Vlad Muşatescu - De-a baba oarba

Cred că îmi voi aduce mereu aminte de prima ediţie din aventurile imaginate de Vlad Muşatescu, cele patru volume micuţe din colecţia Aventura (parcă aşa se numea) cu coperţi caricaturale, viu colorate, aproape în spiritul psihedelic din Yellow Submarine, că tot era aproape de epoca în cauză. Şi îi mulţumesc unchiului care a renunţat la ele în favoarea unui vag nepot, pe care nici nu-l cunoştea prea bine. 

Nu mai am ediţiile acelea, cărţile mai şi mor. Am găsit până la urmă ediţia scoasă la Cartea Românească, în bună parte apărută datorită invitaţiei amuzate şi binevoitoare a lui Marin Preda, două volume de format ceva mai mare, ce au ajuns deja atât de zdrenţuite că îmi certifică nu doar obsesia pentru aceste titluri, ci şi necesitatea de a cumpăra, cât mai repede, ediţia nouă, de lux.

     Dintre toate aventurile canonice ale detectivului gurmand şi rotofei Al Conan Doi - patru la număr, reunite în cele două volume borţoşele din Extravagantul Conan Doi - cea mai dragă îmi este şi astăzi cea de a doua, De-a baba oarba, în care scriitorul mereu în căutarea unei oaze de linişte ajunge, de la o recomandare la alta, să descopere paradisul rural din idilicul cătun Colţiilupchii. Încercând să-şi revină după păţaniile din pensiunea madamei Nachtigal, unde o moarte suspectă şi goana după caseta cu pietricele preţioase îi transformase concediul de creaţie într-un roman de Agatha Christie, Al Conan Doi îşi face din nou geamantanul şi pleacă din căminul conjugal administrat de blânda şi dietetica Penke, în căutarea unui loc liniştit, eventual fără regim, unde să-şi bată la maşina Erika mult-visatul roman. Fireşte, nici de această dată nu se va întâmpla. Acum îmi dau seama că Al Conan Doi se întâlneşte în această serie de eşecuri creative cu Jerome K. Jerome din Arta de a nu scrie un roman. Niciunul dintre ei nu a reuşit să scrie cartea îndelung dorită. 

Hârtie, maşina de scris, brânză topită, creioane, gume, pixuri, indigo, carioce, costiţă afumată, borcanul mare de Ness plin de cafea râşnită, plicuri de muşeţel, salam de Sibiu confecţionat la Sinaia, papucii, două calupuri de ţigări, termosurile, dosarele cu documentarea, etc. Şi o lacrimă de Baccardi înainte ca detectivul să plece în căutarea unei noi gazde. Destinaţia finală şi mai mult accidentală - Colţiilupchii, cătun de o sălbăticie fermecătoare, unde toţi sunt prea puţin primitori şi îi urează bucureşteanului, mai mult sau mai puţin direct, să caute gazdă în altă parte. Toţi, mai puţin misteriosul Gulliver Naiba, care îi oferă într-un bileţel agramat posibilitatea de a închiria sumbra Moară-dintr-un dud, construcţie ce amestecă atmosfera de Mark Twain cu un vârf de cuţin de tensiune gotică.

       Aşa cum se întâmplă de fiecare dată în cvadrilogia Jocurilor..., Al Conan Doi va reuşi din nou să pună la cale o anchetă aiuristică, de această dată ţinta principală fiind Gulliver Naiba, bătrânul mag al comunei, cu melon şi jachetă plină de nasturi, consumator şi producător de benedictină, amator de ouă de barză cu duhoare de sulf, posesor al câinilor foarte răi Satan şi Belphegor, foarte politicos şi primitor. Bătrân de câteva mii de ani, temut şi detestat ca adorator al Diavolului, se spune despre el că face vrăji, că găseşte vitele pierdute, prepară filtre de dragoste, oficiază Liturghii Negre şi poate fi în mai multe locuri în acelaşi timp. Îl adoră, după propria-i mărturie, pe Leonard, pe Marele Negru, pe Marele Ţap tricornat şi cernit. Stăpânul nostru. Domnul subpământului. Iar Gulliver Naiba nu este singurul nume trăznit. Nici de această dată. 

