Eileen Connolly: Tarot. Manual de initiere

Initial am crezut ca este doar o alta introducere in Tarot si am luat-o mai mult pentru colectie, mai ales ca era o aparitie recenta in limba romana. In treacat fie spus, daca in urma cu zece ani titlurile de gen erau o raritate in Romania (cred ca deschizator de drumuri a fost editura Nemira, cu prima editie din cartea lui Marcel Picard, aparuta undeva prin 1995) in ultima perioada am gasit tot mai multe lucrari despre Tarot. Ceea ce nu poate decat sa ma bucure. Auzisem vag de Eileen Connolly ca un nume reputat in domeniu, dar nu citisem nimic de ea. Asa ca volumul a ajuns langa celelalte, si l-am citit, in sfarsit, abia de curand. Si a fost o mare surpriza. Ma temusem de o carte care sa recicleze informatii deja cunoscute, sa compileze in extenso din varii surse, si la final sa ofere interpretari si concluzii vecine cu diletantismul si aberatia. Destule dintre titlurile pe subiect se incadreaza in aceasta categorie. 

Dimpotriva. Cartea lui Eileen Connolly este un manual exhaustiv de Tarot, ce prezinta detaliat toate informatiile necesare, atat pentru incepatori, cat si pentru avansati. Mai mult, foloseste pachetul Rider Waite, unul dintre cele mai cunoscute si care a dat nastere unei lungi generatii de copii si adaptari. Dupa un capitol introductiv - foarte scurt istoric, prezentarea generala a arcanelor, instrumente auxiliare necesare pentru etalari, personalizarea energetica a pachetului, jurnalul personal (poate cel mai important) - sunt prezentate in linii generale arcanele minore, impartite in bate, cupe, spade si monede, cu un capitol special acordat cartilor de curte. Inca din prima parte se insista pe legatura intre Tarot si Kabbala, si, trebuie sa recunosc, este una dintre cele mai clare si mai bine scrise lucrari pe aceasta tema. Un capitol similar este dedicat arcanelor majore, insistandu-se mai putin pe aspectul pur practic, de decriptare, cat pe cel de invatare si familiarizare ezoterica.

O precizare interesanta este sensul arcanelor rasturnate la etalare. Spre deosebire de alti specialisti, Eileen Connolly nu le acorda din start un sens negativ, nici nu recomanda ca acestea sa fie pur si simplu intoarse, iar interpretarea continuata. Potrivit ei, sensul unei arcane rasturnate poate fi nu opus, ci radical diferit de cel al arcanei "pozitive", ceea ce duce la 156 de sensuri de baza pentru un pachet complet de 78 de carti. O alta noutate este introducerea conceptului de Mentori Minori, de Curte si Majori in arhitectura Tarotului, care nu sunt semnificantii din alte interpretari (de regula o carte de curte) ci chiar cele 78 de arcane. 

Cea mai mare si, pana la urma, imediat utila parte a cartii este cea dedicata interpretarii cartilor, debutand cu arcanele minore pe suite, cartile de curte si terminand cu cele majore. Sensurile si interpretarii fiecarei carti sunt prezentate conform schemei Cheia(arcana normala)/Cheia inversa(arcana rasturnata)/Formula mnemotehnica (pentru fiecare)/Sensuri generale (pentru ambele pozitii)/Schema comparativa/Divinatie profunda. Cheile pot fi utilizate pentru interpretarile simple, pentru divinatia comuna, desi termenul poate parea fortat, si sunt unele dintre cele mai clare, concise si usor de utilizat din cate am citit. Fiecare arcana are si ilustratia cartii, Rider Waite, din pacate de format mic si alb-negru, destul de neclara, poate singurul aspect slab al cartii. Interesante sunt si interpretarile ezoterice care insotesc arcanele majore, n-am gasit asa ceva in prea multe titluri pe subiect. 

Ultima parte, cea pur practica, este dedicata etalarilor pentru divinatie. In afara aspectelor de pregatire a divinatiei - cum se amesteca arcanele, cum se etaleaza, cum se pregateste atmosfera si cum se formuleaza intrebarea - este si capitolul cel mai sarac in exemple de etalari, cea mai cunoscuta fiind crucea celtica. Dar daca modelele de etalari sunt putine, sunt prezentate impresionant de detaliat, cu numeroase amanunte cu siguranta inedite, ca un workshop de gen. Insa alte tipuri de etalari se pot gasi in alte surse, si pana la urma, se pot inventa dupa acumularea unei experiente solide, asa ca nu este o problema. 

