. 

Iar după 23 august 1944, în ciuda existenţei Guvernului de la Viena, Zaharia Boilă susţine că nu se mai putea vorbi de o Mişcare Legionară în România. Legionarii aflaţi în ţară s-au reorientat spre alte grupări politice, mai târziu spre rezistenţa armată, mulţi au abandonat orice activitate. Aproximativ patru ani mai târziu aveau oricum, în majoritate, să înfunde puşcăriile Gulagului autohton. 

În loc de concluzie

Un volum destul de redus ca număr de pagini, concis, dar esenţial ca izvor edit. Au fost destule detalii şi elemente poate nu atât necunoscute, dacă stăpâneşti relativ subiectul, cât mai greu sau imposibil de găsit în altă parte. Interesant este şi că mărturia semnată Zaharia Boilă infirmă anumite versiuni ale, să-i spunem, ”mitologiei legionare”, dar confirmă altele (cum ar fi întâlnirea secretă dintre Carol şi Codreanu) pe care le-am crezut mult timp simple fabulaţii. Aş fi interesat să citesc integral memoriile lui Zaharia Boilă (ştiu că a apărut cel puţin un volum, nu l-am găsit până acum), cu siguranţă ascund multe alte surprize. Recomandat pentru cei pasionaţi de nuanţe şi detalii, sau în completarea unei bune istorii a Mişcării Legionare. 

21 Mar 2012

Man's Best Friend

4 comments
Tutun : virginia, latakia, burley 
Aspect tutun : cube
Aroma : picantă, un pic de latakie, frunze arse, afumate
Tărie : scăzută
WAF : mediu
Prezentare : cutie 1.5 oz

Producătorii prezintă această mixtură ca un amestec de latakie, burley şi lemon virginia flake, totul cube-cut şi cu un casing de rom, care din fericire nu se prea simte, poate doar ca o notă vagă la primele fumuri. Şi ar fi perfect pentru fanii lui Barking Dog Promiţător, mai ales că nu prea prinzi un amestec english cu un astfel de casing, iar mirosul din cutie - picant, latakie, afumat, destul de puternic - este promiţător. Vizual, Man's Best Friend este deosebit de atrăgător - tăietură măruntă, tutun lucios şi destul de umed, în tonuri de brun, negru şi auriu închis. Numai că acest căţel latră destul de anemic. 

De fiecare dată când l-am fumat am reuşit doar cu greu şi pentru perioade foarte scurte să obţin o ardere constantă. Fumat normal, după un start promiţător, se stinge surprinzător de repede. Forţat începe să ardă mai bine, dar încinge pipa şi îşi modifică gustul în rău. Gust care ar fi interesant, se simte bine burley-ul (îmi place burley-ul) şi adaosul picant-afumat de latakie, un pic de astringenţă de la virginie. Numai că atunci când începi să apreciezi ansamblul, până la urmă un english destul de corect, pipa se stinge. Din nou. Şi din nou. Casing-ul de rom nu s-a făcut simţit, nu pot spune că regret, pentru că această îmbinare de burley şi latakie era promiţătoare. 

Este un tutun uşor, chiar foarte uşor, şi dacă nu ar fi problemele de ardere ar merge introdus în rotaţia zilnică. Nu este remarcabil prin nimic, nu este o mixtură pe care să o treci în top. O experienţă, şi nimic mai mult, sabotată din start de arderea dificilă. 

17 Mar 2012

Merde de Cheval

9 comments
Tutun : virginia, latakia 
Aspect tutun : ribbon
Aroma : grajd umed, frunze putrezite, inedită
Tărie : medie
WAF : scăzut
Prezentare : cutie 1.5 oz

Balegă de cal. L-aş pune pe acel raft al tabacurilor cu nume straniu, alături de Baby's Bottom de la Dunhill, pe care nu am avut încă plăcerea de a-l fuma. Vine într-o frumoasă cutie de dimensiuni generoase, cu un - fireşte - cap de armăsar pe etichetă. A fost unul dintre tutunurile de care tot auzisem, pe care l-am şi încercat la una din întâlnirile de acum ceva vreme. E altceva când stai să-l fumezi pe îndelete (mulţumesc şi pe această cale, Zudo). 

Tutunul din cutie, tăietură ribbon, este ciudat de moale şi pufos, elastic, potrivit de umed. Frumos amestecul întunecat al latakiei şi cel cafeniu închis al virginiilor bine coapte. Mirosul este intens, puternic, nu a mixtură clasică abundând de latakie, ci de grajd din care caii tocmai au plecat, grajd umed, cu paie un pic mucede pe jos. Sau poate de pivniţă întunecoasă, cu zidurile măcinate de igrasie, dar atunci unde au fugit caii? O aromă old-school, ce poate fi delicioasă pentru unii, cumplită pentru alţii. Mă aşteptam să fie o mixtură grea, intensă, genul de tabac suprasaturat de vitamina N şi latakie, dar Merde de Cheval este altceva. 

Se aprinde uşor şi arde până la final fără să apară vreo problemă, gustul este plin şi constant (un alt plus, în acest caz). Se face simţită puternic dulceaţa virginiei, fără acea astringenţă des întâlnită, peste care se suprapune inteligent şi inspirat aroma picantă şi uşor afumată de latakie, într-un întreg delicios. Categoric, genul de tutun pe care îl rezervi pentru ocazii cu adevărat speciale, dar dacă ai o rezervă suficientă poate fi un tutun cotidian. Excelent. Mirosul rămas în cameră e de fân umed, amestecat cu cel de tabac natural şi bun. 

Merde de Cheval este un tutun excelent, unul dintre cele mai bune fumate până acum. Şi, lăsând la o parte falsa modestie, am trecut, cred, de sută. Excelent, recomandat, cu singurul amendament că poate cauza dependenţă. 

16 Mar 2012

Cinabru in revista Suspans

7 comments
In numărul 22 al revistei Suspans puteţi citi trei articole semnate de subsemnatul:

1. Viva ze Bool

2. Al Conan Doi, încurcă-lume

3. Un coşmar ratat

Sper să vă placă. Şi sper să mai apară şi altele.

PS: dacă nu mă laud eu, cine altcineva să o facă, nu?

12 Mar 2012

Railways of the World - the card game

0 comments
O surpriză feroviară

Nu am fost niciodată un pasionat de trenuleţe. Toate seturile primite în copilărie au rămas să se prăfuiască pe şifonier peste 25 de ani, până când le-am dat copiilor. Încă un hobby care nu m-a atras, deşi erau cel puţin trei puşti pe care îi cunoşteam şi erau înnebuniţi după trenuri, şi vagoane, şi macaze, semnale, etc, etc. Aşa că nu mă aşteptam ca un boardgame cu trenuleţe să îmi placă. Încercat între un Elder Sign şi un Arkham Horror neterminat, Railways of the World - the card game a fost surprinzător de captivant. Atât de bun, încât am jucat până la urmă două partide. 



Frumos ca prezentare, are chiar machete de locomotive cu aburi în patru culori, din plastic, mici dar suficient de detaliate. Se joacă în 2-4, iar o partidă durează cam 30 de minute. Un alt avantaj - se învaţă foarte repede. E o combinaţie de strategie şi joc de cărţi, dar şi cu destul de mult din jocul de domino, singura parte mai complicată fiind calcularea scorului. Se începe de la o zonă centrală, o intersecţie de linii, de unde fiecare, alternativ, începe să construiască şine de cale ferată, oraşe, apoi să transporte mărfuri între acestea - grâne, vite, lemn, minereu. Punctajul se ţine pe o tablă separată, în forma unei şine circulare, cu marcaje pentru 5, 10, 15, 20 de puncte şi un centru cu 25, 50, etc. Aici aşezi una dintre machete pentru a ţine scorul. Interesant şi ingenios. Mărfurile din joc sunt cuburi de diverse culori. Grafica de pe cărţi, deşi simplă şi destul de geometrică, este suficientă pentru a crea atmosfera.  



