Vlad Muşatescu - De-a puia-gaia

      Cântă, tanti Raliţo, neastâmpărul care-l cuprinsese pe nepotul tău, Al Conan Doi, în căutarea unui loc liniştit unde să poată, odată pentru totdeauna, termina măcar unul dintre romanele poliţiste care îi zgârmă în cap. Eventual însoţit de fasole bătută, costiţă prăjită, ceva Kent şi cateva cafele tari şi groase, de să te ridice de pe scaun şi să te îndrepte spre claviatura vechii Erika. Pentru cei care au crescut cu aventurile grăsunului şi bezmeticului detectiv improvizat ar fi fost interesantă o poveste cu Al Conan Doi în versiunea - mereu gonflată şi ireală - a celebrei tanti Raliţa. Cum ar fi sunat oare o a cincea parte, sau măcar un episod, în interpretarea mătuşicii tabagice, cu pantofi bărbăteşti măsura 46 şi învăluită în linţoiul de Mărăşeşti. De fapt, în ultimul său interviu, Vlad Muşatescu anunţa că ar vrea să scrie o carte doar despre tanti Raliţa şi isprăvile acesteia la Stambul, din vremea care i-a adus pe uliţa haznagiilor renumele de Hagiţa Raliţa. Din păcate n-a fost să fie. 

     De-a puia-gaia (ar fi interesant de aflat dacă puştii de astăzi mai ştiu ce e asta) e prima parte din tetralogia dedicată extravagantului Conan Doi, şi pentru necunoscători ar fi chiar cea mai bună introducere în stilul şi lumea detectivului gurmand. Având toate caracteristicile unui roman noir clasic - o casă impozantă şi sumbră, departe de civilizaţie, o comoară după care aleargă toate personajele, o crimă aparent fără autor - îmbinate cu cele ale oricărui roman scris de Vlad Muşatescu - umor onomastic, gaguri, dialoguri spumoase şi mâncare bună - este un inspirat început pentru povestea buimacului detectiv. 50 de ani, 1.68 metri pe înalt, 0.77 pe lat, şi peste 102 kilograme pe cântar, tuns scurt. Nevastă - una şi bună. Bulgăroaica Penke. Obsedat de policier şi posesor al primei mii de numere din colecţia Masque. 

      De această dată, cu şase manuscrise în portofoliu şi gândul că trebuie să scrie încă unul, care sigur va înfrânge cabala editurilor speriate de noul maestru al romanului poliţist, Al Conan Doi pleacă din Moşilor pentru o misterioasă pensiune montană, aflată pe undeva pe lângă Posada. După micro-dejunul cu brânză de veci, ceai divers de sunătoare, muşeţel, tei şi chimen, o roşie şi o felioară de pâine, plus scobitori şi zaharină, va ajunge chiriaş al impozantei Mariţa Nachtigal, o bătrână amazoană, ce-l depăşeşte net ca dimensiuni, vârstă şi prestanţă. Şi jucătoare fanatică de table, la fel ca Al Conan Doi. Atât de pasionată, încât în lipsa unui companion nu ezită să joace singură, pufăind eventual dintr-un monumental şi duhnitor trabuc. 

      Mariţa Nachtigal, cunoscută intimilor şi ca Mamariţa, nu cu multă vreme în urmă o dizeuză de mahala ce frânsese destule inimi şi se încurcase într-un patrulater amoros încă rezistând, este doar şefa menajeriei de personaje din pensiunea de la Breaza. Şefa de trib pe care nimeni nu o contestă. Ca de fiecare dată, Al Conan Doi va da cu ochii de caractere trăznite şi nume imposibile. E un blestem pentru detectiv să cunoască doar oameni a căror onomastică ar lăsa fără cuvinte orice funcţionar de la starea civilă, şi sunt extrem de curios cum ajungea Vlad Muşatescu să îşi boteze personajele. Dacă avea o carte de telefon imaginară, atunci ar fi fost potrivită pentru o combinaţie de Alice în Ţara Minunilor şi Ciberiada. Un regionalism descriptiv ar fi chiznovate. 