Dintre toate cartile despre Tarot publicate in romana aceasta este, cu siguranta, cea mai buna. Bogatia informatiilor, structura de manual, stilul de prezentare ce imbina elementele ezoterice cu cele pur practice, faptul ca se bazeaza pe unul dintre cele mai cunoscute pachete de Tarot (Rider Waite) fac din cartea lui Eileen Connolly mai mult decat o recomandare. Este chiar obligatorie, fie ca esti interesat de divinatie, fie pur si simplu de imaginarul mitologic superb construit in jurul Tarot-ului.  

Top 10 tutunuri preferate

Din fiecare am fumat cateva boluri, cel mai adesea cel putin o cutie. Pe unele nu le-am mai pipat de ceva vreme, dar mi-au ramas in memorie, altele revin in rotatie relativ des. Fireste, un top crud de subiectiv, si care se va schimba in timp. In total, pana acum cred ca am gustat peste o suta de tutunuri. Lipsesc tutunurile americane gustate in ultimul timp, prin bunavointa lui Zudo, pentru ca nu mi-am prea notat cum se numeau. 

10.Danish Mixture: mixtura bulk, ieftina, aromatica, medie calitativ, dar dupa ce te obisnuiesti devine tutun zilnic. 

9. Sunday's Fantasy: din nostalgie, desi nu este cel mai bun aromatic fumat, tot revin la el. 

8. Dan Tobacco - Da Vinci: fumat mereu de la altii, foarte parfumat, macerat in vin rosu, perfect mai ales in cadru social si pretentios. 

7. Dunhill - Early Morning Pipe: mixtura englezeasca excelenta, Virginia si Oriental, bun in orice moment al zilei dar mai ales ca pipa de inceput. 

6. Ashton - Sovereign: englezesc, catifelat, gust plin si bogat, cu interesante variatii si o aroma usoara de miez de nuca. Nu l-am mai fumat de prea mult timp. 

5. Solani - Aged Burley Flake: cel mai bun flake cu Burley, bine prelucrat, putina aroma de ciocolata amaruie/cacao. Tutun pentru ocazii speciale.

4. Robert McConnell - Original Scottish Flake: cu putin casing de rom (parca), flake-uri moi, de un auriu inchis, gust dulceag si natural. 

3. Capstan - Original Navy Cut: fumat initial la intalniri, un flake excelent daca iti plac virginiile, o fumata de cursa lunga, un gust plin si puternic. 

2. Peterson – University Flake: primul meu flake si unul dintre cele mai bune. Recomand oricand si oricui. Virginia cu Burley, Peterson-ul favorit.

1. Sonstige - Honore Flake: cu un aspect modest si neglijent, patru tutunuri prelucrate flake, gust natural, exceptional. Sper sa mai iau o cutie curand. A fost din start o surpriza atat de placuta incat merite sa ocupe, momentan, prima pozitie. 

Emil Cioran vazut de Petru Comarnescu

"Ionesco si Cioran se considera de altfel scriitori universali si nu scriitori romani in refugiu sau exil". 

Petru Comarnescu

In vara lui 1966 Petre Comarnescu il revedea pe Emil Cioran, la Paris, in casa lui Eugen Ionescu. Pe 6 iulie 1966, mai precis. Petru Comarnescu venea din Italia, unde se ocupase de prezenta Romaniei la Bienala de la Venetia, in pavilionul nostru centrul de interes fiind retrospectiva Tuculescu. Trecuse mai bine de un sfert de secol de cand ii intalnise ultima oara pe cei doi, care se pare ca cel putin in anii '60 erau in relatii suficient de apropiate pentru a se vizita reciproc (vezi si episodul "coropisnitei demonizate"). Ii creioneaza in jurnalul sau un portret interesant, chiar fascinant, un Cioran care respecta in linii generale trasaturile mitului Cioran. In treacat fie spus, ar fi extraordinar ca masivele memorii ale lui Petru Comarnescu (aproximativ 5000 de pagini, din care s-a publicat excesiv de putin) sa apara macar online, daca nu tiparite. Cine stie, poate candva.

Lui Comarnescu Cioran nu i se pare schimbat prea mult, ci mai distins, dar "tot relativ slab este, tot bland in aparenta, parul il are abundent si rebel, neincaruntit, ochii la fel de vii si zambetul cald". Estetul in razboi cu Dumnezeu si insasi existenta pare in discutii "bland si docil", dar intotdeauna "a vorbit sincer, fara ascunzisuri, chiar daca gresea". 