Cum se joacă

Iniţial fiecare jucător primeşte locomotivele de culoarea aleasă, câteva cărţi de joc - şine, oraşe sau locomotive - şi începe să-şi construiască traseul. Pe masă sunt şi trei cărţi întoarse cu faţa în sus. La fiecare tură poţi să aşezi o şină, poţi adăuga o carte-locomotivă (creşte cu 1 distanţa până la care poţi transporta mărfuri), să tragi 1-2 cărţi din pachet sau din cele trei sau să discardezi. Fiecare şină are o anumită culoare, fiecare oraş are una-patru culori. După ce aşezi o şină albă, să zicem, trebuie în aceeaşi tură să închei şina cu un oraş care are, la rândul său, şine de culoare albă. Şi tot aşa. Un oraş poate valora două până la cinci puncte, şi are nevoie de anumite mărfuri, indicate prin icon-urile respective. Poţi intersecta şinele tale cu cele ale adversarului, dacă ai culoarea corespunzătoare. Pe fiecare şină ce se termină cu un oraş îţi aşezi una dintre locomotive. Aşa că foarte repede trebuie să te gândeşti, pe baza cărţilor din mână şi a mişcărilor adversarului, care va fi strategia mai departe. Dacă pierzi startul e cam greu să îţi revii, din proprie experienţă. 



După ce construieşti cât de cât o reţea de şine, începi să transporţi mărfuri. Punctajul se calculează în funcţie de numărul de şine pe care le străbaţi cu marfa. Dacă treci peste patru şine proprii pentru a duce grănele într-un oraş, primeşti patru puncte. Dacă treci peste trei şine proprii şi una a adversarului, tu iei trei puncte, iar el unu. Aşa că se poate ajunge, teoretic, la situaţia în care faci un transport, iar celălalt câştigă mai multe puncte decât tine. Numărul de şine ce pot fi parcurse creşte pe măsură ce pui pe masă cărţi/locomotivă, ce joacă şi rolul de jolly-joker (pot înlocui o şină de orice culoare). 

La final cel care are cele mai lungi trasee ce duc într-un oraş câştigă punctajul acestuia, chiar dacă oraşul a fost pus de adversar. E mai mult decât plăcut să furi în felul ăsta câteva oraşe pentru care celălalt chiar a muncit. Îţi dă o senzaţie mai mult decât plăcută. Jocul se termină când se atinge un anumit punctaj, se termină cărţile din pachet sau, cel mai probabil, un jucător a aşezat pe şine toate locomotivele sale. Se calculează scorul şi sfârşit. 

Un joc bun. Cu trenuleţe

Railways of the World - the card game este o versiune simplificată a Railways of the World, un boardgame de mai mari dimensiuni, destul de apreciat din câte am citit, dar pe care n-am avut ocazia să-l încerc. E jocul perfect şi pentru o petrecere, dacă lumea nu vrea Catan şi nu ai altceva la îndemână. Mecanică prietenoasă, reguli simple, durată redusă, mi-a plăcut. Nu mă aşteptam, dar mi-a plăcut. Chiar dacă nu-mi plac nici acum trenuţele. 

Poate fi cumpărat de la GamesStop.ro


11 Mar 2012

The Banker's Tobacco

2 comments
Tutun : virginia, latakia, oriental, havanna
Aspect tutun : broken ribbon
Aroma : mixtură englezească, puternic a latakie şi a trabuc
Tărie : medie
WAF : scăzut
Prezentare : cutie 50 de grame


The Banker's Tobacco e un tutun pe care l-am mai gustat pe vremuri, pe la întâlniri, dar fără să-i acord prea multă atenţie. Deşi ideea unui amestec între trabuc şi ceva latakie nu este deloc de ignorat, mai ales dacă îţi plac ambele, abia recent am avut ocazia, datorită generozităţii unui prieten de la PCB, să-l ”studiez” în amănunt. Având la dispoziţie o cutie aproape întreagă, trebuie să spun că a început destul de repede să-mi placă, chiar dacă nu este genul de tabac pe care să-l oferi cu generozitate nefumătorilor şi militanţilor anti-fumat. Un amestec medium-english, cu puternice note de trabuc şi amirosind în principal a latakie, este categoric neplăcut pentru cei care doresc un aromatic, eventual unul fructat.

Potrivit de umed în cutie, tăietură măruntă ce amestecă frumoase panglici de culoare închisă, într-o gamă de cafeniu şi negru, puţin lucioase. Promiţător. Mirosul iniţial este puternic, de latakie şi trabuc, acesta din urmă uşor de recunoscut chiar dacă eşti un cvasi-amator în domeniu, dar şi cu un pic de picanterie de la oriental. Puternic, foarte masculin, cu siguranţă nu pe placul soţiei. Nu am testat, din prudenţă. Se aprinde destul de uşor, mai ales după o scurtă aerisire, şi arde bine până la final. Fără probleme de condens, fără să încingă pipa, ceea ce e un plus important.

Gustul este de la bun început intens, un amestec de latakie cipriotă şi o intensă aromă de trabuc, puţin amărui în ansamblu, dar foarte plăcut. Ceva note orientale, ce se intensifică după primul sfert, într-un echilibru ce evoluează surprinzător de plăcut. Nu e un tutun pe care l-aş fuma toată ziua, e destul de greu şi nu merge în orice moment al zilei. Spre final devine mai puternic şi de aceea puţin neplăcut. Mirosul rămas în cameră este tare şi persistent.

Un amestec interesant, o mixtură englezească având ceva în plus, The Banker's Tobacco de la Petersen & Sorensen e un tabac ce merită o fumată sau mai multe, măcar ca experienţă. Mi-a plăcut ideea de trabuc în combinaţie cu un english de manual, l-aş mai fuma şi în viitor.

Nedumerire nocturnă

4 comments
Dacă la patru dimineaţa, după a şasea partidă pierdută de Arkham Horror, jucată de unul singur cu patru investigatori, îmi deschid ultima cutie de tutun care îşi păstrase sigiliul şi îmi umplu a patra pipă din ultimele 24 de ore....

...sunt uber-geek sau fumător pasionat?

9 Mar 2012

Midnight Nation

7 comments

Editat: Joe's Comics (practic Top Cow)

Apariţie: octombrie 2000 - iulie 2002, 12 numere, unul special
Scenariu: J. Michael Straczynski
Grafică: Gary Frank, Johnathan Sibal, Jason Gorder, ş.a.
Serie: 12 numere, unul special

Midnight Nation a fost una dintre primele benzi desenate descoperite în format electronic, atunci când m-am reapucat de citit aşa ceva, în bună parte pentru a regăsi titlurile clasice pe care le savurasem în versiune franceză, pe la începutul anilor 90, când librăriile erau pline de aşa ceva. Eram obişnuit atunci cu universul Pif sau cu alternativa, mai greu de găsit, a revistelor cu Mickey Mouse. Primisem accidental şi câteva comics-uri americane, numere disparate din serii, una dintre ele fiind, cred, un Wolverine. Aşa că Jonah Hex, Les Jeunes Titans, V, Le Manoir des Fantomes şi toate celelalte au fost un fericit şoc. Dar cred că am mai scris despre asta, şi oricum o voi mai face. Este o altă poveste. După un lung hiatus am început să recitesc benzi desenate, de această dată în format electronic, deşi sunt şi titluri pe care le-am luat/le voi lua în format clasic. Sunt prea bune. Un exemplu - Watchmen. Prima oară când am citit ceva de Straczynski a fost Rising Star, o serie care deşi nu se numără printre preferatele mele a fost surprinzătoare.

Cu Midnight Nation acelaşi Straczynski, ajutat de Gorder şi Frank (cei doi reuşesc o ţinută grafică ce se potriveşte perfect pe gusturile mele) îmbină inspirat un erou aproape stereotip, David Grey, detectiv din Los Angeles, cu elemente supranaturale şi o călătorie iniţiatică, sub supravegherea atentă a misterioasei Laurel. Care joacă rolul de ghid. Eroul din serie este la prima vedere doar un clişeu - poliţist care şi-a pierdut marea dragoste din cauza obsesiei pentru meserie, dezgustat de lumea din jurul său, amar, mereu în conflict cu şeful său. Anchetând o crimă, ajunge în faţa unor creaturi ciudate, translucide, siluete umane cu trăsături reptiliene şi tatuaje întunecate care le acoperă faţa şi mâinile. Atacat, se trezeşte într-o cameră de spital. Toţi cei din jurul său sunt translucizi şi nu îl pot vedea. Îl aşteaptă Laurel, o tânără care îi spune că acum David este pierdut în spaţiul dintre lumi, şi că trebuie să pornească într-o călătorie. Ea îi va fi ghid. Până când ”ei” îl vor omorî. Sau până când David se va transforma, şi atunci Laurel îl va omorî. Ceea ce, după cum află David mai târziu, s-a mai întâmplat de nenumărate ori şi cu alţii.


