17 Nov 2009

Petru Popescu : Supleantul



Din nou am cedat reclamei. Nu mi se intampla prea des, si totusi. Prins a fost un roman foarte bun, chiar exceptional, si dupa atatea decenii rezista surprinzator de bine. Alte carti ale epocii au imbatranit destul de repede si urat, Petru Popescu a gasit inca atunci solutia castigatoare. Atunci sunt convins ca a socat, in sens bun, si nu e de mirare ca l-a impus rapid pe autor. Din cele publicate in limba romana de Petru Popescu am mai citit doar doua – Dulce ca mierea e glontul patriei si Copiii Domnului – si nu mi-au mai spus mare lucru, ceva se pierduse, ceva lipsea, ceva nu mai era ca in Prins. Dintre “americanesti” nu am incercat pana in prezent nimic, si nici nu sunt tentat.

Subiectul Supleantului m-a facut curios. O poveste de dragoste intre Petru Popescu si Zoe Ceausescu ? Sau “fiica faraonului”, cum i s-ar putea spune. Deja nu mai conteaza cat e fantezie, cat realitate si cat indiscretie in carte, simpla idee ca un scriitor tanar si ferice sa se fi apropiat de fiica lui Ceausescu te trimite in zona fictiunii speculative. Nu cred ca romanul ar putea fi inteles cu adevarat de cineva care nu a trait in comunismul romanesc. Sau macar in spatiul ex-sovietic. Sa te apropii de Zoe Ceausescu ? Sa ai o relatie cu ea si sa ii dai cu flit atunci cand aveai chef ? Eventual sa petreci dulci si sublime clipe de amor alaturi de fiica prezidentiala ? Cu siguranta nu sunt singurul care ar clasa ideea ca fabulatie romantica in cheie citadin-realist-socialista. Pentru ca tocmai asta este problema : lipsa veridicitatii, impresia de fals, de artificial, de nascoceala. De abureala.

Povestea este stas, cam lipsita de originalitate, intalnita cu mici variatii in mii de alte carti/filme/piese de teatru/fantezii. Pana la urma toate povestile de dragoste seamana revoltator de mult. Tanarul scriitor, frumos si de succes, ii atrage atentia unicei fiice a cuplului prezidential, intr-un moment in care Ceausescu era pe val dupa momentele '68 si Nixon. Cei doi se intalnesc in avion, cand scriitorul revenea din RDG, vorbesc, glumesc, o Zoe seducatoare, tanara si pasionata de Led Zeppelin. Jocul cu focul la mii de metri altitudine, sub ochiul atent al Securitatii. Deja cam greu de crezut ca Petru Popescu isi permitea, cu securistii langa el, sa se planga tinerei Zoe de cenzura, de lipsuri, de politica partidului, de lipsuri. Reprosuri directe in fata fiicei dictatorului ? Sa nu fim mai disidenti decat este cazul, totusi. Unii au platit scump pentru mai putin. Si restul cartii mi-a parut la fel de fantezist.

Seducator si neinfricat, jucandu-se cu focul si tinand la mare pret destinul sau de scriitor, Don Popescu se imprieteneste cu Zoe, isi dau intalnire, primeste o moderna masina de scris (doar un cliseu in plus) se plange ca ar putea fi cenzurat. Si totusi nimeni nu-l salta, nu-l calca un Wartburg in piscina, Securitatea il trateaza cu o stranie bunavointa, chiar complicitate. Popescu Petru e tot timpul revoltat, vocal, se infige in Zoe fara ezitari, cu un curaj de erou din benzi desenate. Privit in grupul sau de mondeni inteligenti, gata sa-si paraseasca oricand patria-muma, cu orice sacrificii, ca un tradator sau macar un pusti inconstient, scriitorul incepe sa-si dea seama ca risca foarte mult apropiindu-se de noua sa “simpatie”. Alte intalniri mai mult sau mai putin discrete, cateva saruturi, si Petru Popescu ajunge sa insoteasca familia Cabinetul 1 + 2 in America Latina, intr-o ampla “vizita de lucru”, ca atasat de presa. Sa ajungi in preajma lor, sa iti ceara macar demonstrativ Ceausescu parerea, sa cauti cateva momente libere cu mostenitoarea tronului, deja devine prea literar si prea putin credibil, mai ales in cadrul straniu si exotic al Americii de Sud. Partea cea mai faina a cartii, un spatiu necunoscut privit prin prisma unui jurnalist de ocazie. Alte momente bune sunt confruntarile cu jurnalistii si cadrele mai vechi, uzati si unsi cu toate cremele necesare in prezenta lui Ceausescu. Viermuiala tipica pentru aparatul de partid si de stat, cu Un Ceausescu la fel de fals, pana la urma. Scriitorul se decide in final sa fuga, lasand-o pe Zoe sedusa si parasita, dupa o noapte redata prin eufemisme si aluzii. De-ti vine sa-ntrebi “domnu, pana la urma ce-i facusi ? “ Un final trist, in care Popescu alege libertatea. Si nu o posibila dragoste. Atat de livresc incat orice pretentie de adevar si dezvaluire incendiara, si iti dai seama ca ai citit o povestioara amoroasa grea de clisee. Si ca in timpul asta puteai sa citesti orice altceva mai bun.