Studentul care isi petrecea tot timpul la biblioteca fostei Fundatii Regale, pe care "nu-l preocupau aventurile amoroase, receptiile, flirturile", este pentru Comarnescu un ganditor care "s-a concentrat asupra lecturilor substantiale si asupra meditatiei filosofice. Stiind germana si franceza, a citit multe carti de filosofie si eseistica. (...) iubea aforismele stralucitoare, maximele subtile". Pasionat de Max Scheler, Simmel, de eseistii spanioli - Unamuno, Ortega Y Gasset, Eugenio D'ors - de moralistii francezi. Omul care a citit enorm, pana "si-a rafinat modul de a gandit, a cultivat tot ce era izbitor, contradictoriu, paradoxal, ajungand la patetisme ale ideilor, la explozii de sentimente izolate de rationalitate, la solutii de sadism nietzscheian". In 1934 primeste Premiul scriitorilor tineri pentru "Pe culmile disperarii", in timp ce Eugen Ionescu primea tot atunci acelasi premiu pentru volumul "Nu". Alti laureati ai premiului: Emil Botta, Constantin Noica, Horia Stamatu, Virgil Gheorghiu, Stefan Baciu, sa. La intalnire, primind reprosurile din partea lui Comarnescu pentru anumite declaratii mai vechi, dar afirmand ca se bucura ca vechi prieteni ca Noica sau Marietta Sadova sunt liberi sa lucreze. 

Intr-o intalnire ulterioara, la celebra locuinta de la mansarda a lui Emil Cioran (doua camere si bucatarie) in 14 iulie 1966, Comarnescu descopera un Cioran care traieste ca un student sarac, singuratic, doar cu Simone Boue, intr-o casa modesta dar curata, cu un telefon la care raspunde foarte rar. Isi serveste oaspetele cu whisky cu gheata si saleuri, este "amical, sincer, deschis, vorbind domol, cu usoara lui impleticire la vorba, aproape insesizabila, dovedind emotivitate, timiditate". Isi gaseste uneori greu cuvintele romanesti, ceea ce "se explica prin singuratatea, interiorizarea lui si prin eforturile pe care le-a facut spre a deveni un mare stilist al limbii franceze". 

Cioran povesteste cat de greu a reusit sa obtina mansarda, cu ajutorul unei doamne nenumite. Aparenta de modestie monahala: putine carti (Cioran prefera sa citeasca la biblioteca) pentru ca le daruieste pe cele primite cadou; intr-o camera are doar "un pat simplu, cu o cuvertura oarecare, o masa, doua scaune si pe raftul bagat in perete cateva carti". Se plange de lipsa de popularitate in Franta, fiind mult mai popular in America, de exemplu, explica de ce a refuzat sa scrie prefata pentru Paulhan, transformandu-si astfel un admirator in dusman. A refuzat premii pentru a evita atacurile din presa si noi adversari in presa. A trait mult timp nu din cartile sale, ci "traducand, in mod anonim, unele eseuri americane", impreuna cu Simone Boue. Cartile i-au adus doar "un prestigiu moral". A atacat poporul roman pentru ca-l iubeste si ii doreste o soarta mai buna, este la curent cu "unele progrese din tara", ii ironizeaza pe unii exilati (din pacate nenumiti). Isi aminteste de Tudor Vianu cu afectiune si respect, il prezentase lui Gallimard ca cel mai mare cunoscator european al esteticii. Il considera pe Eugen Ionescu "cel mai popular om din Franta, dupa De Gaulle", "are celebritatea lui Charlot", e "un Kafka sansonier", dar acum a atins "plafonul gloriei". Cea mai buna piesa a acestuia - Scaunele. 

Un Cioran fascinant, viu, autentic, un Cioran departe de mitul de mai tarziu. Un Cioran care revedea un prieten din anii interbelici dupa decenii, primindu-l in chilia sa de hermit. Si una dintre cele mai frumoase parti ale volumului. 

Petru Comarnescu, Chipurile si privelistile Europei, Ed. Dacia, 1980, vol 1, pg 138-150. 

Stephen King - O mana de oase

Cat de mult este aceasta carte un tribut adus traditiei gotice a caselor bantuite de spectre malefice si nefericite ? Cat de mult este o poveste de dragoste ? Cu "O mana de oase" King reia tema cuplului si a iubirii dintre soti asa cum o va mai face, de cealalalta parte a baricadei, cu Povestea lui Lisey. Daca acolo sotia supravietuitoare isi redescopera sotul celebru, atunci scriitor clasicizat si prin moarte, aici, sub aspectul unei povesti cu fantome in stil clasic, scriitorul Michael Noonan isi retraieste si eternizeaza dragostea pentru sotia disparuta, Jo. Si aici avem o lume ascunsa a celuilalt, in care supravietuitorul trebuie sa se adapteze si sa isi afle raspunsurile. Esenta, asa cum descoperi pe parcurs, nu este povestea casei bantuite, aceasta este doar cadrul, doar pretextul, centrul este povestea de dragoste, continuata chiar dupa moartea lui Jo si transferata, in parte, asupra mult mai tinerei Mattie si a fiicei sale, Kyra. Este genul de carte ce rastoarna stereotipul "King = povesti cu monstri", intretinut de cei care nu il citesc. Genul de stereotip pe care il detest. 