Cei care l-au atacat, The Walkers, nu l-au rănit de fapt. I-au luat doar sufletul. Suflet pe care oricum începuse să îl piardă de mult timp. Pentru a-l recupera trebuie să ajungă la New York, pe jos, alături de Laurel, înainte să se transforme şi el într-un Walker, o creatură umanoidă cu piele verde, chip de goblin, tatuaje negre şi purtând robe întunecate, cu glugă. Ei există în această lume, de unde vin periodic pentru a-i prinde pe cei al căror suflet poate fi luat. Odată ce-l pierzi, este doar o chestiune de timp până să te schimbi şi tu. Singura şansă este să ajungi împreună cu Laurel la New York, unde ai o şansă de a-l recupera. O singură şansă. Dacă ajungi. Acolo este Celălalt, Diavolul, care te aşteaptă. Cei mai mulţi nu au ajuns până acolo, îi explică Laurel. Nici David nu are şanse prea mari.


David şi Laurel încep călătoria. Pe drum se vor confrunta în câteva rânduri cu grupuri de Walkers - între care îl descoperă şi pe cel care a făcut călătoria, fără succes, înaintea sa - îşi salvează fosta soţie de un atac al acestora, şi, mai important, descoperă că nu este singurul. Aici, între lumi, într-o zonă de graniţă, sunt numeroşi cei care şi-au pierdut încrederea şi speranţa şi au devenit invizibili pentru ceilalţi. Sunt cei care şi-au pierdut familiile, slujbele, casele, planurile, până în ziua în care ceilalţi au început să nu îi mai vadă. Nu să îi ignore, să nu-i mai vadă. Şi, după un timp, şi ei au început să nu-i mai vadă pe cei reali. Ceea ce poate fi o izbăvire după ce nu mai ai nimic. Acum nu fac decât să existe, să hălăduie, nimic mai mult. David, care se îndrăgosteşte treptat de Laurel, intuind că aceasta nu este totuşi umană, îl va întâlni şi pe un bătrân ciudat, în haine demodate, care o cunoaşte pe Laurel şi aşteaptă ceva. Lazarus este Lazăr, cel înviat de Iisus, şi Îl aşteaptă de mult timp pentru a putea, în sfârşit, să moară. Până atunci există de-a lungul istoriei, păzit în permanenţă de un înger cu o sabie de foc. Dar David va avea şi o surprinzătoare întâlnire, puţin înainte de New York, chiar cu sine. Ajuns la New York, este pus în faţa unei alegeri. Există un plan pe care Laurel îl urmează, şi a însoţit nenumăraţi alţi oameni care încercau să-şi recupereze sufletul, într-un ciclu interminabil. David o poate salva, dacă ajunge în faţa Diavolului, dacă acceptă să îşi piardă sufletul.



Povestea din Midnight Nation, este, fireşte, mult mai complexă. Poate ideea unei călătorii în căutarea sufletului pierdut nu este neapărat una originală, dar Michael Straczynski reuşeşte să îmbine elementele biblice, atmosfera dezolantă şi terifiantă din zona pierdută şi grafica admirabilă într-un tot unitar şi excelent. Tensiunea relaţiei dintre David şi Laurel este minunat surprinsă, cu o inteligenţă narativă de apreciat. Dialogul de final dintre David şi Devil, fără a avea pretenţii de excurs teologic, este simplu şi convingător, veridic, captivant. Felul în care este tratat paradoxul temporal sau simpla, dureroasa existenţa a celor care nu mai sunt văzuţi m-au surprins de la prima lectură. Ceea ce ar fi altfel o nuvelă deloc de neglijat capătă astfel un farmec aparte, este o bandă desenată pe care trebuie să o citeşti şi reciteşti pentru a prinde toate detaliile, sugerate sau explicite. Şi, mai ales, pentru că este remarcabilă.

8 Mar 2012

Arkham Horror

0 comments
Printre primele boardgame-uri jucate, mai mult accidental, apoi cu o pasiune pe care încerc să o ţin sub control, preferatul a fost Elder Sign, despre care am scris cu entuziasm şi aici. Era bine făcut, bine gândit, arăta bine, era bazat pe universul Lovecraft, grafică frumoasă, se învăţa destul de repede şi aveai şansa de a-l termina în vreo 60 de minute. Şi, după ce învăţai micile trucuri şi aveai un strop de noroc, se întâmpla să mai şi câştigi. E adevărat că nu sunt foarte sociabil, aşa că mi-e destul de greu să strâng parteneri pentru un boardgame, dar cu Elder Sign am învăţat să joc singur, cu patru investigatori. Personalitate multiplă. Tot atunci am aflat că baza pentru Elder Sign ar fi Arkham Horror, reeditat în 2005 şi 2007 (cu schimbări majore faţă de prima ediţie din 1987) şi considerat cel mai bun boardgame inspirat de Lovecraft. Ar mai fi Mansions of Madness, pe care nu l-am jucat încă. Recent am început să jucăm şi Arkham Horror, jocul de bază. Extensiile vor veni. 


Arkham Horror este un joc dificil de învăţat, cu numeroase detalii de care trebuie să ţii cont, şi încă mai dificil de câştigat. Până acum, din şapte partide, nu am reuşit să câştig nici măcar una singură. Nu ştiu dacă e nepricepere, ghinion sau ceea ce s-ar numi ”learning curve”. Genul de boardgame în care totul, absolut totul, este îndreptat împotriva jucătorului. Dar oferă suficientă variaţie, atmosferă şi acel dram de randomness ca să te motiveze să joci în continuare. Presupun că pentru un timp de voi reuşi măcar să închid numărul de porţi necesare, sau în cel mai rău caz să înfrâng un Elder One. Deşi cel mai probabil Arkham va fi copleşit de creaturi, iar eu voi fi, din nou, devorat. Chiar dacă există un cadru general, de fiecare dată povestea este diferită, ceea ce îi creşte enorm rejucabilitatea. Interesant e că nu scrii această poveste, nu este genul de joc având un Dungeon Master, eşti doar un personaj într-o aventură pe care nu o controlezi, ceea ce e cât se poate de lovecraftian. 

Primele impresii

Jocul este mare. Foarte mare. Nu am un birou tocmai mic, dar după ce am pus tabla de joc (foarte bine făcută, rezistentă, pliată în opt bucăţi, cu spatele din carton solid, pânzat), toate cărţile (item-uri, vrăji, cărţi Mythos, encounters de mai multe culori, aliaţi, etc), jetoanele pentru stamina, sanity, banii, sigiliile, tabelele de prezentare pentru trei investigatori şi Elder One (l-am ales prima oară pe Azathoth) nu mi-a mai rămas loc pentru mai nimic. Nici măcar pentru un al patrulea investigator. Până şi manualul, destul de subţire, l-am ţinut pe un scăunel lângă masă. Deşi cutia nu este mai mare decât cea de Catan, de exemplu, la prima vedere eşti depăşit de numărul de piese, cărţi şi jetoane - cam 700. 700. În medie, pentru pregătirea jocului ai nevoie de cel puţin jumătate de oră, mai ales dacă nu eşti foarte sigur ce şi unde vine. Şi asta doar pentru jocul de bază, fără nici o extensie. Mi-e teamă să-mi imaginez cât ar ocupa toată seria apărută până acum, cred că mi-ar trebui o cameră. Şi eu să joc de pe hol. 



Grafic, Arkham Horror este mai mult decât impresionant. Harta oraşului Arkham este detaliată, zonele sunt desenate cu detalii surprinzătoare şi eventual câte o scurtă prezentare, jetoanele pentru stamina, sanity, bani, sigilii şi restul sunt destul de mici, dar viu colorate şi din carton solid, cărţile pentru encounters, Mythos şi obiecte, vrăji şi aliaţi sunt uşor de citit şi clar de interpretat. Pionii din carton pentru investigatori, fiecare cu o bază de plastic, arată şi ei foarte bine. E adevărat că există şi miniaturi gata pictate pentru toţi investigatorii din serie, peste 70, dar rămân doar o posibilitate îndepărtată. Totul arată profesionist, ceea ce m-am convins că e o regulă pentru Fantasy Flight Games. Ca prezentare - nota 10. 