      Fraţii Bigam şi Mogam, cu OZN-ul lor cu patru roţi, al doilea botezat după autorul Lunii cu doi bani jumate; Lucky-Lucky, alias Lucian Stănărângă, urlatorele cu atestat, pasiune pentru magnetofon şi o iubire tainică pentru hârtiile cu Bălcescu; doctorul Bilă, cândva Hannibal Certega, acum redus la statutul de bucătar foarte inspirat şi talentat, dar complet lipsit de simţul artistic al cafegiului; imposibilul Isaiia Finichi, fotoreporterul ce nu se sfieşte să defileze prin pensiune în slip sau în pijama, plus arsenalul de aparate şi accesorii; seducător de vulgara Gilly, o Marilyn Monroe în mizerie a cinematografiei realist-socialiste, una dintre puţinele femei fatale ale tetralogiei, şi mai legată de Mariţa decât ai ghici la prima vedere; accesoriul ei vremelnic, protectorul Bubi, ejectat după ce a blasfemiat Aligote-ul de Ceptura, cerând sifon ca adaos; misteriosul inginer Siegfried Gaterek, în bună măsură personajul central al cărţii, cel pe care toţi chiriaşii îl supraveghează în fiecare clipă, cu botoşeii uriaşi, fularul de lână şi pasiunea pentru muzică simfonică. Şi motanul coanei Mamariţa, prima victimă a unei misterioase conspiraţii ce cutremură viaţa liniştită a pensiunii. Suficient pentru ca vechea şi stabila curiozitate detectivistică a mâncăciosului pasionat de enigme să fie scurmată. 

      În scurt timp Al Conan Doi află că vilegiaturiştii pensiunii sunt în căutarea unei casete plină cu pietricele, în valoare de peste 300.000. Lei. De atunci. Pietricelele sunt rubine, safire, diamante. Etc. Avere dobândită de inginerul Gaterek la senectute, după ce îşi vânduse casa din Bucureşti. Avere pe care fiecare ar vrea să pună mâna, chiar împotriva dorinţei inginerului. Mai ales împotriva dorinţei sale. Şi când alianţele se fac şi se desfac, toată lumea bănuieşte pe toată lumea, încăperile sunt cotrobăite la fiecare oră din zi sau din noapte, totul este dominat de un misterios şi neliniştitor miros de migdale amintind de cianură, iar clienţii Mamariţei cedează în faţa tentaţiei goanei după aur, Al Conan Doi îşi dă seama că trebuie să rezolve lucrurile. Iar când misteriosul inginer este găsit mort în camera sa, lăsând un mesaj criptic pe banda de magnetofon, iar furtuna transformă pensiunea în scena unei enigme foarte Agatha Christie-eşti, numai acelaşi Al Conan Doi trebuie să desluşească cine este asasinul. Şi unde sunt pietricelele preţioase din casetă. O va face în acelaşi stil abramburistic şi alandala ca de fiecare dată. 

       E un carnaval burlesc şi poliţist pe care îl poţi citi şi reciti de nenumărate ori, şi de fiecare dată vei râde. De fiecare dată. Conglomeratul entropic de gaguri, replici, lupte şi confesiuni, peste care miroase a migdale, a fasole bătută şi a spinare de căprioară cu sos de smântână, fără a uita cafeluţa şi ţigările Snagov, te face repede să regreţi că saga lui Al Conan Doi nu a avut măcar zece părţi, în loc de doar patru. Recomandată şi re-recomandată, la orice vârstă. Nu sunt un cititor de romane poliţiste, dar merg la risc şi declar că nu a mai existat vreodată un erou de roman pseudo-poliţist atât de amuzant. Fireşte că la final îşi face intrarea şi aceeaşi tanti Raliţa. Care ştie despre Mariţa Nachtigal şi pasiunea ei pentru caii de iarmaroc mai mult decât ar vrea să recunoască impozanta matroană. 

      A apucat Al Conan Doi să scrie vreun rând la romanul mult visat? Nu, nici de această dată. Un fel de arta de a nu scrie un roman. Perpetuă.

Foto: okazii.ro