Michael Noonan este un scriitor de succes. Nu este printre primii in clasamente, dar cartile sale (amestec de mister, suspans si sirop romantic) se gasesc in top 20 bestseller, adesea mai des, si in fiecare an ii apare un nou titlu. Fiecare titlu il prinde atat de mult, il atrage in lumea cu tradari si iubiri incat orice altceva dispare. Nu este tocmai literatura fina, care va ramane in topurile criticii de elita, dar are o calitate esentiala - se vinde. Noonan este un brand. Un nume. Duce viata perfecta a unui scriitor profesionist, prins in paienjenisul randurilor sale pana la absenta si traind in rest, la intensitate maxima, alaturi de Jo. O existenta paradisiaca pentru Michael, in care totul se intampla firesc, uman, real. Totul este firesc. Pana in ziua in care sotia sa, Jo, este ucisa de un atac cerebral. Era insarcinata in sase saptamani. Iar acesta, dupa cum va afla in scurt timp Noonan, nu era singurul secret. In spatele fiecarui personaj pe care il va intalni se ascunde... o mana de oase. Pornind de la un citat ce poate fi imaginar sau nu, "fiecare personaj literar este, oricat ar fi de reusit, de cutremurator, doar o mana de oase" Noonan vede cum realitatea incepe sa fie parazitata, treptat, de intrusi veniti de altundeva. 

Nu este prima oara cand eroul este un scriitor, se intampla in Shining, in Misery, in Orasul BantuIT, in Jumatatea intunecata, in mai multe povestiri, etc. Dar poate ca Michael Noonan este si cel mai impresionant dintre scriitorii care ii servesc drept alter-ego pentru King, pentru ca este si cel mai complex, mai uman, mai capabil de sentimente. Nu este bantuit de un demon, nu isi pierde familia pentru o carte, nu ajunge sa isi urmareasca maniacal sotia si fiul prin Overlook. Dincolo de scris, prefera sa traiasca. Este acel scriitor pasionat, dedicat muncii sale, dar nu unul care s-ar sacrifica pentru asta. Pierzand totul odata cu Jo, se confrunta cu finalul unui scriitor, fara a mai socoti si moartea - blocajul. Nu mai poate scrie. M. Noonan, omul care publica o carte pe an, nu mai poate scrie. Manuscrisele mai vechi, pastrate intr-un seif de banca, ii asigura prezenta pe piata pentru urmatorii patru ani sterili. De fiecare data cand incearca sa inceapa o alta carte, atacuri cumplite de panica. Apoi incep visele. 

Vise care il fac sa plece din Derry (raul si batranul Derry, culcusul lui Pennywise) si sa-si caute un refugiu la Sara Laughs, resedinta de vara din TR-90, oraselul de vacanta care ascunde la randul sau o istorie complicata. Raul este in Derry, cum s-a mai spus, dar in TR-90 raul este tacerea, acea complicitate a micilor asezari care prezinta turistilor si vizitatorilor ocazionali o pictura de Normal Rockwell, pentru ca in spatele ei sa colcaie intunericul. Comunitatea din TR-90 are regulile ei, are si un lider, Max Devore, care controleaza totul chiar in absenta, are acel zambet protocolar pentru strainul celebru si bogat care vine aici, la patru ani dupa ce si-a pierdut sotia, si se refugiaza in Sara Laughs ca intr-un uter protector. Numai ca Sara Laughs, vechea casa din lemn de langa lac, nu este goala sau nelocuita. Noonan va descoperi destul de repede ca nu este singur acolo. Va regasi vechea lui masina de scris, un IBM Selectric. Va afla ca muzica ce rasuna cu aproape in secol in urma este pe cale sa fie cantata din nou cu alta intensitate. Va citi ce ii spun oamenii din frigider, va cauta bufnitele de plastic, va incerca sa afle de ce Jo ii ascunsese adevarul ani de zile, si revenise aici in secret, cautand ceva. O va simti uneori pe Jo, dar nu va fi si singura. Va afla ca poti sa te indragostesti din nou, altfel, de Mattie si fiica ei, Kyra. Va afla ca totul a fost un plan, atent pus la punct, care nu putea duce decat la o confruntare cu Max Devore, puternicul si sumbrul afacerist care controleaza totul in TR-90 chiar si dupa moarte. Si ca el nu a fost decat un instrument. Si ca uneori "ei" pot sa foloseasca o mana de oase ce a trecut demult. Fantasticul malefic se insinueaza treptat, si poate doar in Jocul lui Gerald am mai simtit atata teama si angoasa, atata furie disperata si dragoste puse in scena de un personaj unic, asa cum se intampla aici cu Michael Noonan, prins in Sara Laughs. Dintr-un scriitor milionar si sotul lui Jo, Michael devine un erou tragic, fortat sa gaseasca o forta pe care nu stia ca o are, si mai ales sa accepte ca panza subtire a realitatii a inceput sa se rupa, si ca altcineva tese o lume altcumva. Este mult din avertismentul lui Lovecraft: sa nu incercam sa ne imaginam ce este dincolo de realitatea noastra, pentru ca mintea umana nu poate suporta abisul si oroarea. 