Povestea pe scurt

În Arkham Horror, undeva la jumătatea anilor 20, încep să se deschidă mai multe porţi către alte lumi, de unde vin creaturi cumplite ce ameninţă să pună stăpânire pe oraş. Mai mult decât atât, când se deschid prea multe porţi, în Arkham vine un Elder One, o fiinţă de dincolo de timp şi spaţiu care va distruge universul. Pentru a salva oraşul şi lumea îţi formezi o echipă de până la opt investigatori din cei 16 disponibili (aceiaşi din Elder Sign), fiecare cu abilităţile, armele şi defectele sale. Fiecare dintre ei are o fişă de prezentare, imitând o pagină de dosar, cu fotografia prinsă cu o agrafă, nume, profesie, viaţă şi sănătate psihică, punctul de start în joc, banii, token-urile, obiectele unice, comune, vrăjile şi skill-urile pe care le primeşte la start, abilitatea unică. În partea de jos sunt cele şase caracteristici, grupate câte două - Speed/Sneak, Fight/Will, Lore/Luck - ce vor influenţa major jocul. Pe verso investigatorul are şi o scurtă biografie, puţin importantă pentru joc, dar crucială pentru atmosferă. 


Adversarul este unul dintre cei opt Elder Ones - Azathoth, Yog-Sothoth, Shub-Niggurath, Yig, Cthulhu, Hastur, Nyarlathotep, Ithaqua - cunoscuţi din Cthulhu Mythos. Fiecare oferă abilităţi creaturilor ce pot intra în joc şi au anumite puteri speciale. De exemplu Hastur îi transformă pe Cultişti în creaturi zburătoare şi le creşte atacul, iar Azathoth, preferatul meu, distruge lumea atunci când intră în joc. Nu mai este nici o bătălie finală, ”the end is here!”. Fiecare, la fel ca investigatorii, are o carte de prezentare, cu imagine color în partea de sus, putere, capacităţi speciale, un efect aparte care durează întregul joc (reduce viaţa investigatorilor, etc) o descriere a felului în care atacă atunci când vine momentul şi, în partea de jos, doom-counter-ul (numărul de ture până când vine în joc). Este ajutat de 60 de monştri, reprezentaţi prin jetoane pătrate, de mici dimensiuni, cu două feţe - Star Spawn-i, Cultişti, Maniaci, Warlock-şi, Witch, Dimensional Shambler, Mi-Go, Shoggoth-i, Elder One-i, Dark Young, etc. Fiecare monstru are câteva caracteristici - atac, horror, damage, eventual abilităţi unice. Este un joc cooperativ, trebuie să lucraţi ca o echipă, altfel şansele şi aşa reduse scad vertiginos. Aviz celor care preferă rolul de Lone Wolf McQuade. 



Mecanică fină şi înfrăngeri repetate

La prima tură fiecare primeşte obiectele şi banii la care are dreptul şi un pion de carton, cu portretul investigatorului, începând jocul dintr-o anume căsuţă de pe hartă. Zona principală are mai multe astfel de zone, cu bordere de diferite culori - Ye Olde Magick Shoppe, South Church, Train Station, Arkham Asylum, Police Station, Black Cave, Silver Twilight Lodge şi altele - unde, în fiecare tură, pot apărea porţi către Other Worlds. Acestea reprezintă o secţiune separată - Another Dimension, Abyss, Plateau of Leng, Rlyeh, The Dreamlands, etc. Anumite zone (cele nesigure, marcate cu un romb roşu) primesc la început câte un Clue Token, de culoare verde. Foarte importante în joc, pot fi colectate de pe hartă sau cumpărate. Cu cinci Clue Tokens poţi sigila o poartă prin care vin creaturi, iar cu un singur Clue Token poţi da din nou cu un singur zar. Se trage prima carte Mythos (exista patru categorii de Mythos) ce anunţă unde se va deschide prima poartă, loc unde apare şi primul monstru, extras random, ce tip de creaturi se pot mişca, dacă există penalizări sau avantaje în această tură pentru investigatori şi unde apare un nou Clue Token. 

Fiecare investigator, în funcţie de Speed, se poate mişca un număr de zone, unite printre ele de drumuri. Poţi colecta Clue Tokens (sunt poate cea mai importantă ”valută” din joc), poţi încerca să închizi prima poartă sau poţi merge în anumite zone - magazine, azil, etc - pentru a cumpăra arme, vrăji, obiecte. O zonă unde nu există o poartă sau un monstru îţi oferă posibilitatea unei ”encounter”. Tragi o carte dintr-un pachet special, în funcţie de culoarea chenarului zonei, şi ai de ales între mai multe acţiuni. Dai cu zarul, primeşti obiecte şi vrăji, te muţi în altă zonă, eşti rănit sau pierzi din sanity, şi altele. La fiecare tură se extrage o nouă carte Mythos şi se deschide cel puţin încă o poartă, într-o nouă zonă, care aduce şi ea câte un monstru nou. Dacă sunt prea multe porţi, în funcţie de numărul investigatorilor din joc, se poate produce un Monster Surge - apar noi creaturi din toate porţile deschise - sau vine Elder One în Arkham. Un număr prea mare de creaturi în oraş şi la limitele acestuia va creşte Terror Track-ul, unele zone se vor închide, unele obiecte nu vor mai fi disponibile, şi aliaţii te vor părăsi. Aşa că ce ai de făcut în primul rând este să închizi şi apoi să sigilezi cât mai multe porţi. Şase, pentru o echipă de trei investigatori, în 10 - 14 ture. Pare simplu în manual, dar este mai mult decât greu. Pentru a închide o poartă te duci pe zona respectivă şi, dacă este un monstru prezent, te lupţi cu el sau îl eviţi. 



Mecanica jocului depinde în esenţă de aşa numitele ”skill checks”, influenţate de abilităţile tale şi ale monstrului sau zonei. Practic dai cu un număr de zaruri, în funcţie de situaţie, şi trebuie să obţii un număr de ”hits”. De exemplu Carolyn Fern luptă cu un Shoggoth. Iniţial trebuie să reziste la aşa numitul ”horror check”. Un Shoggoth este atât de cumplit încât ai nevoie de Will pentru a rezista simplei apariţii. Will-ul este acum 2, Shoggoth-ul scade 1 punct, deci investigatorul va arunca un zar, şi trebuie să obţină 5 sau 6. Altfel este speriat de monstru şi pierde din punctele de Sanity (aici 3), după care începe lupta.

Carolyn are în tura respectivă un Fight de 3 (trei zaruri) la care adaugă o vrajă şi un common item care îi dau alte 4 zaruri. În total, şapte zaruri. Shoggoth-ul are Imunitate la atacuri fizice şi Nightmarish 1, ceea ce îi reduce lui Carolyn viaţa cu unu, dar şi un atac de -1, ceea ce îi scade numărul de zaruri la şase. Un Shoggoth are în mod normal trei puncte de viaţă, deci cu şase zaruri trebuie să obţii trei hits, adică 5 şi/sau 6. Un 5, 5, 6 înseamnă că ai învins, un 2,2,3 este ouch şi trei stamina pierdute. Dacă preferai să-l eviţi, foloseai în mod similar abilitatea Sneak, tot cu un număr de zaruri. Foarte, foarte pe scurt. Dacă reuşeşti să intri pe poartă ajungi în Other Worlds, unde ai din nou encounters şi eventual întâlniri cu creaturi. Când ieşi din nou în Arkham poţi închide poarta, ce poate fi redeschisă de o carte Mythos, sau o poţi sigila cu cinci Clue Tokens. Odată sigilată, niciodată nu mai poate fi deschisă acolo o poartă, indiferent ce se întâmplă. Iei jetonul porţii şi îl adaugi la colecţia de trofee. Îl poţi folosi pentru a cumpăra cărţi şi abilităţi.   