Pentru că în cazul lui Vlad Muşatescu două sunt axele centrale ale arhitecturii umoristice. Prima este umorul de situaţie, gagul, întâmplarea, absurdul, prozatorul care cade într-un puţ secat şi este scos abia într-un târziu de toată comunitatea (motiv recurent la Vlad Muşatescu). Personajele sale cad, intră în belele, încurcă iţele, fac boroboaţă peste boroboaţă, mănâncă şi beau hulpave şi vesele, şi cad, recad, şi nu mai tac din gură. Gagul este adesea cinematografic, burlesc, şi nu e de mirare că toată literatura sa are un puternic element filmic. A doua, şi foarte importantă în naraţiune, este cea a umorului onomastic, a numelor ghiduşe, compuse, adesea absurde, pe filiera caragialiană şi, la celălalt capăt al spectrului, mergând pâna la Ciberiada lui Slanislaw Lem. Sigur, forţând lucrurile. Dar când doar în De-a baba oarba ai personaje numite Tulli Pompadour, Polina Ţilimindriu sau Ţaţa Catariţa cred că poţi să ajungi până la ficţiunea speculativă clasică. Nu ştiu (şi sunt foarte curios) cum reuşea Vlad Muşatescu să adune acest dicţionar onomastic absurd de amuzant, dar în bună parte persistenţa în memorie a galeriei sale de personaje i se datorează. 

La Colţiilupchii Gulliver Naiba - cu care Al Conan Doi ajunge aproape să se împrietenească, pentru a-l supraveghea mai îndeaproape, ca un Sherlock Holmes de excepţie şi autohton - are aliaţii săi, în primul rând Polina Ţilimindriu, moaşa comunală şi doritoare de măritiş cu stomatologul local, hippie-ul Tulli Pompadour, în ciuda dragostei pe care i-o poartă veterinarul oltean Geca Leoveanu-Zbanţ, ce va intra repede în echipa anti-Naiba.
       Pentru că apariţia grăsuţului prozator pasionat de enigme va polariza rapid toată suflarea locului şi va începe un adevărat război între Naiba şi anti-Naiba, două facţiuni înverşunate până la fanatism. Mai ales după ce se află că Gulliver Naiba ar fi făcut rost, cu ajutorul chimistului amator Pompadour, de o poţiune care îl va îmbogăţi. Cât de reală este vestea, cine este de fapt Gulliver Naiba şi ce legătură are aici celebra tanti Raliţa, ce gust are un pui la ceaun şi din ce este făcută benedictina magului, câţi poeţi onirici are Colţiilupchii şi ce caută acolo Al Conan Doi, sunt doar câteva dintre întrebările cărţii. Şi când ai un pre-final desfăşurat la Iarmarok-and-roll story, în cel mai mare târg din zonă, unde echipa de şoc îl caută pe Naiba devorând cantităţi monstru de mititei, pastramă, salată de roşii, crenvurşti şi tocând banii la poker mecanic, rezultatul nu poate fi decât o catastrofă. În treacăt fie spus aventurile de la iarmaroc sunt poate cel mai distractiv capitol din toate cele patru părţi. 

Personajele noii aventuri sunt, ca de fiecare dată, un mix de naivitate, inteligenţă, răutate şi bonomie, cu un adaos de morală şi anti-morală specifică zonei. Personaje negative şi pozitive, deşi uneori graniţa e permeabilă, nici măcar unul dintre ele nu este plicticos de normal. Cele trei ţaţe nătăfleţe - cina Moşca, ţaţa Catariţa, fina Frusina; doctoriţa Milica Manzur, cu pasiunea ei pentru graşi ; Iermolai Bîc, bălanul şi distratul poet al zonei; şi secundarii Romaniţă Curentu, nea Gheorghe Staragică, Ioana lui Colerete ; maleficii Brişcă şi Bucă. Şi toţi ceilalţi. Alături de care Al Conan Doi va încerca să descurce enigma lui Gulliver Naiba, satanistul local. Va mânca şi va bea bine, conştient că acasă nu mai pupă răsfăţul culinar din călătoriile de creaţie. Va descoperi cum se joacă ţigăneasca pe nuci, şi cu ce consecinţe. Şi, din nou, va reuşi să încurce o anchetă a Miliţiei. Cu rezultate previzibile. 

Am făcut de ani buni o adevărată pasiune pentru Al Conan Doi şi pentru Vlad Muşatescu. Sunt cărţi - mai ales seria Extravagantul Conan Doi şi volumele de Aventuri aproximative de - de care nu mă pot plictisi, şi pe care nu încetez a le recomanda tuturor. Chiar şi celor care deja le-au citit. La Al Conan Doi, la fel ca în reveriile gurmande ale detectivului amator, merge mereu încă o porţie. Această a doua aventură rămâne după tot acest timp preferata mea, datorită lui Gulliver Naiba, unul dintre personajele cele mai interesante din ciclul Al Conan Doi, al capitolelor cu bâlciul şi nu în ultimul rând datorită secretului straniului mag. Recomandat cu drag. 

Foto: okazii.ro