Dar cartea nu mi-a placut doar datorita lui Noonan. E diferita, diferita in sens bun. Este poate prima oara cand King exploreaza cu atat de mult sensibilitate si chiar durere o poveste de iubire aparent imposibila, cea dintre Michael si Jo, continuata chiar in absenta fizica a acesteia. Fara stangacii, fara clisee, fara tentatia caderii in melodramatic, este cronica unei incredibile iubiri care nu se termina, se revarsa asupra altcuiva. Sunt momente emotionante, sunt scene de un erotism surprinzator pentru King, sunt pagini in care se formeaza o tensiune aproape palpabila a dragostei. Gradatia relatiei dintre Michael si Mattie, pasii pe care cei doi ii fac, atentia cu care sunt urmariti de ceilalti din TR-90 si se urmaresc reciproc... Pentru ca la final iti dai seama ca "O mana de oase" este poate primul King ce poate fi trecut in categoria "o poveste de iubire". 

O recomand cu placere, mai ales celor care vor sa il descopere pe King intr-o alta ipostaza. Am inteles ca un film ar fi deja in proiect, ceea ce este o veste buna. Sper sa nu fie un esec, asa cum s-a intamplat cu destule ecranizari dupa Stephen King. Desi au fost cateva remarcabile. 

IT - editie aniversara

La 25 de ani de la prima editie, Cemetery Dance Publications scoate pe piata editia aniversara a celui mai bun roman Stephen King, IT, tradus la noi (exceptional) ca Orasul BantuIT. Potrivit prezentarii, este o editie hardcover de lux, peste 1000 de pagini, format mare, cu supracoperta, aproape 30 de ilustratii interioare realizate de Alan M. Clark si Erin Wells, o noua prefata semnata de King in care povesteste cum a ajuns sa scrie cosmarul clovnului Pennywise. Au fost anuntate trei variante ale editiei. Cea mai scumpa, la 2000 de dolari, este seria de 52 de exemplare de lux, semnate de Stephen King si de toti graficienii, este deja epuizata, potrivit celor de la Cemetery Dance Publications, care au primit mai multe precomenzi decat estimasera. La fel si a doua versiune, de doar 475 de dolari, tiraj de 750 exemplare. Mai este disponibila editia "simpla", la 125 de dolari. Iar cartea inca nu a intrat in librarii :)

Clar imi este cel putin momentan inaccesibila, dar tinand cont ca acesta este Stephen King-ul preferat chiar mi-as dori o editie de lux. Cine stie, poate altadata. 

Mai multe informatii aici, pe pagina celor de la Cemetery Dance Publications. 

SHARP PA-4000

De cand am descoperit universul masinilor de scris am fost atras de masinile mecanice portabile, mai ales cele postbelice, cu un "sweet tooth" pentru modelele italiene si americane, desi nici elvetienii nu sunt de neglijat. Electricele mi-au parut de la inceput un straniu hibrid, cu numeroase avantaje pur practice incontestabile, dar lipsite de gratia liniilor metalice, de eleganta diafan-inginereasca a trasaturilor, de sunetul pe care il scot clapele si clopotelul de la capat de rand. Struto-camile in culori terne, cu prea mult plastic si dependente de priza. Cu o exceptie notabila, seria IBM Selectric si mai ales IBM Selectric 3, care a reusit sa impuna nu doar inovatii tehnice preluate si pastrate ulterior, cat si un design frumos, amintind de masinile mecanice. Am gasit recent un IBM Selectric 3 pe okazii, din pacate nu am gasit si fondurile pentru achizitie. Ramane pentru mai tarziu. 

Cu toate acestea prima masina de scris primita in dar a fost un SHARP PA-4000, un model electric fiabil, in stare buna (desi nu i-ar strica o curatire temeinica), pe care m-am jucat ceva inainte de Underwood. Este o masina surprinzator de rezistenta (inainte sa ajunga la mine a fost folosita cativa ani intr-un birou, cel putin 6-7 ore pe zi), destul de usoara (aproximativ 4 kilograme) dar si foarte urata. Din plastic si plexiglas, de un cenusiu sters, arata ca un hc 85 supradimensionat, o problema pe care au numeroase modele de electrice.