Dacă nu reuşeşti într-un număr de ture să sigilezi sau închizi suficiente porţi, atunci vine Elder One, şi începe lupta finală. Pe care, de regulă, o pierzi. Cel puţin aşa am păţit de fiecare dată. Fiecare Elder One are abilităţile sale atunci când atacă, o singură dată pe tură. Trebuie să renunţi la anumite obiecte sau vrăji, pierzi sanity sau stamina, trebuie să renunţi la trofee. Sau vei fi devorat. 

Sunt multe alte detalii, mai ales legate de encounters şi de zonele secundare ale hărţii, care contribuie la atmosfera generală. Poţi să fii ”lost in time and space”, de regulă ca efect al unei cărţi Mythos, poţi să ajungi în închisoare sau dimpotrivă să fii ajutat de cei din oraşul Arkham, să construieşti combo-uri de vrăji şi arme care să te ajute. Sau să ai arme cu atac fizic şi să te trezeşti în fata unui monstru imun la atacuri fizice. Există o oarecare doză de aleatoriu, ţinând cont că practic arunci cu zarul, dar prea mică pentru privi Arkham Horror ca un joc de noroc. 

O concluzie

Acesta este unul dintre cele mai complicate boardgame-uri. Mai ales la început e foarte uşor să uiţi vreo regulă măruntă sau să pierzi din vedere vreun detaliu, chiar când ai căpătat ceva experienţă. În 3-4 jucători nici o partidă nu a durat mai puţin de trei ore, aşa că ai nevoie de ceva timp, şi trebuie să recunosc şi aici că e frustrant şi cumplit de enervant să pierzi după atâta muncă. Nu este genul de boardgame pe care îl joci pentru relaxare, nu este genul când ai chef de ceva drăguţ, simplu şi scurt. Superb şi recomandat dacă vrei să îl înveţi, îţi place Lovecraft şi chiar ai timp pentru el. Pentru mine a ocupat lejer locul 1 în topul preferinţelor, urmat de Catan şi Elder Sign. Locul 4 a fost o surpriză şi pentru mine. 

Poate fi cumpărat de la GamesStop.ro, unde găsiţi şi extensiile. Preţul : 240 lei. 


Gabriela Tudorache își dorește să-și vadă copii crescând

0 comments

V-ați întrebat ce ați putea face cu 10 lei? Mulți ar raspunde că și-ar cumpăra 2 litri de ulei de calitate mai slabă, alți mi-ar răspunde că și-ar cumpăra ceva dulce sau câteva țigări.Răspunsul la această întrebare depinde de la o persoană la alta.Dar v-ați pus întrebarea că cu 10 lei ați  putea salva viața unei persoane? Poate ați spune că aș fi absurd sau că viața Gabrielei Tudorache  costă numai 10 lei. Nu costă atât că o viață nu o putem cumpăra nici cu toți bani din lume.Dar 10 lei contează pentru Gabriela că în momentul de față are nevoie de ajutorul nostru al tuturor.Își dorește din tot sufletul să-și vadă copii crescând.   Orice părinte își dorește să-și vadă copii mari, realizați la casele lor și cu tot ce este mai bun.

Haideți să fim un pic mai uniți pentru a salva viața acestei mame cu chip angelic și cu o bunătate rar întâlnită.

Gabriela Tudorache, de care va scriam în rândurile de mai sus are 42 de ani și este mama a doi copii unul de 13 ani și cel mare de 23 de ani.A doi copii care are acum cea mai multă nevoie de mamă pentru ai mangâia în clipe grele, pentru ai sprijini în drumul lung al vieți.Însă Gabriela are de trecut un obstacol greu  a fost diagnosticată cu Meningiom (tumoare cerebrala benigna) în termeni noștri binecunoscuți tumoare pe nervul optic ceea ce înseamnă întâi pierderea vederi și pe urmă cei mai dureros pirderea celui mai frumos dar VIAȚA.Toate aceste necazuri au început în anul 2007, când a avut primele semne ale boli dureri groaznice de cap și slăbirea vederi.Și de atunci a început o continuă luptă: analize, căutări pe internet a unei clinici de specialitate până ce a aflat că singura ei speranță este în Germania la Clinica de neochirurgie INI din Hanovra la medicul Prof. Dr. Fahlbusch fiind singurul medic care ia garantat că operația va reuși dacă va ajunge la timp.Dar durerea este că familia nu are suma cerută pentru operație fiind foarte mare 35.000 de euro fără a include transportul și cazarea pe toată durata spitalizări.
Fiecare persoană putem fi un înger păzitor al Gabrielei donând din puținul pe care îl avem. 
Fiecare leu contează în salvarea vieți acestei mame eroine.Să ne unim cu toți să donăm sau 
macar să postăm pe facebook povestea de viață a Gabrielei dacă noi nu putem dona o pot face alți.
Viața ei depinde de noi.

Cei care doresc să doneze o pot face cu toată încrederea în contul prezentat mai jos:
BCR – Ploiesti , Str. Marasesti , nr. 185

RO87RNCB0623123175680001 (RON)
RO60RNCB0623123175680002 (EUR)
SWIFT : RNCB RO BU 

Mai multe detalii pe http://gabrielatudorache.blogspot.com/

Tales from the Crypt - Bordello of Blood (1996)

4 comments
Am crescut cu Tales from the Crypt. Nu ştiu cât de bine este din punct de vedere psihologic, dar mult timp acest amestec glamoros de horror şi umor negru, destul de comercial şi uşurel dacă priveşti retrospectiv, mi-a făcut serile de sâmbătă mult mai plăcute. Sau era vineri? Unele poveşti mai bune, altele mai slăbuţe, efecte speciale corecte şi rareori impresionante, actori pe care îi cunoşteai din altă parte. Horror de weekend, acum de câte ori revăd vreun episod nu mai sunt prea interesat. Deşi Crypt Keeper îmi place în continuare, şi e unul dintre personajele cele mai îndrăgite din această subcultură atât de fascinantă. 

Mult mai târziu aveam să descopăr şi benzile desenate originale, seria din anii 50, mult mai sumbre decât m-aş fi aşteptat, şi mi-au plăcut mult mai mult decât serialul. Foarte bune, mai ales că grafica are acel aspect vintage pe care nu îl mai întâlneşti nicăieri. La noi se găsea în anii 90 o serie similară, Le Manoir des Fantomes, o serie DC în traducere, excepţională din toate punctele de vedere, pe care n-am mai reuşit să o regăsesc. 

În afara serialului, surprinzător de longeviv - parcă şapte serii - există şi trei filme de lung metraj, ce pot fi privite doar ca episoade din Tales from the Crypt extinse la aproximativ 90 de minute. Nimic deosebit, acelaşi umor, aceleaşi efecte, un casting ce se repetă destul de mult. Demon Knight (primul din serie) a fost categoric cel mai bun, mai ales că folosea ca inspiraţie povestea Graal-ului. Al treilea, The Ritual, din 2001, nu este spectaculos, dar măcar foloseşte universul voodoo, ceea ce îl face măcar interesant. Problema pentru pasionaţii genului şi mai ales pentru fanii serialului a fost că cea mai publicitată - pagini întregi în Fangoria, reclame, campanii - a fost cea de a doua parte, Bordello of Blood. Care este categoric şi cea mai slabă.

Ideea de bază nu era foarte originală, dar se putea obţine ceva: un bordel condus de Lilith (aici un soi de prinţesă-vampir) unde doritorii sunt seduşi şi omorâţi. De regulă după un scurt preludiu li se scoate cordul sângerând din cavitatea toracică, şi este ingurgitat de Lilith (Angie Everhart). În timpul zilei bordelul este camuflat ca un salon funerar, şi pentru a intra noaptea la domnişoarele doritoare te urci într-un sicriu, care trece prin cuptorul crematoriului. Fireşte că un vajnic detectiv particular reuşeşte să afle ce se întâmplă, şi cu un ajutor nesperat reuşeşte să distrugă vampirii şi să îşi salveze aleasa inimii (Erika Eleniak), pentru un final cu un ”twist” cumplit de previzibil. Apare într-un rol secundar şi Chris Sarandon, care a avut o partitură memorabilă într-un horror clasic din 1985, Fright Night, unul dintre cele mai bune filme cu vampiri din anii 80. Poate cel mai bun, alături de The Lost Boys din 1987. Near Dark, din acelaşi an, ar ocupa şi el unul dintre primele locuri. Dacă în Fright Night Sarandon era convingător, carismatic şi malefic, ca Jerry Dandrige, Vampire Lord, aici în rolul de predicator sectant este static, şters şi îţi lasă impresia că abia aşteaptă să termine filmarea pentru a merge să bea o bere.

