23 Nov 2009

Dan Ciachir : Derusificarea si “dezghetul”

Clipa, stai, opreste-ti zborul / Se pravale compresorul
Dan Desliu

Nu stii, citind versurile de mai sus, daca sa razi sau sa plangi. Ideea ca asa ceva era considerat opera literara, predat in scoli si tiparit in mii de exemplare pare absurd. Dar a fost cat se poate de real. Cartea lui Dan Ciachir, mica dar seducator de interesanta, incepe povestea din anii in care distihul in cauza isi pierduse forta de mantra a literaturii realist-socialiste. Incepea altceva. Dan Ciachir a prins o epoca de eliberare in plin comunism, acei ani de dezghet, cand parea ca Romania a reusit sa se elibereze de stalinism si se indrepta spre un hibrid de Vest (in doze surprinzator de mari) si comunism suportabil. Nu va mai fi mult pana la marea amnistiere a detinutilor politici. Nu mai e mult pana la o adiere de libertate si momentul glorios al lui Ceausescu, din '68. Dar nu mai era mult nici pana la tezele din iulie '71. O perioada interesanta si stranie a istoriei comunismului romanesc, in care era tot lagar, dar cu ferestrele larg deschise. Epoca pe care Dan Ciachir o rememoreaza fara morga, fara detalii inutile, cu multe povesti ale vremii, escrocherii, intrigi de alcov, anecdote, informatii si dedesubturi putin cunoscute. Si pline de culoare.

Crescand alaturi de supravietuitorii unei elegante burghezii, acum tolerate, cu mobila stil, masini de scris, servicii Rosenthal, stil, eleganta si multe amintiri, Dan Chiachir copilul descoperea cu incantare farmecul unor decenii trecute. Dar invata si sa vada si sa inteleaga comunismul in noua sa etapa. Derusificarea incepuse. Se construieste mult in Bucuresti si surprinzator de modern, chiar daca rezista si elemente din sumbra arhitectura sovietica. Se punea incet-incet surdina propagandei anti-Occident, anti-capitalism, anti-Vest. Se asculta muzica italiana (Domenico Modugno, Claudio Villa, Marino Marinio). Se mergea la film, la inceput la pelicule sovietice si indiene, apoi la italienii neorealistii, pentru ca maximul deschiderii sa fie comediile mute, westernuri americane, musicaluri. Dispareau din '63 programe de radio in limba rusa, libraria Cartea Rusa, Muzeul Romano-Rus, chiar si institutul Maxim Gorki. Au fost decenii in care lumea se schimba in bine, in care comunismul romanesc parea nu doar suportabil, cat aproape acceptabil.

Atotputernicii rusofili incep sa piarda teren si influenta de la o luna la alta, si sunt indepartati mai direct sau mai fin. Spre stupefactia si furia lor, Partidul se reorganiza si ii elimina, ca pe niste corpuri straine si otravitoare, venea o noua generatie. Serghei, Igor sau Ludmila, copii ai unor vechi nomenclaturisti, descopereau cu stupoare ca numele altadata simbol al credintei fata de comunism devine un handicap. Barurile si restaurantele sunt tot mai pline, se gasesc tigari straine, Coca Cola, haine, parfumuri si ciocolata, are loc prima editie a Festivalului de la Mamaia. Se gaseau la chioscuri ziare si reviste occidentale. Nomenclaturistii noii vremi sunt eleganti, se imbraca bine, au masini bune, ii socheaza pe vechii “luptatori” prin pasiunea pentru asemenea detalii burgheze. Alberto Moravia si Pier Paolo Pasolini viziteaza Romania. Apare in revista Ramuri un scurt articol despre Nae Ionescu. Foarte interesant si capitolul dedicat lui Petru Dumitriu, scriitorul care a putut publica o mizerie ca Drum fara pulbere, dar si capodopera Cronica de familie, inainte de a parasi Romania in speranta unei cariere de succes in Vest. Unde emigratia romaneasca nu l-a iertat. Niciodata.

Si o intamplare din epoca. Si Bucurestiul a avut o statuie a lui Stalin (e adevarat ca nu a devenit totusi orasul Stalin) monument realist-socialist tipic. Artistul Dimitrie Demu a cerut 50 de milioane pentru ea, o suma fabuloasa in acea vreme, si autoritatile au fost surprinzator de culante. Demu sperase sa primeasca macar o parte din bani. I-a primit pe toti. Era un artist bogat. Un invingator. Un castigator al noii epoci. La scurt timp dupa plata a venit si stabilizarea din februarie '52. Din 50 de milioane Demu a ramas cu suficient pentru un costum de haine, nu prea bun. Sau cateva fripturi la un restaurant mai de mijloc. Coincidenta sau nu, a reusit sa fuga din tara si sa publice o marturie disidenta, “Sous le sourire de Stalin”. Ironic. La fel de ironic e ca piata I.V. Stalin, unde tronase monstrul de bronz, se numise cu putin timp inainte Piata... Adolf Hitler.

O carte frumoasa, bine scrisa si deloc plictisitoare. Poate doar mult prea scurta, mai mult scheletul unui posibil amblu volum de amintiri. Amplu si necesar.

3 comments:

mofturi de ochelarist said...

Dar Ciachir nu a fost putin colaborator ?

Cinabru said...

Parca asa citisem si eu. Dar cartea, cat de mica, a fost faina. In rest - fiecare cu pacatele lui.

Anonymous said...

ceea ce I was privire pentru, multumesc

Post a Comment

Share This