A venit fara banda corectoare, cu un cartridge inca functional, are tastatura cu diacritice romanesti, foarte asemanatoare unei tastaturi de PC de stil vechi. Placut de zgomotoasa, fiabila, suficient de sensibila. Tastatura e acoperita cu un capac de plastic, ce poate fi montat ulterior, deasupra tamburului, ca suport pentru foaia de hartie. Fontul este Courier, nu foarte elegant, dar usor de citit. Sistemul de imprimare este printwheel, o roata la marginea careia sunt dispuse caracterele, si care se invarte pe masura ce imprima, suficient de rapid ca sa tina pasul cu tine. Mai mult, pentru a obtine o viteza mai mare poti folosi memoria masinii, care retine pana la 135 de caractere. Asta daca esti un scriitor prea rapid pentru o masina de scris. Principala problema este zgomotul, un pacanit care se transforma repede intr-o rafala de mitraliera, si poate deveni deranjant pana incepi sa te obisnuiesti. In locul sunetului de clopotel care te avertizeaza ca ajungi la capatul randului - un bip anemic.

Avantajele sunt numeroase, mai ales cand ai mult de scris. Imprima clar si bine, chiar daca nu este un cartridge nou, rapid. Poti seta prin combinatii de taste (COD + alta tasta, de regula) dimensiunile fontului, spatiul dintre randuri, dimensiunile paginii, aliniatele, trecerea automata la urmatorul rand, miscarea foii cu jumatate de rand in sus sau in jos, forta de impact a caracterului, centrare, bolduire, etc, etc, etc. Practic, fara manual ti-e imposibil sa le descoperi pe toate si mai ales sa te bucuri de toate. Regret ca nu pot face si corecturi, din lipsa benzii, ar fi fost o functie deosebit de utila. 

Sharp PA 4000 este o masina electrica fiabila, rapida, un procesor de text fara ecran. Daca nu tii la aspectul estetic si la farmecul masinilor clasice, este foarte buna. Ar ramane problema consumabilelor, mai greu de gasit astazi, si a eventualelor reparatii. 

Dan Ciachir - Ganduri despre Nae Ionescu

Straniu destin a avut acest profesor interbelic. Un filosof fara opera academica, umpland amfiteatrul la fel cum o facea maestrul sau Iorga sau cum va face mai tarziu George Calinescu, starnind studentilor o fanatica admiratie ; un veritabil dandy al epocii, imbracat mereu cu o eleganta ostentativa, fumand peste 40 de tigari Camel pe zi si plimbandu-si oboseala intr-un luxos Maybach ; confident al regelui Carol al II-lea si apoi un adversar inversunat ; a fost zugravit in chip de drac in pridvorul catedralei bucurestene ; cunoscut de marele public mai curand ca gazetar redutabil, de o ironie eleganta si zdrobitoare, si ca un cuceritor al frumoaselor doamne ale vremii, alaturi de care a trait iubiri fabuloase ; traitor si sustinator inflexibil al Ortodoxiei ; un apropiat al conducatorilor Miscarii Legionare, pana intr-acolo incat Ion Mota, numarul 2 in ierarhie, avea sa ii lase scrisorile testamentare inainte de plecarea in Spania, iar intr-un viitor guvern legionar avea, probabil, sa fie premier ; a marcat o generatie remarcabila, ce avea sa cunoasca exilul sau Gulagul romanesc. Un personaj stupefiant de contradictoriu si incomod, cel putin la prima vedere. 

Unii il expediaza rapid in seria de epitete deschisa de "fascist" si continuata de "cabotin, antisemit, doctrinar legionar, farsor, corupt, filosof fara opera, ortodoxist fanatic, plagiator dovedit". Atunci, in epoca, s-a vorbit si de "filosemitism" sau "sovietism". Altii perpetueaza legenda aurita a Profesorului, geniului, o legitimare perpetua a legionarismului si nationalismului romanesc, cea mai interesanta minte a Varstei de Aur interbelice. Unde este pana la urma calea de mijloc ? Prea putini, din ambele tabere, ajung sa-l si citeasca, in cel mai fericit caz se opresc la imaginea din studiile despre interbelic si/sau Miscarea Legionara. Au existat si se perpetueaza zvonuri privind acest atasament, cum este cel al fotografiei Capitanului, pe care Nae Ionescu ar fi avut-o asupra sa pana in clipa mortii. Falsa. Nu apropierea sa de legionarism i-a adus atunci admiratia anumitor superbe tinere inteligente si nici mai tarziu nu a fost singurul motiv pentru care Nae Ionescu provoaca si deranjeaza. Acestia au descoperit in tanarul profesor un alt fel de ganditor. Mai mult, se poate spune ca aceasta controversa legionara ii asigura perpetuu o anumita popularitate, spre deosebire de multi alti colegi de generatie. Numele lui Nae Ionescu provoaca si astazi controverse aprige. Pentru ca Nae Ionescu este judecat si adulat fara a se mai trece macar peste randurile unui editorial. Asa se intamplase si in interbelic, atunci cand singurul sau volum antum, Roza Vanturilor, editat pana la urma la insistentele si cu eforturile elevilor sai intr-un tiraj de 4000 de exemplare, avea sa se vanda foarte greu. Cei care ajung sa il si citeasca pe Nae Ionescu, cei care ajung macar sa rasfoiasca cele cateva culegeri de articole, sa il descopere in Predania sau, si mai bine, in adevarata sa opera care a fost ziarul Cuvantul, sa ii citeasca macar unul dintre cursurile editate postum, s-ar putea sa aiba o mare surpriza. 