Problema este că, în afara scenariului nu foarte strălucit, aceasta este senzaţia pe care ţi-o lasă întregul Bordello of Blood. De producţie amatorească de televiziune, încropită pentru a profita de succesul serialului. Un cash-in, ca să folosesc un termen consacrat, plicticos şi şters. Cei care au dovedit că ştiu să susţină un rol sunt lipsiţi de vlagă şi dornici parcă să-şi ia banii cât mai repede, iar cei - şi mai ales cele - care nu au nimic în comun cu actoria încearcă. Şi tot încearcă. Replicile sunt de un umor îndoielnic, decorurile ar trebui să fie luxoase şi decadente, efectele speciale care făceau gloria genului sunt puerile şi ieftine, atmosfera nu are nimic nici terifiant, nici erotic. Personajele nu au forţă, nu au dimensiune, nu te fac nici măcar să le urmăreşti. Par decupate dintr-un episod refuzat de bandă desenată. Chiar puţinele şi destul de cuminţile secvenţe de nuditate (surprinzător de puţine, dacă te gândeşti că e, până la urmă, un bordel) nu reuşesc să-ţi reţină atenţia pentru acele câteva secunde. Nimic seducător, nimic promiţător, şi totul pentru vreo 80-90 de minute. Pierdute pentru totdeauna.



Bordello of Blood este genul de horror/comedie încropit şi sperând să câştige măcar prima oară fanii serialului, sau pe cei care văzuseră deja Demon Knight. Un film slab, dezamăgitor ţinând cont de reclama făcută. Sigur, până la urmă este doar un B-movie, nu ai cum să te aştepţi la ceva extraordinar, la vreo capodoperă cinematografică, la emoţii, trăiri, şi artă. Ar fi ridicol. Dar putea fi măcar un B-movie de weekend, când ai chef doar să te relaxezi şi să uiţi de toate. Nu a fost. Nu recomand. Şi mai ridicol ar fi să îl revăd în următorii 20 de ani. . .



5 Mar 2012

Garbage Pail Kids - nostalgia unei obsesii

5 comments
Handy Randy. Adam Bomb. Sprayed Wade. Noi nu am avut Pokemon, nici Bakugan, nici Ben 10. Noi am fost generaţia care a recuperat, cu frenezie postdecembristă, Garbage Pail Kids

Trebuie că aveam 10 sau 11 ani când a început nebunia Garbage Pail Kids. Puţin înainte de mania Ţestoasele Ninja, care a însemnat desenele de la şapte jumate seara, dublate în franceză, ţestoase desenate pe toate caietele, sai-uri şi mini-katane construite la atelier. Toţi eram Leonardo, Raphael, Michelangelo sau Donatello, nimeni nu vroia să fie Shredder. Deşi, privind retrospectiv, era cel mai interesant personaj. Şi însemna colecţia de abţibilduri, care picau ca surprize la gumă sau ceva de gen. Le ţineam într-un clasor de timbre şi visam să avem toată seria. Erau prost tipărite, mici şi meschine, dar pentru noi erau aur curat. Dar să ne întoarcem la Garbage Pail Kids


Sigur am văzut primele pachete la unul din magazinele care împânzeau în vara lui 1990 fiecare loc disponibil, era isteria privatizărilor şi a ”buticurilor” unde se amestecau toate ca într-un bazar din 1001 de nopţi. Erau cutii cu mai multe pachete, din seria 4, 5 şi 6 (am identificat retrospectiv pe site-ul oficial). 6 a apărut la noi când deja Garbage Pail Kids nu mai erau prea ”fashion”.  Erau rarităţi absolute cartonaşele din seriile 1-3, am găsit foarte rar câte unul, şi la preţuri obscene, dar nu mai conta. Erau rare. Nu-mi aduc aminte (şi nici nu am găsit pe nicăieri) exact câte cărţi erau în fiecare pachet. Mai exact, abţibilduri. Cinci, şapte, zece? Sau, ca să folosesc un termen din Magic the Gathering, în fiecare booster. Şi nici cât costau. Cu siguranţă nu foarte mult, pentru că îmi luam 2-3 pachete în fiecare săptămână, uneori - cu insistenţe, lacrimi şi rugăminţi - chiar mai multe. Nimic nu se compara cu emoţia de a desface încă un pachet, să vezi dacă ţi-a picat vreo carte nouă sau, şi mai bine, una rară. Dependenţa ajunsese până în punctul în care renunţam voioşi la vechile colecţii de surprize, la maşinuţe şi soldăţei de plastic, la toate comorile din similare moştenirii lăsate de Tom Sawyer prin testament pentru o carte care ne lipsea din colecţie. Bursa neagră nu mai era pe străduţele din Lipscani, şi nici pe cele din Odessa lui Ostap Bender, era în pauzele dintre ore. Şi se ajungea la negocieri aprinse, ori chiar la confruntări fizice. Oricum la vârsta aia cei mai respectaţi sunt cei care dau bine cu brandul, un fel de primitivism infantil care stabileşte ierarhiile. Atunci cei mai respectaţi erau cei care aveau colecţii mari de Garbage. 

Pachetele de Garbage Pail Kids erau cam de dimensiunile unei cărţi de joc, un pic mai mari, sigilate şi viu colorate, dintr-un celofan/plastic ce se rupea destul de uşor. Se spunea că trebuie să iei din cutie numerele impare, adică primul, al treilea, al cincilea, etc, ca să-ţi cadă rarităţile. Exista şi şcoala contrară, care predica infailibitatea procedeului numerelor pare, fiecare cu adepţii şi detractorii săi. Aşa cum se întâmplă în istoria religiilor, exista şi aici o mistică Garbage Pail Kids. Abţibildurile erau garbage-uri, fonetic aproximativ gherbigiuri. Fără singular. Rupeai pachetul de la stânga la dreapta, cu grijă, scoteai cărţile, puneai guma deoparte şi începeai să le filezi, ca un profesionist o mână de poker pe care a pariat o avere. Uneori, mai ales la începuturi, era extatic şi tremurai cum ar fi dârdâit Shylock dacă îl uitai peste noapte în seiful Băncii Naţionale. Asta nu o am, nici asta, nici asta. Pe urmă, pe măsură ce completai seria, erai flegmatic şi dezamăgit. Mda, asta o am, asta o am, şi asta. 

O serie avea cam 80 - 90 de abţibilduri, numerotate în dreapta sus. Existau pentru fiecare garbage două variante, a şi b, să zicem 127 a şi b. Ilustraţia era aceeaşi, diferea doar numele. Erau (parcă) şi cărţi care nu aveau dubluri, s-ar putea să fie doar falsă memorie. Pe verso aveai fie părţi dintr-un puzzle, reprezentând în sepia una dintre cărţi, fie lista abţibildurilor din serie. Să vezi ce îţi lipseşte. Unele picau cu o insistenţă maladivă, altele erau legendare pentru că nimeni nu le prindea. Sau aproape nimeni. În seria a 4-a, de exemplu, Barfin Bart era omniprezent, dar Ig Lou foarte rar. Doar un exemplu. Şi cam asta era tot, le colecţionai, sortai, făceai schimburi. Atât. Nu puteai să le foloseşti pentru vreun joc, maxim să le lipeşti pe oglindă, pe coperta caietului sau pe geam. De unde nu mai ieşeau decât dacă îl spărgeai, lipiciul era imun la orice dizolvant. Lipici bun. 

Lipsite de orice abilitate practică, Garbage Pail Kids ne fascinau prin ilustraţii. Naiv-sadice, scârboase, infantile, sângeroase, dezgustătoare, demente, revoltând orice părinte şi mai ales profesorii care le mai găseau lipite pe catedră. Să vii la oră şi să te uiţi la un personaj care îşi vomită măruntaiele multicolore, asta nu se uită. Sau îşi expune dinţii putreziţi. Nu ştiam prea multă istorie, cum ar fi spus Sam Cooke în Wonderful World, dar puteam recita majoritatea titlurilor din seriile 4, 5 şi 6. Nu ştiu ce minte şi-a imaginat primele machete Garbage Pail Kids, dar să spunem doar că ar fi fost un zeu printre puştii de vârsta mea de atunci. Un Dark Lord. Ne putea alinia în armate dacă ne promitea pachete cu abţibilduri. Aşa ia naştere fanatismul. Presupun. 