Cartea anului ? Revenirea lui Petru Popescu ? Un roman de dragoste care aduce intr-o noua lumina un personaj controversat – Zoe Ceausescu – si o epoca ireala pentru noile generatii ? Nimic din toate acestea. Un roman “american” de citit in metrou sau la coada, de dat fara regret imprumut definitiv unui prieten pe care nu v-ar deranja sa-l pierdeti. Promovat agresiv, ca o marturie tardiva, dezvaluire incendiara, Supleantul e doar o carte sub-mediocra din toate punctele de vedere, imbinand un personaj controversat si, pana la urma, uitat, si un scriitor pseudo-disident si cumplit de fals. La fel de fals ca intregul. Cumva ar fi fost de inteles daca autorul n-ar fi prins nimic din ceausism. Sau daca n-ar fi inteles nimic din ce traia. Sa fim sinceri, cine ar mai fi citit-o daca nu ai fi curios sa afli, pana la final, daca scriitorul Popescu a avut relatii nepermise cu tovarasa Zoe Ceausescu ? Si daca ai prins macar cativa ani de ceausism cedezi, din pacate, tentatiei. Daca nu, sincer, de ce ti-ar pasa ? O carte pe care nu o recomand. Macar am imprumutat-o, nu am mai dat si bani pe ea.

5 comments:

dragoş c said...

fac o marturisire aici, nu pe blogul meu. m-am hotarat sa nu mai citesc romane romanesti (decat cel mult 2-3 pe an, ale prietenilor). am ajuns la concluzia ca pierd timpul. l-as castiga recitind capodoperele!

mofturi de ochelarist said...

Si eu am inceput sa citesc din Supleantul dar l-am parasit repede.Viata este scurta. Arta e lunga, dar scrisul lui Petru Popescu nu mai e arta. El s-a perfectionat in marketing. Cateva aparitii la televizor au dus la o vanzare serioasa a cartii sale. A constatat in America faptul ca in epoca noastra o reclama buna conteaza mai mult decat un scris de calitate. Sare banul.

Cinabru said...

Dragos : dupa o lunga serie de dezamagiri, printre ele fiind si romane romanesti contemporane foarte bine cotate de altii, am ajuns la aceeasi concluzie. Altfel as pierde timpul.

Mofturi : dom Suciu, eu am rezistat pana la capat, nu fara efort si nervi. Petru Popescu a fost cel putin la primul roman scriitor, pe urma - mai ales in anii americani - a devenit textier, nimic mai mult. Chiar as fi curios cat a castigat in America din scris.

ellaida said...

si eu am scris despre cartea asta; culmea este ca exact lipsa veridicitatii m-a dezgustat pe tot parcursul cartii;
i-am adresat lui Ciutacu o intrebare... raspunsul lui l-am redat in acelasi post... Caci spune TOTUL despre acest roman-scuza, cum l-am numit eu...

Cinabru said...

Ellaida : citisem recenzia ta cu putin timp inainte sa termin cartea. Dezamagire totala, pana la urma. Nu stiu cat de bine s-a vandut, dar oricat de slab tot e prea mult.

Post a Comment

Share This