Desi un admirator declarat al lui Nae Ionescu, Dan Ciachir evita tentatia hagiografica. Ganduri despre Nae Ionescu (carte ajunsa acum la a treia editie) nu este o biografie edulcorata, selecteaza acele momente ale vietii care il definesc pe filosof, este o succinta si pasionanta incercare de a descifra enigma Nae Ionescu. De ce acest om a fost detestat si adulat intr-o asemenea masura ? Care este misterul sau, si daca acest mister a existat mai poate fi descifrat doar din scrierile gazetaresti, stenogramele cursurilor si amintirile contemporanilor ? Pornind de la descoperirea, in primavara lui 1980, a Rozei Vanturilor, Dan Ciachir retraseaza in cele cateva eseuri ale volumului procesul de descoperire a operei si personalitatii lui Nae Ionescu. 

Teza esentiala a cartii si explicatia misterului este ca cei care il descopera si devin admiratorii lui Nae Ionescu, in perioada interbelica sau astazi, sunt cei care au ceva in comun cu el, care se regasesc intr-un autor ce nu respecta "scrisul frumos", incarcat de metafore si rasturnari spectaculoase ale frazei, aplicand ca metoda exprimarea de o simplitate frusta a ideii. Sunt cei care au nevoie de "realitatea nuda", sunt cei care atunci si acum au fost deschisi la un alt fel de a "filosofa", aplicat in toate ariile existentei. Cu luminile si umbrele sale, Profesorul a fost in permanenta atasat de idealurile sale, si-a respectat principiile si nu a ezitat, chiar cand acest lucru nu ii era favorabil politic sau social, sa isi mentina si exprime convingerile. Ortodox practicant, mereu atasat de valorile Ortodoxiei, autorul unor eseuri si articole care dovedesc acribia si simtul teologic, nu s-a indepartat niciodata de credinta. Nae Ionescu a fascinat pentru ca a fost, din primele sale scrieri si aparitii, un personaj altfel. 

Pentru ca asta remarci cand rasfoiesti Roza Vanturilor sau cele doua culegeri de articole aparute dupa '90, Suferinta rasei albe (ingrijita de Dan Ciachir) si Intre ziaristica si filosofie, ambele la Timpul. Un stil direct, parca sec, aparent simplist, fraze scurte, o familiaritate cu subiectele abordate, sentinte incredintate paginii. Aria subiectelor incepe de la politica si se termina la teologie, trecand prin istorie, cinematografie, arta, istorie, teatru, etc. Nimic din scrisul calofil si intortocheat al altor colegi de generatie, si Dan Ciachir subliniaza foarte bine acest lucru. Nae Ionescu este un ganditor impletit cu gazetar care stie ca ceea ce spune trebuie inteles de toata lumea, si ca adesea o constructie complicata a rostirii scrise poate fi doar un paravan colorat ce ascunde o eroare. Prea putin din excursul gandirii apare in ziar sau in revista, doar un rezumat fugar si concluziile. La prima citire si chiar la urmatoarele s-ar putea sa fii dezamagit. Ulterior, obisnuindu-te si incepand sa intelegi, s-ar putea sa nu mai scapi de stilul si felul lui Nae Ionescu. 