În pachet, pe lângă cărţi, găseai şi ceva care semăna cu o lamă de gumă, roz-pal, cu un miros ce varia între detergent şi zmeură fiartă. Făinoase şi casante, amintind de gumele inodore şi insipide pre-decembriste, erau imposibil de mâncat. Cineva lansase zvonul că de fapt sunt concentrate de suc, şi trebuie puse în apă. Credeţi-mă, am încercat, şi nu o singură dată. Ieşea o mixtură bolborositoare, leşioasă şi vagamente roză, pe care nici chiar cei mai duri dintre puşti nu o puteau bea. Poate ar fi fost util să ne spună cineva că era pur şi simplu gumă de mestecat expirată. Ne-ar fi scutit de experimente şi nelinişti. Şi de crampe stomacale. 

Au fost şi două momente de triumf în saga colecţionării. Primul, inubliabil, ziua mea de naştere din octombrie, când i-am convins pe ai mei să îmi cumpere o cutie de boostere Garbage Pail Kids. Nu unul, nu două pachete, ci o cutie. Nu ştiu câte erau, poate 40, poate 50, sigur nu încăpeau mai multe. Dar am petrecut două dintre cele mai frumoase zile de weekend desfăcând pachete şi sortând cărţi. Al doilea a fost într-o tabără, undeva la munte, când eram prin clasa a şasea. Iarnă, frig, mâncare puţină şi proastă. Socializare forţată. Problema a fost când am găsit la un butic din staţiunea care va fi fost pachete de Garbage Pail Kids dintr-o serie rară. Nu mai ştiu care, posibil 1. Sau 2. Şi aşa s-au dus toţi banii de mâncare, şi am flămânzit ca un deţinut siberian. Dar aveam cărţi rare. Foarte rare. Plătite cu posibile proteine, glucide, lipide şi alte chestiuni pe care le găsim cu toţii în alimentele de zi cu zi. Ca orice pasionat am flămânzit pentru colecţiile mele.  

A existat, fireşte, şi un film. Cumplit. Făcut prin anii 90. L-am văzut abia anul trecut, şi am pierdut definitiv o oră şi ceva din viaţă. Dar cicatricele estetic-emoţionale lăsate de această peliculă sunt atât de adânci încât aproape se pot vedea. Ca să-l parafrazăm pe unul dintre marii filosofi tragici ai secolului trecut, Al Bundy.  

Nu ştiu cine a avut ideea să aducă aşa ceva în România, cum nu ştiu ce s-a întâmplat cu vasta colecţie de Garbage Pail Kids. Posibil să o fi dat pentru cine ştie ce altă nouă colecţie, eventual benzi desenate franţuzeşti sau casete cu jocuri de Spectrum. Recent am găsit pe okazii.ro câteva serii complete, la 50 de lei bucata. Şi tentaţia e mare, iar vigilenţa nevestei este pe măsură. Iar fondurile mici. Dar cine ştie, poate mă apuc vreodată să completez seriile. Să refac unul dintre visurile copilăriei. Cum deja s-a ajuns la seria 16, plus multe ediţii şi cărţi speciale, am ceva de recuperat. Garbage Pail Kids. 



Stephen King - 11/22/63

2 comments
Rezistenţa la schimbare este proporţională cu schimbarea adusă viitorul de o acţiune dată
Prima regulă a întoarcerii în timp  

Presupun că pentru mulţi americani data de 22 noiembrie 1963, când Lee Oswald reuşeşte să îl asasineze pe Kennedy, este mai mult decât un moment în istoria secolului trecut. Este unul dintre miturile fondatoare ale istoriei recente, un caz care a făcut să curgă destulă cerneală şi a dat naştere unui roi de teorii conspiraţioniste, unele plauzibile, altele superbe ca ficţiune speculativă. Plus că asasinarea unui preşedinte extrem de popular (cel puţin aşa îl prezintă King în 11/22/63) e un subiect bun. Pentru un istoric. 

De aici pleacă şi King, care susţine teoria existenţei unui singur asasin, Lee Oswald, şi pune o întrebare simplă: cum ar fi arătat istoria Americii dacă cineva, cumva, ar fi împiedicat pe 22 noiembrie 1963 asasinarea lui John F. Kennedy? Convins că viitorul ar fi fost mai bun, eroul din 11/22/63 ajunge să încerce. Să încerce să schimbe trecutul. Problema este că miza principală a cărţii este ”efectul fluture”. Orice acţiune, aparent banală, poate provoca în altă parte şi în alt timp un adevărat dezastru. Până unde mergi? Ştiind că o bere în plus sau salvarea unei vieţi ar putea costa alte mii. 

Dacă în Zona Moartă Johnny Smith capătă în urma unui accident puterea de a prevedea viitorul, şi se sacrifică în final tocmai pentru a-l schimba, iar Roland Deschain poate călători în timp pentru a-şi strânge un ka-tet pentru misiunea sa, în 11/22/63 eroul principal este un banal profesor de liceu, cum altfel decât de literatură engleză, divorţat, fără prea multe pasiuni şi nici măcar fumător. Genul de profesor care îşi iubeşte meseria, care citeşte cu interes lucrările de la cursul de creativitate în căutarea unui scriitor (ceea ce el nu a avut până acum curaj să devină). Diferit, poate, doar prin faptul că indiferent ce se întâmplă nu reuşeşte să plângă. Un anonim solitar, destul de plictisitor la prima vedere. Jacob/Jake Epping este un personaj cât se poate de obişnuit, fără a avea nimic dintr-un erou. Cel mult un erou din întâmplare. 

Normalitatea monotonă din viaţa lui Jake Epping se schimbă într-o zi, când descoperă că o banală cămară din localul unuia dintre puţinii prieteni, Al Templeton, este de fapt o poartă în timp. Trebuie să faci doar trei paşi, în întuneric. Şi ajungi în trecut. De fiecare dată acolo este este 9 septembrie, 1958, ora 11:58. Acea Americă ce iese din recesiune, transpusă miraculos în pânzele lui Norman Rockwell. Acea Americă pură, care a câştigat un război şi trăieşte mai curând sub ameninţarea teoretică a ciupercii atomice decât a cancerului, inflaţiei, conservanţilor din mâncare şi revoltelor rasiale, o Americă ce îşi trăieşte inocenţa la ani buni de asasinarea lui Kennedy, de revoltele rasiale, de războiul din Vietnam. O Americă unde începe să apară rock and roll-ul, unde se ascultă doo wop, unde totul costă ridicol de puţin în comparaţie cu 2011, unde se fumează peste tot şi unde încă nu există nici corectitudine politică, nici discriminare pozitivă. O Americă în care, spre surprinderea lui Jacob/George, totul este mult mai frumos şi, cumva, familiar. Dar, ca în orice călătorie, există câteva reguli. 

1. Oricât ai rămâne acolo, în 2011 trec doar două minute. Niciodată mai mult. Doar că revii îmbătrânit cu timpul petrecut acolo. În 1958. 
2. Dacă nu schimbi nici o acţiune, totul se petrece exact la fel de fiecare dată. 
3. Poţi aduce obiecte sau mărfuri de acolo, inclusiv bani, dar ai grijă ce duci. Nu ai putea explica în 1958 de ce ai telefon mobil. 
4. Fiecare călătorie este un ”reset” total. Reset-ul se produce dacă ieşi din trecut în 2011 şi te întorci iarăşi în 1958. Tu sau oricine altcineva. Numai atunci. Şi astfel toate schimbările pe care le-ai făcut sunt anulate. Sau nu sunt?
5. Poţi aduce din nou şi din nou acelaşi obiect. Banii sunt singurii care se împuţinează, şi trebuie câştigaţi din nou. 