Filosof cu un doctorat in Germania (doctorat despre care multi au spus atunci si acum ca nu a existat, chiar daca teza a fost pana la urma, postum, publicata in Romania), nelinistit si reluandu-si cu o traire intensa ideile, repetand si regandind totul, incercand mereu sa inteleaga, adesea pentru a abandona si distruge totul. Multi dintre fostii sai studenti au fost atunci fascinati tocmai de stilul sau de a preda, framantat teatral, incercand de fata cu ei sa gaseasca solutiile, adesea pornind cursul de la o notita ratacita prin buzunare. De atunci un adversar al ideii de "opera" incremenita pe rafturi, si abia in ultima perioada de lagar, in 1938, se gandea la elaborarea mai multor titluri, idee ramasa, din pacate, in stadiul de proiect. Pentru Nae Ionescu se pare ca mult mai importante au fost articolele din Cuvantul, eseurile din Predania sau Ideea Europeana, in ciuda (sau poate tocmai datorita) efemeritatii articolului de ziar sau revista. Pentru ca metoda, felul in care ajungi la un rezultat, maniera de a gandi un subiect, difera de la o inteligenta la alta. Si pentru Nae Ionescu esential nu era sa inveti cum sa gandesti, ci sa inveti a gandi. Nu programa universitara conteaza, ci preocuparile dascalului, atunci cand vorbim de gandirea autentica, si aici este o filiatie Iorga-Parvan, maestri pe care ii admira declarat. Era aici, in mefienta fata de opera scrisa, opera "filosofica", sa-i spunem, si un reflex al credintei ca actul de creatie este "inrudit mai degraba cu caderea decat cu redemptiunea". Era intr-o rivalitate cu Nichifor Crainic, un alt personaj cu numeroase umbre si insotit de controverse, care avea sa ajunga mult mai "sus" decat Nae Ionescu, sa publice, sa se impuna, ajungand si ministru. Un alt fel de scriitor/ganditor/teolog. Mircea Eliade (pacat ca nu a scris pana la urma cartea despre Nae Ionescu) spunea ca paradoxal atunci, pentru un ganditor ortodox, a fost ca Profesorul anticipase in cursurile sale filosofiile ce vor veni la moda abia in anii postbelici, speculand si gandind teorii si subiecte ce se vor bucura cu adevarat de interes in mediul universitar abia in 1950 - 1960. 

Nae Ionescu a murit pe 15 martie 1940. Pierduse totul - catedra, pozitia la Palat, ziarul si revistele unde publicase. La Cuvantul, in perioadele in care nu isi mai permitea sa plateasca vechii colaboratori, scrisese adesea prima pagina a ziarului (si nu numai) reusind adesea sa imite stralucit stilul celorlalti redactori. Fusese inchis in mai multe randuri din cauza apropierii de legionari, dar nici acolo nu isi pierduse felul de a fi. Pentru multi dintre admiratorii sai moartea sa a fost un soc, un sfarsit de lume, in timp ce pentru adversari a fost, categoric, o usurare. S-a speculat mult atunci despre posibilitatea unui asasinat prin otravire, organizat de Carol al II-lea, dar in lipsa unor dovezi clare poate fi doar inca un element care sa sporeasca mitul lui Nae Ionescu. Cuvantul avea sa reapara in perioada scurtei guvernari national-legionare, ca principal organ de presa al Miscarii, departe, foarte departe de ceea ce fusese in perioada de glorie. Cateva dintre cursurile sale aveau sa fie publicate in anii razboiului de unii dintre fostii studenti, pana cand Ion Antonescu a dispus sistarea proiectului. Apoi incadrarea de catre noua oranduire la "legionari", interzicerea, uitarea. Redescoperit initial cu entuziasm dupa 1990, cand editura Humanitas, dupa cum aminteste Dan Ciachir, ii retipareste cursurile universitare, iar Timpul va scoate cele doua culegeri de articole. Doina Mezdrea publica o impunatoare biografie, in patru volume (pe care n-am gasit-o nicaieri, desi am cautat sa o cumpar), se scrie si se vorbeste despre el in cele mai diverse medii. Unii se vor folosi de legenda pentru legitimarea legionarismului, altii il vor acuza tocmai pentru aceasta. 

Am citit si recitit "Ganduri despre Nae Ionescu" cu fascinatia celui care se apropie de un personaj istoric. Este un alt Nae Ionescu decat cel despre care se tace sau cel care este acuzat vehement. Este un Nae Ionescu viu, inteligent, mereu nelinistit, incercand sa afle si sa se lamureasca pe sine chiar in timp ce ii lamureste pe ceilalti. Mi-a adus aminte, in numeroase momente, de acel Nae Ionescu al lui Mircea Vulcanescu, poate cea mai frumoasa marturie despre Profesor, cu atat mai mult cu cat Dan Ciachir a selectat exact acele informatii si marturii care construiesc o imagine coerenta, ofera o interpretare si o explicatie, fara a face parada de note de subsol si amanunte inutile, fara a transforma cartea intr-o biografie obositor de lunga. Capcana unui discurs lung si greoi a fost evitata cu talent si seriozitate, ca si cea a fascinatiei subiective pentru Nae Ionescu. Si este nevoie, cred, si de o doza de curaj pentru a aborda un subiect dificil si nascator de ridicari de sprancene. Ganduri despre Nae Ionescu este o carte ce iti raspunde la primele intrebari si iti starneste curiozitatea. O recomand ca o alta viziune, ce poate fi discutata, ce poate contestata ori aprobata, dar important este ca te provoaca sa incerci la randul tau sa-l citesti pe Nae Ionescu.