Şi cea mai importantă: dacă încerci să schimbi ceva din trecutul, cineva sau ceva va încerca să te oprească, folosind o forţă proporţională cu gravitatea schimbărilor pe care le-ai aduce. Cumva trecutul se apără, de la o gripă stomacală sau o migrenă la un accident sau chiar o tentativă de a te ucide. Şi dacă ar fi reuşită... După o primă scurtă călătorie, convins că nu este doar imaginaţie, Jake revine în 1958, de această dată ca George Amberson, încercând să schimbe trecutul pentru două persoane, una dintre ele un fost elev. În mare parte ratează, şi schimbările sunt în rău. Dar are şansa unui ”reset”, de fiecare dată o iei de la zero, şi poţi să repari ce nu a mers. Va reveni pentru a treia oară, mai mult ca o datorie faţă de Al, cu însemnările acestuia despre Lee Oswald, convins că trebuie să schimbe trecutul şi că trebuie, la final, după cinci ani, să îl salveze pe unul dintre cei mai populari preşedinţi americani. Al a încercat să îl oprească pe Oswald, şi timpul a reuşit să îi joace festa finală. Jake/George se va adapta la 1958, va purta hainele din 1958, va redescoperi muzica şi moda şi preţurile minuscule şi frumuseţea femeilor şi segrerarea rasială şi autobuzele în care se fumează şi cum este privit atunci ”De veghe în lanul de secară”. Se va îndrăgosti, va preda din nou ca profesor, va trăi într-o Americă unde îşi doreşte să rămână. Ca un tribut adus seriei ”Back to the Future” va câştiga banii necesari din pariuri sportive, ceea ce îi va aduce nu puţine surprize neplăcute. Fără să uite că ţinta sa este să schimbe radical ziua de 22 noiembrie 1963.  

King cunoaşte foarte bine perioada, ceea ce e vizibil şi în cărţi ca Oraşul BântuIT, în nuvela The Body (ecranizată ca Stand By Me) şi în multe alte locuri. O cunoaşte, a trăit-o şi, mai ales, a înţeles-o, memorat-o şi ştie să o transpună. Perioada 1958 - 1963 prezentată aici este veridică, lumea este vie, atmosfera este surprinsă magistral, totul este cumplit de real, şi chiar detaliile mărunte nu sunt trecute cu vederea. Pentru mine a fost extraordinară partea în care George revine în Derry, la puţină vreme după ce Păguboşii reuşiseră să îl învingă pe IT. Senzaţia revederii atmosferei King-ului preferat (şi despre care ezit, din teamă fascinată, să scriu) a fost marea surpriză, deşi sperasem de la bun început, ţinând cont de cronologie. Întâlnirea cu Beverly şi Ritchie bip-bip, încă sinistrul Mr Keene, Derry unde ceva rău încă pluteşte în aer, un oraş ce îşi ascunde atât de bine cancerul ce îl devoră, încât nu e de mirare că Pennywise s-a simţit acolo ca acasă şi l-a modelat după dorinţele sale. E o parte dureros de scurtă, doar un capitol din saga lui Epping/Amberson, dar momentul meu cel mai drag. 

Cât despre Oswald, King s-a documentat cu minuţiozitate şi, în ciuda unor mici libertăţi creative mărturisite, insignifiante în plan istoric, urmărirea pas cu pas a lui Oswald e una dintre cele mai bune biografii ale unui personaj controversat şi enigmatic. Simpatizant fanatic al stângii, a ales URSS, unde cere azil politic, pentru a reveni în SUA, unde susţine cu frenezie regimul Castro. Iar asasinarea lui Kennedy nu a fost primul act prin care încerca să dobândească celebritatea şi, la fel ca Jake/George, să schimbe istoria. Primul act ratat, pe care George nu a reuşit să îl împiedice în trecut, îl va convinge pe Lee Oswald că are o misiune istorică. Lee Oswald, cu un plan de o surprinzătoare simplitate, va încerca să îl asasineze pe JFK în Dallas. Felul în care George îşi supraveghează ţinta, ajungând pe baza notiţelor lui Al chiar să anticipeze următorul pas al lui Oswald, combinaţie de thriller şi analiză fină, detaliile pe care poate şi cunoscătorii cazului JFK le-ar trece cu vederea, construirea unui personaj negativ poate nu în sine, nu malefic în esenţă, ci prin alegerile dictate de disperare şi nevoia de glorie, arată că de această dată King chiar şi-a pregătit îndelung materialul factic. Nu e de mirare, într-un interviu povestea că ideea i-a venit prima oară în anii 70, când a amânat-o pentru că totul era prea proaspăt. La fel, povestea de dragoste din 11/22/63 este una dintre cele mai reuşite transpuse de King. Este emoţionantă, are senzualitate, este înduioşătoare şi dramatică. Este chiar o poveste de dragoste, una dintre cele mai frumoase alături de cea din O mână de oase, de povestea lui Roland din Turnul Întunecat, de Povestea lui Lisey, de cea incipientă în Zona Moartă. Cumva King are un simţ deosebit al relaţiilor, şi dincolo de elementele horror sau fantasy sunt naraţiuni şi personaje cât se poate de umane şi realiste. 

Categoric, unul dintre cele mai bune Stephen King-uri. A meritat aşteptarea, mai ales că este atipic pentru un Stephen King plasat stereotip de cei care l-au citit insuficient în zona ”horror”. Sigur, aş fi vrut Dr Sleep, pe care îl voi mai aştepta ceva vreme, dar nu-mi pare rău. Ar fi chiar cea mai bună recomandare pentru cineva care l-a evitat până acum tocmai din această cauză. E adevărat că pentru a-l gusta nu ar fi rău să citeşti înainte Oraşul BântuIT, măcar pentru a înţelege şi gusta mai bine scurta vizită în Derry. Interesant cum a reuşit să combine o temă din care aparent nu mai poţi scoate nimic (de la Wells încoace parcă s-a scris prea mult despre călătoriile în timp) cu un eveniment istoric a cărui receptare pendulează astăzi între isterie conspiraţionistă şi mondenitate politică. Nu ştiu dacă altcineva decât King ar fi reuşit la fel de bine. Recomandat.

PS: a apărut după o lungă aşteptare şi tălmăcirea românească, cu titlul JFK 11/22/63. Poate că nu a trecut obiectiv foarte mult timp, dar chiar mi-o doream. 

1 Mar 2012

Ilsteds Own Mixture No.88

2 comments

Tutun : virginia, latakia, black cavendish 
Aspect tutun : broken ribbon
Aroma : tutun natural, cu puţină latakie
Tărie : medie
WAF : mediu
Prezentare : cutie 100 de grame


Un amestec englezesc uşor, Own Mixture No. 88 combină o bază generoasă de virginie aurie şi black cavendish cu un strop de latakie, mult mai puţină decât într-un ”english” tradiţional, condimentând interesant un tutun ce poate deveni uşor unul cotidian. Un bun prieten mi-a prezentat-o, inspirat, ca un Reiner Golden Flake la care ai adăuga un pic de latakie. Tăietură un pic mai mare, de tip broken ribbon, cu un miros plăcut de latakie. Nu am simţit nimic din casing-ul de portocală şi miere promis, dar e adevărat că şi tutunul era destul de uscat în cutie. Se aprinde uşor şi arde bine până la final, fără condens şi fără să înţepe, dacă nu uiţi că totuşi cea mai mare parte este virginie. Iar virginiile sunt delicioase, dulci, seducătoare, dar destul de nervoase atunci când sunt forjate. 

De multă vreme nu am mai întâlnit un tutun care să îmbine atât de inspirat latakia şi virginia. Gustul iniţial este uşor, dulceag, puţin picant, iar latakia se face simţită doar ca o notă plăcută, şi nu ca tabacul dominator. De la jumătate aroma se intensifică, mai pregnantă şi mai puternică, păstrându-se până la finalul fumatei. Mirosul în cameră este surprinzător de plăcut chiar şi pentru nefumătorii care nu suportă amestecurile englezeşti, dar se disipă din păcate prea repede. 

Ilsteds Own Mixture No.88 îmi pare un tutun prietenos şi accesibil chiar şi pentru începătorii care vor să facă trecerea de la aromatice la ceva cu un gust mai natural, mai interesant. În ultimele zile l-am fumat surprinzător de des, de fiecare dată mi-a plăcut foarte mult. Nu ar intra în top 10, cu toată subiectivitatea acestuia, dar revin cu plăcere la el. Recomand cu plăcere, sper ca la un moment dat să se găsească şi la noi.

Share This